Ce Eminescu preferăm?

Disputa dintre Orient și Occident pe terenul unor hermeneutici rivale
în eminescologie:Rosa Del Conte și Ioana Em. Petrescu

Câteva date de istorie literară

Nu putem aborda problematica propusă, care ține în mod evident de sfera hermeneuticii, fără a schița cadrul istoric al apariției celor două cărți (subsumate unor doctrine de interpretare diferite), mai ales că autoarele în discuție, de o reputație indiscutabilă în eminescologie, au fost prinse în jocul unor neînțelegeri care au făcut (sau au intrat în) istorie, iar asta, îndată după apariția, în 1978, a celebrei cărți a Ioanei Em. Petrescu, Modele cosmologice și viziune poetică¹, republicată după anii ’90, cu titlul originar (respins de cenzura comunistă) Eminescu – poet tragic. Din 1980 datează prima (nu singura, după cum se va putea vedea!) lectură scandalizată și scandalizatoare a Rosei Del Conte (autoarea cărţii „Eminescu sau despre Absolut”), care o acuză pe fiica fostului său profesor (D. Popovici) nici mai mult, nici mai puțin decât de plagiat. Dincolo de scandalul iscat și „calmat”, nu în modul cel mai fericit pentru niciuna dintre cele două autoare, în presa vremurilor socialiste², exegeta italiană își menține poziția de nedreptățită, cu toată amărăciunea de rigoare, și peste un deceniu, cu ocazia traducerii și publicării în limba română a cărții sale. Într-unul dintre multiplele paratexte ale cărții, intitulat Drept dedicație (datat Roma, iunie, 1989), ea își mărturisește bucuria și necazurile generate de cartea dedicată poetului român în următorii termeni: „Prea multă vreme această carte pe care o iubesc, pentru că reflectă o profundă consonanță sufletească – așadar etică și intelectuală – cu marele artist, a rămas un pământ de cuceriri, o lectură rezervată pentru specialiști care, am datoria s-o recunosc, cu mai multă sau mai puțină autoritate, n-au fost desigur avari în aprecieri și laude. Ba chiar... unii dintre ei, acceptând calda invitație a lui Mircea Eliade de a se adânci în lectura ei, au urmat-o poate chiar prea mult, câteodată înțelegând-o chiar greșit, adesea, din păcate, necitând-o sau citând-o cu zgârcenie, ca să nu mai vorbesc despre comportamentele stânjenitoare și ambigue ale celor care, cu o anumită dezinvoltură, au crezut că pot să „descopere” chei interpretative și să sugereze „izvoare”, explicit propuse și mărturisite în paginile exegetice sau în notele ce le stăteau în față” (Del Conte 1991, 25).

Trebuie să menționăm că un merit aparte în limpezirea acestui episod nefericit al relațiilor dintre cele două eminente cercetătoare îl au reprezentanții tinerei generații de istorici literari de la Cluj, Silviu Mihăilă (Mihăilă 2010) și Jessica Andreoli (Andreoli 2022), discipoli ai Ioanei Bot (ultima fiind cel mai proeminent descendent al Școlii de eminescologie de la Cluj, legată de numele Ioanei Em. Petrescu și cel al lui Dumitru Popovici), ea însăși implicată în cercetarea acestui caz (Bot 2018). În linie cronologică, primul dintre cercetătorii (Mihăilă 2010) care s-au ocupat de aceste neînțelegeri califică drept „caraghioase” reacțiile de lectură ale Rosei Del Conte din anii ’80, punându-le pe seama necitirii în întregime a cărții³. Studiind arhiva lăsată de Rosa Del Conte, Jessica Andreoli (o doctorandă italiană a Ioanei Bot de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca) a făcut unele descoperiri de natură să schimbe percepția inițială cum că profesoara italiană de fapt nici nu a lecturat întreaga carte a autoarei de la Cluj. În studiul publicat⁴ în urma acestor cercetări, Despre o veche controversă: „Leggendo Ioana Em. Petrescu (în revista „Vatra”, nr. 1-2, 2022), tânăra doctorandă italiană descrie ceea ce a găsit în Archivio Del Conte II, Serie materiali culturali organizzati, Studi con materiali vari, [6] Eminescu, respectiv, un dosar special consacrat problemei, cunoscut ca fascicola „Leggendo Ioana Em. Petrescu Modele cosmologice”. Multiplele note de lectură și comentarii ale profesoarei italiene din acest dosar indică interesul și preocuparea de a înțelege cartea și „cazul” Ioanei Em. Petrescu. După Andreoli, nu poate fi vorba, în cazul profesoarei de la Roma, de superficialitate și nici de vreo indispoziție pasageră în lectura paginilor cărții Ioanei Em. Petrescu, ci mai degrabă de nevoia de a dialoga „peste mode și timp” cu un alt mod(el) de (a face) exegeză, ale cărui confluențe (nediscutate, nu doar nerecunoscute în totalitate) cu propriul său mod de abordare a operei eminesciene o intrigă⁵.

