Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

AUTOGRAF

Limbă – om – fiinţă

Teo CHIRIAC

Alte articole de
Teo CHIRIAC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Gândind limba sub aspect fenomenologic, Heidegger menţionează, cu referire la relaţia limbă– om– fiinţă, că, în realizarea actului vorbirii, limba apare ca un fenomen care este dat în prealabil. Din această perspectivă, primordial nu este faptul că omul vorbeşte, ci limba; faptul că „limba vorbeşte” ne lasă să înţelegem că în ea se exprimă o instanţă care premerge omului şi care face cu putinţă vorbirea acestuia.
Originar vorbind, există o „voce a fiinţei” care se adresează omului tocmai pentru ca, prin intermediul lui, ea să poată ieşi din tăcerea care o caracterizează. Fiinţa are nevoie de om pentru a se exprima, căci de fapt ea nu vorbeşte. De vorbit, nu poate vorbi decât ceva de ordinul fiinţării; de vorbit, nu vorbesc decât oamenii şi zeii...
Vorbirea autentică este tocmai aceea în care omul nu se exprimă pe sine, ci dă glas „cuvântului tăcut” al fiinţei, după o prealabilă ascultare a lui. Dar nu toţi oamenii sunt în stare de o asemenea ascultare şi deci de o asemenea vorbire autentică. În şirul ascunderilor şi dezvăluirilor ei, singurii capabili să perceapă „glasul” fiinţei şi să-i reproducă adresarea sunt gânditorii şi poeţii. „Gânditorul rosteşte fiinţa. Poetul numeşte sacrul”, scrie atât de explicit Martin Heidegger, unul dintre cei mai dificili filozofi europeni...
Pe fundalul acestor vremuri noi cu iz de catastrofă veche, când se scrie şi se vorbeşte mult, dar se gândeşte şi se ascultă puţin, în această margine de lume născută din refuzul unităţii în întreg, aici, unde relaţia limbă– om– fiinţă este substituită prin raportul teamă– fals– ipocrizie, iar „cuvântul tăcut” al fiinţei poartă stigmatul crimei sau parafa secretului de stat, aici, în dulcea provincie sinucigaşă, alături de gânditor, omul „atins de ciumă” e poetul.
Şi când ne gândim că arta lui, asemeni gândirii esenţiale, este şi ea, trebuie să fie, un eveniment tulburător al Fiinţei!
 
27 aprilie, 2008
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog