Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Eugeniu Coşeriu şi lingvistica textului

Vasile DOSPINESCU

Alte articole de
Vasile DOSPINESCU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. De la „limba discursivă” a lui Saussure, „translingvistica textelor şi a operelor” a lui Benveniste, „metalingvistica” lui Bahtin la... „lingvistica textului” a lui Coşeriu
Primul mare lingvist care, încă prin anii 1950, a rostit şi scris sintagma lingvistică textuală a fost românul Eugeniu Coşeriu, ale cărui distincţii vor fi luate în seamă de cei mai mari specialişti ai domeniului. Termenul s-a impus ca atare, desemnând o ramură nouă în cadrul ştiinţelor limbajului. O dovedeşte, printre multe altele, titlul recentei lucrări, din 2006, La linguistique textuelle. Introduction à l’analyse textuelle des discours, aparţinând lui Jean-Michel Adam, distins reprezentant al domeniului, care îi recunoaşte expeditiv această întâietate(p. 3). În 1994 (Textlinguistik. Eine einfürung, Tübingen-Basel, Francke) Coşeriu opune „gramatica transfrastică”, văzută ca o depăşire a lingvisticii clasice, „lingvisticii textuale”, care, în viziunea sa, poate fi şi trebuie construită pe baza analizei de texte efectiv realizate, de texte concrete autentice, ca teorie a generării, producerii co- şi contextuale de sens.
Printre primele abordări ale conceptului de discurs, vom aminti pe aceea a lui Ferdinand de Saussure, conform căreia discursul, ca proces, este opus limbii ca sistem de semne, semne care luate la întâmplare nu pot exprima decât vagi concepte, rudimente de idei sau de gânduri. Pentru a exprima gândirea, semnele izolate trebuie să se lege între ele pe axa sintagmei, a propoziţiei, devenind astfel discurs: „Discursul constă, chiar şi într-o manieră rudimentară şi pe căi pe care le ignorăm, în a afirma o legătură dintre două concepte care se prezintă îmbrăcate în forma lingvistică, în timp ce limba nu face în prealabil decât să realizeze concepte izolate, care aşteaptă sa fie puse în raport între ele pentru a face să existe semnificare de gândire” (Saussure, citat de Adam, 2006, p. 9-10, s.n. – V.D.). Definiţia saussureană consună cu spusele lingvistului german Humbolt, pentru care „limba constă numai în discursul legat, gramatica şi dicţionarul sunt comparabile doar cu scheletul mort al acesteia” (citat de Adam, 2006: 10). La fel vede discursul şi Émile Benveniste1 atunci când scrie că „doar în discurs, actualizat în fraze, se formează şi se configurează limba. Aici, în discurs începe limbajul” (ibid.). Saussure vorbeşte în egală măsură de „limbă discursivă” şi de „vorbire” (cf. fr. „parole”), plasând fraza în afara limbii, în discurs: „Fraza nu există decât în vorbire, în limba discursivă, în timp ce cuvântul este o unitate care trăieşte în afara oricărui discurs în tezaurul mental” (Saussure, 2002, p. 118). Deşi a văzut bine discursul ca legătura dintre concepte de natură lingvistică, Saussure nu merge mai departe în definirea discursului, lăsându-ne ignoranţi în privinţa naturii şi dimensiunii acestor îmbinări de cuvinte numite propoziţii sau fraze, definite ca unităţi maximale de îmbinare sau combinare pe axa sintagmatică. Cum bine observă Adam (id.), fraza, în calitatea sa de compunere-sintagmare, este situată de către Saussure la graniţa dintre limbă şi discurs, ţinând de prima prin dimensiunea sa sintagmatică şi de vorbire („actul de emitere reală a limbii”, cum spunea Humbold) prin dimensiunea sa discursivă. Iar discursul nu depăşeşte definiţia clasică restrictivă dată de Fontanier2, şi anume: „O frază sau o perioadă care exprimă un gând aproape complet în el însuşi, deşi putând depinde de alte gândiri care preced sau urmează” (citat de Adam, 2006, p. 12). Aici Fontanier intuieşte avant la lettre structura reticulară a sensului textual, caracterul său inferenţial şi volumnic, care fundează dimensiunea sinergică a textului (vezi Carmen Vlad, 2000, p. 165-180).