Mai este de spus că, până la traducerea în limba română din 1990, cartea Rosei Del Conte a fost mai degrabă necunoscută cititorilor și cercetătorilor din România, așa cum era și când a apărut interviul luat de Domițian Cesereanu reputatei profesoare italiene (Cesereanu 1980). Mai mult, puținii cercetători care, ca Ioana Em. Petrescu, o citiseră nu au urmat-o în spirit și cu atât mai puțin în litera ei din varii motive. Pe scurt, tipul de hermeneutică a operei eminesciene pe care cercetătoarea italiană l-a creat, deși de cea mai mare amploare și temeinicie, și, după opinia noastră, de o importanță mai mare decât cea a cărților altor eminescologi străini (Guillermou 1977; Bhose 1978), nu a creat emulație în eminescologia din țară, lucru resimțit de către exegeta italiană ca o nedreptate. Nemulțumirea și amărăciunea ei sunt nu doar din punct de vedere subiectiv întemeiate: știa că a scris o carte puternică, deschizătoare de drumuri în cercetarea operei eminesciene etc. Din nefericire, acuzele disproporționate și injuste aduse cărții Ioanei Em. Petrescu au contribuit la perpetuarea situației slabei receptări a propriei sale contribuții. În plus, neîntâlnirea și neînțelegerea dintre cele două mari cercetătoare ale operei lui Eminescu au survenit într-un context cultural și intelectual problematic, context care, pe de o parte, a temporizat deslușirea lucrurilor, iar pe de altă parte, a amortizat ecourile ciocnirii dintre hermeneuticile divergente pe care ele le-au creat. Cărțile lor despre Eminescu instituie, după opinia noastră, două modele hermeneutice⁶, pe care le putem socoti rivale, dar nu neapărat și în opoziție, după cum nu ar putea fi văzute nici în complementaritate. Confruntarea sine ira et studio a acestor două modele hermeneutice rivale din eminescologie conduce la concluzii interesante, care depășesc interesul pur literar, țintind spre mize culturale și spirituale mai mari, rezumativ formulate în întrebarea: Ce Eminescu preferăm? Un prim răspuns ar fi acela că, în funcție de cheia de lectură (grila) utilizată, ne creăm accesul spre un profil al poetului Eminescu sau spre altul, opera sa fiind deschisă unei pluralități de abordări hermeneutice, după cum a demonstrat-o mai bine de un secol de interpretări. Cele două hermeneutici rivale (dar nu întru totul divergente) din eminescologie se revendică din tradiții filosofice diferite. Primul model (în ordine cronologică) avut în vedere este specific unei vechi tradiții europene orientale, constând într-o cercetare de tip filologico-istoric, cu rădăcini în patristică, consacrat în eminescologie mai cu seamă de către Rosa Del Conte prin cartea-reper în eminescologie Eminescu sau despre Absolut, apărută mai întâi în italiană (Mihai Eminescu o dell’Assoluto) în 1962 și tradusă în română în 1990. Celălalt model este unul scientist, de inspirație occidentală, bazat pe o metafizică nu atât anticreștină, cât consecvent seculară, model impus cu strălucire de Ioana Em. Petrescu prin cartea Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, apărută în 1978 și republicată, în 1994, sub titlul său originar Eminescu – poet tragic. Dacă Rosa del Conte supune opera eminesciană unei lecturi ghidate de „principalele teme lirice”, studiate împreună cu răsfrângerile (reflexele) lor patristice din limbajul poetic eminescian⁷, Ioana Em. Petrescu își modelează lectura aceleiași opere prin prisma așa-numitelor „modele cosmologice adoptive”, prin care se revelează moduri de a fi ale ființei umane în lume, într-un demers interpretativ singular, construit în albia unei hermeneutici pe deplin secularizate, una de factură modernă, de inspirație metafizică. Evident, cele două cărți la care ne-am oprit în lucrarea de față nu sunt singurele contribuții eminescologice de interes pentru tipurile de hermeneutică enunțate, însă ele reprezintă, după opinia noastră, cele mai proeminente realizări din câte se cunosc.