Aparent apropiat de Saussure, Benveniste stabileşte o separare diferită de cea a lui Saussure între limbă şi vorbire, deosebind între o lingvistică a limbii ca sistem sau domeniu semiotic, care semnifică paradigmatic şi a cărui unitate minimală este semnul, şi o lingvistică a discursului sau „semantică”, care transformă limba în instrument de comunicarea cărui unitate minimală este fraza: „expresia semantică prin excelenţă este fraza” deoarece „comunicăm prin fraze, chiar trunchiate, embrionare, incomplete, dar întotdeauna prin fraze” (Benveniste, 1974, p. 224). Iar cum enunţarea (cf. Benveniste, 1974, L’appareil formel de l’énonciation, p. 79-88)are drept obiect de cercetare activitatea de producere a enunţurilor şi nu „textul enunţului”, marele lingvist întrevede o a treia ramură a lingvisticii, al cărei obiect urma să fie „analiza translingvistică a textelor, a operelor prin elaborarea unei metasemantici care se va construi pe baza semanticii enunţării” (id., p. 66).
Mihail Bahtin se situa pe aceleaşi poziţii când aprecia în Esthétique et théorie du roman că „sintaxa marilor mase verbale [...] aşteaptă încă să fie fondată; (aici) lingvistica [...] nu a defrişat deloc secţiunea care ţine de marile ansambluri verbale: enunţurile lungi din viaţa de zi cu zi, dialogurile, discursurile, tratatele, romanele etc., deoarece şi aceste enunţuri pot şi trebuie să fie definite şi studiate de o manieră pur lingvistică, ca fenomene ale limbajului” (p. 59). Bahtin concepe o aşa-zisă metalingvistică care se hrăneşte din cercetările asupra dialogismului şi a polifoniei, fiind în fond „studiul comunicării dialogice şi a întrebuinţării limbii ca fenomen concret şi viu” (Adam, 2006, p. 16). Ca mulţi alţi savanţi, autorul ştie că „a învăţa să vorbim înseamnă a învăţa să structurăm enunţuri (pentru că vorbim prin enunţuri şi nu prin propoziţii izolate, şi cu atât mai puţin, bineînţeles, prin cuvinte izolate)”, căci „în limitele unui singur şi acelaşi enunţ, o propoziţie poate fi reiterată (repetiţie, auto-citare), dar fiecare ocurenţă reprezintă un nou fragment de enunţ, deoarece poziţia şi funcţia sa se vor fi schimbat în întregul enunţului” (Bahtin, note de lucru scrise între anii 1959-1960 şi publicate sub titlul Le problème du texte în 1976, apud Adam, 2006, p. 16). Prin „enunţul în întregul său” se înţelege atât legarea unui enunţ cu alte enunţuri (cf. co-textul), cât şi contextul dialogic sau cadrul interacţiunii sociale, ceea ce explică faptul că atunci când alegem o propoziţie nu o facem numai în funcţie de ceea ce vrem să spunem, ci, într-o foarte mare măsură, în funcţie de enunţul finit în întregul său „care se prezintă imaginaţiei noastre şi ne determină opinia” (Bahtin, apud Adam, 2006, p. 17; t.n. – V.D.). Coşeriu (2004) însuşi (cf. contextul tematic) susţinuse şi subliniase importanţa întregului asupra părţilor componente ale unui text: „[...] fiecare capitol şi, până la un punct, fiecare dintre cuvintele cuprinse în el semnifică în relaţie cu ce s-a spus în capitolele precedente şi capătă sensuri noi cu fiecare nou capitol, până la ultimul” (Coşeriu, 2004, p. 321). Ceea ce ne ghidează în procesul de producere a enunţului, a discursului este tocmai „ideea pe care o avem despre enunţul nostru, adică despre un gen precis de vorbire” (Bahtin, apud Adam, 2006, p. 17; t.n. – V.D.), deoarece, scria mai departe Bahtin între 1959-1960, „formele de limbă şi formele tip de enunţuri, altfel spus genurile de vorbire, pătrund în experienţa noastră şi în conştiinţa noastră concomitent şi fără să fie ruptă strânsa corelaţie dintre ele” (id.). Cu alte cuvinte, odata cu formele limbii (semiotica), omul percepe şi îşi însuşeşte, într-o strânsă dependenţă unele de altele, formele de enunţuri, de discurs (semantica): „Din capul locului, simţim vorbirea în întregul ei care, mai apoi, se diferenţiază în procesul vorbirii. Dacă genurile de vorbire (de enunţuri, de discursuri, n.n. – V.D.) nu ar exista, dacă nu le-am stăpâni, dacă ar trebui să le creăm pentru prima oară în acest proces al vorbirii şi să construim liber şi pentru prima oară fiecare enunţ în parte, comunicarea verbală, schimbul de idei ar fi aproape imposibil” (id.). Aceasta competenţă metalingvistică ne permite să ghicim de la primul cuvânt ce, cum şi cât ni se va spune, cu alte cuvinte, dacă se va lungi sau nu vorba. Avem aici o primă formulare a conceptului de competenţă discursivă, sau cum o numea, în acei ani, Coşeriu, competenţă expresivă, căci discursul înseamnă un conţinut particular numit sens şi o tehnică („cunoaştere sigură şi intuitivă”), iar această competenţă înseamnă pur şi simplu „a şti să vorbeşti în situaţii determinate, despre anumite lucruri, cu anume persoane, adică a şti să construieşti discursuri” (Coşeriu, 1994, p. 30-31). Metalingvistica bahtiană propune cercetarea a ceea ce se petrece dincolo de limitele propoziţiei sau ale frazei complexe, domeniul unde se produce sinteza semioticului (sistemul limbii) cu semanticul (procesul vorbirii, discursul). Coşeriu spune acelaşi lucru când ne vorbeşte de contextul tematic (vezi infra).
În acelaşi sens se pronunţă şi William Labov (Le parler ordinaire, 1978, p. 223-224) constatând că, în domeniul de „dincolo de frază”, cel al analizei discursului, singurele şi „principale progrese au venit din partea sociologilor”. Michael A.K. Halliday & Ruqaiya Hasan (1976, Cohesion in English, Longman, London-New York, apud Adam, 2006, p. 3) afirmă prioritatea textului pe care însă nu-l văd ca o simplă înşiruire de fraze, ca rezultat al unei unităţi gramaticale, „ci ca o unitate de alt fel: o unitate semantică. Unitatea sa este o unitate de sens în context, o textură care exprimă faptul că, fiind format ca un tot, este dependent de tot ceea ce îl înconjoară”. Aşa scria şi Coşeriu cu vreo două decenii mai devreme. Se impune ideea de text ca un tot: „Sensul unui text se determină prin elementele sale componente dar nu se rezumă la atât” (Michel Mayer, 1986, De la problématologie, Mardaga, Bruxelles, apud Adam, 2006, p. 2), având în vedere că sensul textual-discursiv este produsul interacţiunii dintre părţi şi întreg cum spunea atât de limpede Coşeriu (vezi supra), dar şi, treizeci şi cinci de ani mai târziu, Thomas Pavel (Univers de fiction, Seuil, Paris, 1988, p. 27): „Adevărul global al ansamblului nu se deduce imediat din valorile de adevăr locale ale frazelor prezente în text. (Căci) În plus, sensul unui text se poate (de obicei, n.n. – V.D.) întinde pe mai multe niveluri”.