Înțelegere și neînțelegere. Recursul la (meta)hermeneutică

Neînțelegerile născute din (non-)dialogul dintre cele două reputate cercetătoare au fost (și mai sunt încă) tratate drept un nefericit accident al istoriei noastre literare, unul ceva mai grav decât altele, întrucât în joc sunt două incontestabile figuri ale eminescologiei și reputate profesoare, una fiind eleva profesorului Dumitru Popovici, pe care exegeta italiană îl recunoscuse ca fiind unul dintre modelele sale în studiile literare românești (Del Conte 1990, 30), iar cealaltă era chiar fiica (și editoarea) acestuia. Neîndoielnic de interes pentru istoria literară, conflictul de idei și nevoia de adjudecare a paternității asupra unor modele hermeneutice necesită o examinare mai amănunțită, care depășește granițele unei științe pozitive, cum încă mai este istoria literară.

Admițând cu Friedrich Schleiermacher, fondatorul hermeneuticii generale, că mobilul activității hermeneutice îl constituie neînțelegerea, iar nu înțelegerea (Schleiermacher 2001, 39; Cifor 2006, 87), neînțelegerea care survine pe terenul eminescologiei în lecturile (și autolecturile) celor două reputate autoare solicită recursul la hermeneutică. Hermeneutica literară, definită ca metahermeneutică (Cifor 2022), ar putea înfrunta și descrie conflictul interpretărilor generat de confluența celor două hermeneutici rivale (doar contextual), divergente (în cea mai mare măsură), dar și convergente în unele chestiuni punctuale, hermeneutici în ale căror câmpuri cele două cercetătoare își plasează (sau își fixează) rădăcinile demersurilor interpretative, în mod inspirat (dovezi în acest sens stau cărțile lor de referință în interpretarea textului eminescian), dar se pare că nu și asumat din perspectiva unei conștiințe metahermeneutice, singura care le-ar fi îngăduit să diminueze intensitatea și tensiunile neînțelegerii. În cele ce urmează, prezentăm în mod succint câteva dintre elementele necesare unei examinări în cheie metahermeneutică a celor două sisteme hermeneutice, examinare care ar merita să fie extinsă și adâncită.

Pornind de la analiza structurii de anticipare a comprehensiunii și de la orizontul hermeneutic al fiecărei cărți, se poate vedea că în cele două volume se configurează două sisteme hermeneutice rivale (doar contextual, în planul eminescologiei), divergente (în cea mai mare măsură, explicabile prin întemeierea în solul unor filosofii diferite, dacă nu chiar opuse), dar și convergente în unele chestiuni punctuale (modelul platonician, regăsibil și în neoplatonism, gnoze ori în scrierile patristice). Ioana Em. Petrescu nu avea cum să o urmeze pe exegeta italiană (plagiatul e un cuvânt care nici nu ar trebui adus în discuție într-un asemenea caz!), pentru că orizontul hermeneutic în care-și fixase dânsa presupozițiile era nu doar diferit de cel al reputatei profesoare italiene, ci de-a dreptul opus.