Coşeriu distinge, în plus, între „gramatica transfrastică”, ca extensie a gramaticii clasice, şi lingvistica textuală ca teorie de producere co(n)textuală a sensului (perspectiva enunţiatorului şi, implicit, a enunţiatarului) fundamentată pe analiza de corpusuri de texte concrete aşa cum sunt ele manifestate în toate formele pe care le poate îmbrăca comunicarea în societate. Coşeriu ar fi spus simplu: sensul face textul. Subscriem la această fundamentare coşeriană a lingvisticii textului3 prin care se conferă text-discursului statutul de categorie de bază a limbajului şi deci a lingvisticii textuale care îşi croieşte un drum şi circumscrie un teritoriu al său în vastul domeniu al ştiinţelor limbajului. Ne raliem aici lui Carmen Vlad (2000, p. 7) care scoate în evidenţă că „scopul primordial al lingvisticii textului, în fundamentarea ei coşeriană, constă în confirmarea şi justificarea sensului (textual-discursiv) ca un conţinut specific textelor ca atare, independent de limba utilizată şi în ciuda faptului că, în mod obişnuit, se foloseşte o singură limbă (există însă şi situaţii când într-un text se recurge, alternativ, la două sau mai multe limbi4)”. Se vede bine că sensul nu este şi nu poate fi străin de conţinutul semantic ilustrat de semnificaţiile din planul limbii şi nici de cel sedimentat în actele repetate de desemnare din planul universal al limbajului, sensul textului este cu toată evidenţa un conţinut nou, marcat de un dinamism care îl proiectează în planuri superioare din ce în ce mai complexe prin „reorientarea conţinutului deja exprimat, spre o exprimare determinată”. Aşadar, lingvistica textului este o lingvistică a sensului5, a producerii acestuia, o hermeneutică ce descrie mecanismele de funcţionare a semnelor în această formă complexă de organizare transfrastică a limbajului care este text-discursul. Deşi vorbeşte mai tot timpul numai de text şi analiză textuală, Jean-Michel Adam (2006, p. 3), la rându-i, reuneşte discursul şi textul, respectiv analiza discursului şi analiza textului cu origini epistemologice şi istorie diferite, prin renunţarea la decontextualizarea textului, a cărui identitate ca obiect de analiză, în anii ’90, era garantată de ruperea sa categorică de contextul sociocultural în care era produs, acesta din urmă revenind de drept (analizei) discursului. Situând lingvistica textuală în interiorul (analizei) discursului, el îşi numeşte demersul şi domeniul de cercetare analiza textuală a discursurilor.
Eugeniu Coşeriu, mai devreme decât mulţi alţii, asociază într-o unitate cvasiindestructibilă textul şi discursul, spusul (explicitul) şi nespusul (implicitul), extinzând sfera textului dincolo de lingvistic: „În măsura în care sensul, în interiorul textului, se exprimă nu numai lingvistic, ci şi extralingvistic – ceea ce se întâmplă în mare măsură – această lingvistică a textului pe care o considerăm cea „adevărată şi adecvată” trebuie să treacă dincolo de sfera lingvistică (s.a.)” (apud Vlad, 2000, p. 8). Această trecere dincolo de sfera lingvistică pare a-i fi speriat şi îi mai sperie şi azi pe mulţi lingvişti ce se simt confortabil în descrierile lor doar între limitele frazei, deşi, încă de la începutul anilor ’70, Jakobson deplângea cantonarea lingvisticii la nivelul frazei „când anumiţi lingvişti văd în frază cea mai înaltă construcţie analizabilă, sau când sfera lingvisticii este limitată doar la gramatică” (1963, p. 212-213), iar zece ani mai târziu constata că aceasta situare a ştiinţei-pilot este deja contrazisă de „analiza discursului ca una dintre sarcinile puse în zilele noastre în prim planul ştiinţei lingvistice” (1973, p. 485-486). Coşeriu aproba această transgresare a limitelor frazei, deci a gramaticii limbii, în text, în vorbire care reprezintă mai mult decât limba: „vorbirea [deci textul ca „produs”, n.n. – V.D.] e mai cuprinzătoare decât limba: în timp ce limba e în întregime conţinută în vorbire [deci în text, n.n. – V.D.], vorbirea [textul, n.n. – V.D.] nu e în întregime conţinută în limbă” (id., p. 293).
Această extindere a domeniului de cercetare al lingvisticii, prin introducerea obiectului text, în calitatea sa de „complex semnic verbal (şi nu numai, n.n. – V.D.) dotat cu sens” (Vlad, 2000, p. 9), este fericit ilustrată, în spiritul concepţiei aceluiaşi Coşeriu, de formula plastică de text-aisberg6 datorată lui Carmen Vlad: „sintagma acoperă sfera textului împreună cu contextul său (ori în termeni mai specifici, partea explicită a textului cu partea lui implicită” (s.a.)”. Explicitul se referă la ansamblul semnelor verbale efectiv realizate oral sau în scris, deci se confundă cu textul propriu-zis, materializat, concret, în timp ce implicitul, nespusul sau nescrisul, pulsează în ceea ce am numit contextul textului, evocând o seamă de fenomene indiciale extraverbale, exterioare textului, care însă îi influenţează, îi modulează, uneori îi determină decisiv sensul. Reţinem deci relaţia strânsă, aşa cum o voia însuşi Coşeriu, dintre text şi context, considerându-l pe acesta din urmă ca parte constitutivă a textului. Contextul a dezvoltat trei semnificaţii ce pun în evidenţă diversitatea atât de complexă a fenomenelor şi a mecanismelor lingvistice şi semio-cognitive: prima se referă la „seria concentrică de „cadre” exterioare” (Vlad, 2000, p. 9) cu anumite funcţii textuale, a doua pune semnul egalităţii între context şi situaţia de comunicare / enunţare sau situaţia de discurs (abordare socio- şi psiholingvistică), iar într-o a treia semnificaţie se încearcă a se surprinde şi a se explica, prin procese de factură inferenţială, dimensiunea cognitivă şi dinamică a textelor, a comunicării verbale înfăptuită concret în şi prin text. Regăsim problematica aceasta şi în teoria conversaţiei (cf. H. P. Grice, 1979, Logique et conversation, in Communications, 30; Moeschler, Reboul, 1999), în care contextul fiecărui act verbal, act de comunicare, conţine acel implicit („implicaturile” declanşate de anumite expresii co(n)textuale sau de principii, reguli sau norme ale comunicării), parte de semnificaţie care se adaugă la semnificaţia frazei construită de combinatoria semantică şi sintactică a expresiilor verbale explicite, efectiv realizate.
 
2. Lingvistica textuală şi analiza discursului
Cele doua discipline au apărut prin anii 1950 şi s-au dezvoltat paralel dar independent una de cealaltă. În anii 1990, A. Ali Bouacha (cf. citat în Adam, 2006, p. 19) afirmă importanţa şi necesitatea de abordare şi tratare a discursului ca „obiect empiric ce trimite la text”. Lingvistica textuală, în ciuda unei diferenţe dar şi unei complementarităţi a obiectivelor şi a obiectelor sale, este concepută ca „un subdomeniu din câmpul mai vast al analizei practicilor discursive” (Adam, 2006, p. 19). Textul nu poate degaja un sens decât în măsura în care este transferat, transformat de către cititor / auditor în discurs printr-o activitate de interpretare, adică dacă este „proiectat pe fundalul unei scheme discursive preexistente”, cum scrie Karlheinz Stierle care defineşte „conceptul de discurs [...] prin următoarele trăsături: o stabilizare publică şi normativă, şi posibilitatea unui statut instituţional” (Adam, 2006, p. 20), stabilizare publică şi normativă realizată tocmai de diferitele genuri de discurs (cf. cap. 3, Adam, 1999), aspecte sesizate de mult de Coşeriu atunci când ne vorbeşte de lingvistica vorbirii şi de cadrele vorbirii: „Există, de asemenea, o lingvistică a textului sau a vorbirii la nivel particular (care este totodată studiul «discursului» şi al respectivei «ştiinţe»)” (Coşeriu, 2004, p. 294).
Lingvistica vorbirii, ca „o lingvistică a textului sau a vorbirii la nivel particular (care este totodată studiul „discursului” şi al respectivei „ştiinţe”), scria, în 1955, E. Coşeriu (trad., 2004, p. 294-295), este „o adevărată gramatică a vorbirii [...] indispensabilă pentru interpretarea sincronică şi diacronică a „limbii”, cât şi pentru analiza textelor”..., iar „analiza textelor nu se poate face cu exactitate fără a cunoaşte tehnica activităţii lingvistice, căci depăşirea limbii – care se manifestă în orice discurs – se poate explica numai prin posibilităţile universale ale vorbirii. Sarcina gramaticii vorbirii [al cărei obiect ar fi tehnica generală a activităţii lingvistice] ar trebui să fie aceea de a recunoaşte şi descrie funcţiile specifice ale vorbirii [...] şi de a indica instrumentele ei posibile care pot fi atât verbale, cât şi extraverbale” (p. 295). În continuare, Coşeriu arată că determinarea, ca ansamblu de operaţii, şi cadrele, „ca instrumente circumstanţiale ale activităţii lingvistice” (id., p. 296), fac parte din această tehnică generală a vorbirii, altfel zis, procedeele de construire a sensului prin efectuarea textului.