Demersul hermeneutic al Rosei Del Conte se încadrează în perimetrul hermeneuticii romantice (Schleiermacher, Dilthey), o hermeneutică intenționalistă, în care intenția autorului coincide cu identificarea „deciziei-germene” (Keimentschluss), accesibilă prin divinație. În Cuvântul înainte al cărții sale, scris în 1962, autoarea italiană descrie aproape în termenii lui Schleiermacher (numele său nu apare numit în carte, însă este pomenit Wilhlem Dilthey, primul mare exeget și biograf al celui dintâi) obiectivul și mobilul principal al demersului său hermeneutic, evocând ceea ce lipsește din cercetarea eminesciană de până la apariția cărții sale: „Îi lipsește României, care totuși a dedicat și continuă să dedice poetului studii de înaltă valoare, o operă care să examineze această poezie plecând din adâncul ei, pentru a-i identifica sămânța germinativă unică, sâmburele din care și pe care a crescut vigurosul ei trunchi” (Del Conte 1990, 28). Ca și Schleiermacher, Rosa Del Conte nu se oprește, în hermeneutica operei eminesciene, la interpretarea care decurge din urmarea intenției auctoriale, ci recurge, în partea a doua a cărții, la interpretarea reflexelor patristice ale limbajului eminescian, ceea ce indică recunoașterea ca deopotrivă de importantă a intenției operei, domeniu al sensurilor admis și de fondatorul hermeneuticii generale, cel care își întemeia idealul hermeneutic besser verstehen („a înțelege mai bine”) tocmai pe transgresarea limitei impuse de intentio auctoris⁸.

Modelul hermeneutic pe care-l creează⁹ exegeta clujeană se revendică, în primele capitole, tot din arealul unei hermeneutici de factură romantică. Aceasta însă va fi depășită și urmată de o hermeneutică postromantică, prin deschiderea către hermeneuticile anti-intenționaliste, inspirate de lecturile nietzscheene și heideggeriene. Dacă lectura în cheia făcută de Ioana Em. Petrescu ne expune un Eminescu tulburător de modern, deschis Zeitgeist-ului european, lectura care-i configurează modelul hermeneutic al exegetei italiene ne aduce în față un Eminescu al spiritualității europene perene, cea a scrierilor filocalice, marcând un triumf al limbii și al poeziei române devenite apte să exprime asemenea înălțimi (și adâncimi) ale gândului și ale inimii. Interesant este și faptul că, din Occident (Italia), exegeta de la Roma îl citește pe poetul român prin prisma deschiderii poeziei lui către Orientul atemporal (neignorat, de altfel, de Occident în secolul al XIX-lea), pe când profesoara de la Cluj, dintr-o țară integrabilă istoric și geografic Orientului, îl lecturează pe Eminescu prin luminile (fie ele și tragice) ale Occidentului. În joc, pare a fi și un fel de competiție între două feluri de nostalgii: a Occidentului față de Orientul istoric pierdut, precum și cea a Orientului față de Occidentul geografic și istoric devenit inaccesibil. Cert este că opera lui Eminescu suportă ambele lecturi, în beneficiul tuturor, ca orice operă canonică.

Note:

¹ Scrutând, din unghiul semanticii lui, titlul sub care a apărut cartea în 1978, coroborat cu faptul că Rosa Del Conte, nu avea de unde să știe că nu acesta era titlul voit de autoarea de la Cluj, am spune că și titlul impus de cenzura comunistă a fost o alegere nefericită, de natură să sporească malentendu-ul care a putut să o facă pe profesoara de la Roma să susțină că Ioana Em. Petrescu i-a preluat „categoriile critice: timp, cosmos”.