 
2.1. Interdiscursul şi formaţiunile discursive
O expresie lingvistică, o propoziţie, o frază, o secvenţă scrisă sau vorbită capătă statut de discurs (enunţ) dacă şi numai dacă poate fi legată, relaţionată la alte enunţuri din multele care se produc, s-au produs sau se vor produce şi care formează interdiscursul7 fiecărei formaţiuni sociale: „Nu putem spune o frază, nu putem să o facem să acceadă la o existenţă de enunţ fără a se pune în operă un spaţiu colateral. Un enunţ are întotdeauna marginile populate de alte enunţuri” (Michel Foucault, 1969, p. 128). Altfel spus, o expresie frastică nu se poate constitui într-un enunţ-discurs decât pusă în legătură cu un anumit context discursiv unde este recunoscută ca fiind posibilă, conformă unui anumit uzaj al limbii. Aceeaşi frază, formată din aceleaşi semne combinate în aceeaşi ordine, conformă semioticii unei anumite limbi, cu aceeaşi semnificaţie, îşi modifică statutul ca enunţ în funcţie de condiţiile materiale de enunţare, de spaţiu şi de timp, de participanţii la actul de comunicare oricare ar fi forma pe care ar îmbrăca-o aceasta: „Compusă din aceleaşi sunete, încărcată exact cu acelaşi sens, menţinută în identitatea sa sintactică şi semantică, o frază nu constituie acelaşi enunţ, dacă este articulată de cineva în cursul unei conversaţii, sau tipărită într-un roman; dacă a fost scrisă într-o zi, cu secole în urmă, sau dacă apare în clipa de faţă într-o formulare orală. Coordonatele şi statutul material al enunţului fac parte din caracteristicile sale intrinseci” (id.). La fel vede lucrurile şi Bahtin când scrie: „[...] nici o propoziţie, chiar constituită dintr-un singur cuvânt, nu poate fi niciodată reiterată (spusă păstrându-şi absolut aceeaşi valoare, n.n. – V.D.): vom avea mereu un enunţ nou (fie şi sub formă de citare)” (1984, p. 317). Aceleaşi fenomene se petrec cu o frază rostită sau scrisă succesiv în circumstanţele care acompaniază actele de vorbire, în acele diverse contexte-cadre ale vorbirii, cum le numeşte Coşeriu (vezi infra). Căci orice vorbire-text actualizează, conştient sau nu, dincolo de semnificaţiile consacrate în limbă, graţie intersubiectivităţii vorbirii sau „alterităţii” limbajului, cum o numeşte Coşeriu, valori de sens multiple, atât în plan individual şi interindividual, cât şi cel social, istoric sau cultural.
 
2.2. Cotextul şi contextul sau cadrele vorbirii
Catherine Fuchs (1985) regreta că „nu dispunem de studii sistematice despre ambiguitate şi parafrază” care să vizeze co(n)texte mai largi decât cele reprezentate de frază, obiectul încremenit al unei străvechi tradiţii de analiză gramaticală.
În mare, conceptul de context este folosit în lingvistică pentru a neutraliza ambiguităţile sau pentru a salva / elimina caracterul deviant al enunţurilor considerate agramaticale şi desemnează atât acele elemente care contribuie la înţelegerea globală a unui enunţ, cât şi „siturile de unde provin aceste elemente fie direct, fie indirect, adică prin inferenţă” (Kleiber, în Adam, 2006, p. 26).
Aceste aşa numite situri, aşa cum le prezintă, sintetic, J.-M. Adam (2006, p. 26) sunt următoarele:
– Mediul extralingvistic: context sau situaţie de interacţiune sociodiscursivă, situaţiile de enunţare şi de interpretare decalate sau nu în spaţiu şi /sau în timp;
– Mediul lingvistic imediat: cotextul şi informaţiile, cunoştinţele construite de text prin mijloace lingvistice;
– Cunoştinţele generale presupus împărtăşite: cunoştinţe lexicale, (reprezentări) enciclopedice şi culturale, locuri comune argumentative înscrise în istoria unei societăţi date.
Contextul face parte integrantă din procesul de interpretare / înţelegere (dar şi, desigur, de enunţare...) a enunţului, fapt din care decurg trei consecinţe (id.):
a) Orice frază are nevoie de un context pentru a putea fi interpretată. Chiar şi pentru cele ce servesc ca exemple în gramatici sau lucrări despre limbă (precizare formulată şi de Coşeriu) prin care autorii recurg la un context interpretativ par défaut;
b) Contextul este ales în funcţie de gradul de accesibilitate, adică începând cu cel mai uşor accesibil şi respectând următoarele două principii:
–  se „accesează” elementele pregnante din contextul lingvistic (cotextul), reţinute în memorie înaintea celor din situaţia extralingvistică, mai greu accesibile;
–  contextul specific se impune întotdeauna în faţa contextului general, deoarece „nu se recurge la contextul general decât dacă nu există un context mai specific” (Kleiber, in Adam, 2006, p. 26).
c) Contextul implică memoria. Contextul în cele trei accepţiuni ale sale: mediul extralingvistic, cel lingvistic imediat şi cunoştinţele generale, este o realitate istorică şi cognitivă totodată, care nu este exterioară subiectului vorbitor. Contextul lingvistic, cel extralingvistic şi cunoştinţele generale sunt procesate de memorie şi „au toate statutul de reprezentare internă, chiar dacă diferă în ceea ce priveşte originea şi nivelul reprezentării (memorie scurtă, memorie lungă etc.)” (Kleiber, în Adam, 2006, p. 26). Reprezentarea discursivă, ca schematizare, mobilizează prioritar informaţii şi cunoştinţe parţiale utile pe moment disponibile în aşa-zisa memorie de lucru şi pe termen scurt. Memoria discursivă (MD) este „ansamblul cunoştinţelor împărtăşite în mod conştient de interlocutori” şi orice interacţiune operează cu stări de MD pentru a provoca modificări în acestea.
Fărăa avea pretenţia de a fi prezentat problematica contextului, despre care nu am dat aici decât o schematizare cu vocaţie pur pedagogică împrumutată de la Jean-Michel Adam (op. cit.), ne-am oprit la aceasta pentru a arăta contribuţia – strălucită prin clarviziune şi simplitate adusă de acelaşi Coşeriu – la sublinierea importanţei covârşitoare în construirea sensului a tot ceea ce vizează dimensiunea extralingvistică a textului, dimensiune pe care savantul român o numeşte „cadre”. Întrebându-se „cum este posibil ca vorbirea [a se citi textul, n.n. – V.D.] să semnifice şi să fie înţeleasă dincolo de ceea ce se spune şi dincolo de limbă” (Coşeriu, 2004, p. 315), tot el răspunde: „O asemenea posibilitate este dată de activităţile expresive complementare (activităţi complementare nonverbale – ca mimica, gesturile, modalităţile de exprimare a manierelor, chiar şi tăcerea – id., p. 298) şi, mai ales, de circumstanţele în care se vorbeşte, adică de cadre” (id., p. 315). Cadrele lui Coşeriu au o funcţionalitate hotărâtoare în generarea sensului, deoarece ele „determină semnele şi adesea substituie determinatorii verbali (şi...) orientează orice discurs, dându-i sens, şi pot chiar să determine nivelul de adevăr” (id.) Toate aceste afirmaţii de o simplitate şi o actualitate deconcertante chiar şi în zilele noastre erau făcute în anii ’50 şi aveau să joace un rol capital în dezvoltarea ulterioară a unei lingvistici a textului şi, în general, a teoriei limbajului. La acea epocă, Coşeriu dădea cea mai amplă analiză şi descriere a cadrelor, ce se regăseau în număr de două la Ch. Bally (1950, Linguistique générale et linguistique française): situaţia, ca ansamblul circumstanţelor extraverbale în care se produce discursul şi sunt cunoscute de vorbitori, şi contextul, reprezentat de ceea ce a fost deja spus în discurs; în număr de trei la K. Bühler (1934, Sprachtheorie): cadrul sinfizic, ca tip particular de cadru fizic, cadrul sinpractic, cu înţelesul situaţiei la Bally, şi cadrul sinsemantic, care corespunde contextului verbal sau cotextului din zilele noastre; în sfârşit, tot în număr de trei la W. M. Urban (1952, Language and reality) care distinge între contextul idiomatic, adică „fraza în care apare cuvântul” (apud Coşeriu, 2004, p. 316), contextul vital sau situaţional (situaţia lui Bally) şi universul de discurs,al cărui importanţă o subliniază, deşi „nu-l delimitează clar de contexte” (id.). Plecând de aici, Coşeriu stabileşte patru mari tipuri de cadre: situaţia, regiunea, contextul şi universul de discurs. Savantul român este cel care ne dă, pentru prima dată, o descriere amănunţită şi sistematică a multiplelor cadre care, exterioare limbii şi textului, participă însă efectiv la construirea sensului textual prin suplinirea imposibilităţilor de expresie a limbii, şi, ulterior, contribuie prin însuşi actul vorbirii, devenite istorie, la sporirea posibilităţilor de expresie ale acesteia.