² Pe data de 11 septembrie, Ioana Em. Petrescu, inaugurând un nou caiet al propriului său Jurnal (Petrescu 2004, 251-252), consemnează, ca motiv al reluării activității diaristice o vreme abandonată, „șocul” creat de neînțelegerea cu Rosa Del Conte: „Reiau, spre memorare, de unde se trage întoarcerea la „Jurnal”. Povestea e lungă: Cesereanu îi ia un interviu Rosei Del Conte. (Notă: cartea ei citită la Chirurgie – împrumutată de la Monica Lazăr, că la bibliotecă nu-i – după ce îmi gândisem cartea și publicasem (s.a.) fragmente pregătitoare – , citită din decență de critic cu formație de istoric literar). Îmi place, mă entuziasmează, o citez din plin pentru primele capitole ale cărții mele despre Eminescu (cele cu platonismul), dar o abandonez, disociindu-mă într-o notă (deferentă, nu doar decentă) când trec la subiectul meu propriu-zis: Eminescu – poet tragic. Și așa, cu candoarea idiotului, îi trimit opera mea nostimă (opus 2 nr. 2) cu dedicație inflamată decent. Reacția babei, vizibilă în interviul dat lui Cesereanu: s-a dus generația de aur a criticii române (cartea ei e dedicată tatii); acum, epigoni mârșavi și imorali, care nu continuă critica interbelică, o fură și pe ea. Ex.: eu, care o „lichidez” într-o notă, utilizând apoi categoriile ei critice: timp, cosmos.

Papahagi, pus să traducă interviul, mi-l aduce și mi-l arată. Întâi, scârbită, n-am chef să răspund și Liviu (e vorba de profesorul universitar clujean Liviu Petrescu, critic literar și comparatist, care era și soțul autoarei Jurnalului, n.n.) mă lămurește că a tăcea nu e eleganță, ci prostie. Scriu deci o replică decentă (cu toată stima...), dar nițel dură, lămurind ceea ce mie mi se pare de domeniul evidenței și al bunului-simț. Liviu o duce la Tribuna și Popescu (este vorba de scriitorul Dumitru Radu Popescu, conducătorul acelei reviste pe atunci, n.n.) rezolvă lucrurile altfel: nu publică replica mea, dar publică interviul babei trunchiat, fără acuze împotriva mea.

Acum: mie mi se cam strepezesc dinții de soluția asta; ori îl dădea tot (cu răspunsul meu cu tot), ori nu-l publica deloc” (Petrescu 2004, 252).

³ Trebuie menţionat de la bun început că discursul polemic al Rosei Del Conte, fără exagerări, ţine de domeniul ,,caraghiosului”, vădind, dincolo de aparenţele pe care încearcă să le incrimineze, faptul că vorbeşte despre cu totul şi cu totul altceva. Invocarea unor termeni ,,cu greutate” precum ,,plagiat, răstălmăcire şi, totodată, folosirea abuzivă a ideilor fără a le cita” indică faptul că nu poate să înţeleagă teza cărţii Ioanei Petrescu. Rosa Del Conte iscă ,,acuze” care devin propriile sale ,,capcane”: cercetătoarea italiană nu a citit în întregime exegeza criticului clujean, eventual cuprinsul şi indicele de nume. Rezultatul fiind, aş zice, o polemică... care nu este, nici pe departe, o adevărată polemică, ci o polemică ,,absurdă”, rod al jocului teatral de ,,bună” calitate italiană”(Mihăilă 2010, 21).

⁴ De la Jessica Andreoli aflăm că subiectul acestei neînțelegeri este abordat și de către Ioana Bot într-o lucrare publicată cu câțiva ani în urmă (Bot 2018), text la care, din păcate, nu am avut acces.

⁵ „Dosarul Leggendo Ioana Em. Petrescu” cu siguranță îi apare cititorului ca o colecție interesantă de reflecții, minuțios structurată, concentrată în jurul reflecției asupra punctelor comune și asupra diferențelor dintre cărți Eminescu o dell’Assoluto şi Eminescu: Modele cosmologice şi viziune poetică. Aceste pagini constituie o mărturie evidentă a unei lecturi extraordinar de atente şi punctuale, totuşi nu a fost singura realizată de profesoara italiană, care s-a implicat în deconstruirea acestui studiu. De fapt, deja notele prezente în acest „dosărel” relevă intenția de a reciti volumul însoțit de textele originale eminesciene (...) Materialul de arhivă prezent la Milano nu a reușit să ofere detalii noi asupra acestui episod amar, dar a oferit o nouă perspectivă asupra lecturii propuse de Rosa Del Conte, care, oricât de eronată, nu a fost dictată de superficialitate (s.n.), ci de o analiză și o lectură probabil prea strâns ancorată în propriul volum și cu siguranță viciată de dificila poziție a-politică ocupată de însăși Del Conte după repatrierea ei în Italia (Andreoli 2022, 112).

⁶ Calitatea de hermeneut a Ioanei Em. Petrescu este admisă și recunoscută de ea însăși într-un interviu din 1989, publicat în revista „Tribuna” (nr. 24): „Evident, majoritatea orelor sunt dedicate lui Eminescu, a cărui operă o urmăresc (așa cum procedez și în lucrările mele) pe baza unor combinații de hermeneutică și poetică (s.n.). În esență, interpretarea fenomenului eminescian nu diferă de cea din Modele cosmologice... (carte care se chema, inițial, Eminescu – poet tragic); comparativ cu cartea, insist mult mai mult asupra prozei și teatrului și acord o atenție sporită, din rațiuni didactice, analizelor de text” (Adamek, Bot 1991, 217).

⁷ Faptul este recunoscut și de către Ioana Em. Petrescu încă din primul capitol al cărții sale, într-o notă de final, în care corelează ipoteza sa de lucru privind universul poetic eminescian îndatorat la începuturi „modelului platonician” cu elementele de patristică orientală studiate de cercetătoarea italiană: „Este ceea ce motivează, în parte, prezența unor elemente de patristică orientală și din vechea cultură românească în opera lui Eminescu, elemente analizate pe larg de Rosa Del Conte în lucrarea, esențială, a domniei sale, Mihai Eminescu o dell’Assoluto” (Petrescu 1978, 21-22). În opoziție cu cercetătoarea italiană, ea va considera acest prim model ontologic ca fiind depășit ulterior de către poet: „Puternic ancorat în spiritualitatea pașoptistă, universul poetic eminescian dezvoltă în începuturi un model cosmologic platonician, implicit în poemele sociale și istorice, dar tematizat explicit în viziunile poetice din Ondina. Motivele dominante ale acestei etape: gândirea divină (și, consubstanțială ei, gândirea umană), cântecul, dansul (...), lumina ca substanță a lumii etc., vor reapare, cu funcții modificate, în întreaga creație eminesciană, care-și asumă astfel, integrându-l și depășindu-l, universul motivic caracteristic viziunii platoniciene a lumilor” (Petrescu 1978, 17).

⁸ „Discursul trebuie înțeles mai întâi la fel de bine cum a făcut-o autorul lui și apoi mai bine decât el însuși” (Schleiermacher 2001, 41).

⁹ De la Schleiermacher încoace, hermeneutica descoperă în opera pe care o interpretează drumul de urmat în interpretare, ipso facto își creează „modelul” sau sistemul de înțelegere pe măsură ce desfășoară interpretarea. „Modelul” sau calea de urmat în interpretare le dictează opera însăși. Pe scurt, identificând acele modele cosmologice proprii lui Eminescu, Ioana Em. Petrescu nu face altceva decât să le urmărească cristalizarea (materializarea) în viziuni și idei poetice în textul eminescian, desfășurând eforturi decisive atât pe linia interpretării gramaticale (id est lingvistico-stilistică), cât și pe cea poetico-genetică.

Referinţe bibliografice

Adamek, Bot 1991 = Diana Adamek, Ioana Bot (coordonatori), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Cluj, Editura Dacia, 1991

Andreoli 2022 = Jessica Andreoli, Despre o veche controversă: „Leggendo Ioana Em. Petrescu”, în „Vatra”, nr. 1-2 /2022, pp. 108-114

Bhose 1978 = Amita Bhose, Eminescu și India, Iași, Editura Junimea,1978

Bot 2018 = Ioana Bot, Gli incontri di Rosa del Conte con l’eminescologia di Cluj, Gli incontri di Rosa Del Conte con l’eminescologia di Cluj, trad. J. Andreoli, în A. Andreose, A. Bianchi, G. Gobber, P. Gresti (ed. îngr.), Romeno-Balcanica. Incontri di lingue, culture, tradizioni nello spazio balcanico e carpato-danubiano, Atti del Convegno internazionale I giornata di studio «Rosa Del Conte», Milano, Università Cattolica Del Sacro Cuore, 4-5 dicembre 2017, Milano: Vita e Pensiero, pp. 135-148

Del Conte 1990 = Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990

Cesereanu 1980 = Domiţian Cesereanu, Interviu cu Rosa Del Conte, traducere de Marian Papahagi, în revista Tribuna, anul XXIV, nr. 12, iunie, 1980, pp. 10-9.

Cifor 2006 = Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, 2006

Cifor 2022 = Lucia Cifor, Statutul și identitatea hermeneuticii literare, (republicată) în vol. omagial „La Izvoarele imaginației creatoare”. Studii și evocări în onoarea profesorului Mircea Borcilă”, editori: Elena Faur, Diana Feurdean, Iulia Pop, Cluj-Napoca: Argonaut, București: Eikon, 2022, pp. 229-238, (lucrare apărută inițial în „Romanian Studies Today”, V, 2020-2021, pp. 129-13)

Guillermou 1977 = Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iași, Editura Junimea 1977

Mihăilă 2010 = Silviu Mihăilă, Cum citea Ioana Em. Petrescu. Despre polemica cu Rosa Del Conte, „Transilvania”, nr. 1, 2010, pp. 20-23

Petrescu 1978 = Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, București, 1978

Petrescu 2004 = Ioana Em. Petrescu, Jurnal (1959-1990), ediție îngrijită de Rozalia Borcilă și Elena Neagoe, Cuvânt înainte de Elena Neagoe, Postfață de Carmen Mușat, Pitești, Editura Paralela 45, 2004

Savu 1989 = Tudor Dumitru Savu, Eminescu-necesitate spirituală a culturii româneşti, interviu cu Ioana Em. Petrescu, în revista Tribuna, nr. 24, 15 iunie, 1989, p. 5.

Schleiermacher 2001= Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Hermeneutica, traducere, note și studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Iași, Editura Polirom, 2001. 

Which Eminescu do we prefer?

The dispute between the East and the West in the context of rival hermeneutics in the eminescology (studies of Eminescu’s work): Rosa Del Conte and Ioana Em. Petrescu

Keywords: Eminescu; rival hermeneutics; eminescology (studies of Eminescu’s work); East; West; Ioana Em. Petrescu; Rosa del Conte

In the present work we describe, in their general aspects, two rival (but not entirely divergent) hermeneutics of the study of Eminescu – hermeneutics whose foundations and vision are derived from different philosophical traditions. The first model considered (in chronological order) is specific to an old Eastern European tradition, consisting of research of a philological-historical type, of patristic inspiration (with roots in Platonist and Neoplatonist philosophy), consecrated in the study of Eminescu’s work especially by Rosa Del Conte through her defining book Eminescu or about the Absolute, first published in Italian (Mihai Eminescu o dell'Assoluto) in 1962, and then translated into Romanian in 1990. The other model considered is one of modern and western philosophical and scientist on reliant on a metaphysics not so much anti-Christian as consistently secular, a hermeneutic model brilliantly imposed by Ioana Em. Petrescu through the book Eminescu. Cosmological models and poetic vision, published in 1978, and republished in 1994, under its original title Eminescu – tragic poet. The sine ira et studio description of the two rival hermeneutic models in the study of Eminescu’s work leads to interesting conclusions, which go beyond purely scientific interest, aiming at greater cultural and spiritual stakes, summarily formulated in the question: What Eminescu do we prefer: the one read in the key of the ancient patristic hermeneutics or the one revealed through the reading grid shaped by the spirit of contemporary modernist philosophy?