Situaţia, sau „spaţio-timpul discursului”, face posibilă determinarea, explică apariţia situatorilor,care sunt posesivele sau deicticele, permite funcţionare referenţială a pronumelor etc. Situaţia poate fi nemediată, adică concomitentă cu actul vorbirii, cu procesul de producere a textului oral,când este „creată prin însuşi faptul vorbirii” (id., p. 317) sau mediată, adică creată prin ceea ce se enunţă, prin contextul verbal.
Regiunea este „spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie” (id.) şi cuprinde trei tipuri: zona, adică regiunea, în care se cunoaşte şi se foloseşte uzual un anumit semn, domeniul, sau regiunea în care obiectul este cunoscut ca element al spaţiului vital al vorbitorilor [...]; astfel, spaţiul în interiorul căruia est cunoscut obiectul casă este un „domeniu” (id.); în fine, mediul este un fel de „regiune” definită social sau cultural care are felul său de a vorbi: „familia, şcoala, comunităţile profesionale, castele etc. sunt medii în măsura în care posedă moduri proprii de a vorbi” (id., p. 318).
Preluând apoi de la predecesori contextul sau diferite teorii ale „contextelor”, Coşeriu le nuanţează, făcând delimitări şi discriminări dintre cele mai pertinente pentru teoria limbajului care vor servi din plin şi lingvistica textului.
Contextul dobândeşte una din acele definiţii fondatoare, profund explicite, care îl fac inconfundabil pe autorul lor: „Constituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă şi ca activitate”. Această „ştiinţă” a vorbitorilor, care, cum spune el aiurea, cuprinde tehnica vorbirii, este ceea ce, vreo cincisprezece ani mai târziu, unul dintre reprezentanţii etnografiei comunicării, D. Hymes8, avea să numească competenţă de comunicare, acea „ştiinţă” sociolingvistică, cunoaşterea regulilor limbii şi a normelor de uzaj, sau cum o defineşte Hymes, acel ansamblu de reguli sociale care permite utilizarea apropriată a competenţei gramaticale, reguli sociale de care vorbitorii sunt mai conştienţi atunci când le aplică cu mai multă atenţie şi rigoare decât pe cele gramaticale. Din această „ştiinţă” a interlocutorilor în întrebuinţarea convenabilă a limbii se va inspira, în evoluţiile sale ulterioare, didactica predării / învăţării limbilor moderne (vezi metodologia comunicativă şi cognitivă) şi se va înnoi teoria traducerii (vezi cele trei concepte care fundează semioza verbalului la Coşeriu: semnificaţie (Bedeutung), desemnare (Bezeichnung) şi sens (Sinn)). Cadrele lui Coşeriu explică, cum vom vedea mai departe, diversitatea realizărilor verbale şi funcţiile sociale ale vorbirii (discursului sau textului), cât şi complexul de norme sociale şi culturale care le fac posibile. Aceste cadre nu sunt altceva decât însăşi competenţa de comunicare avant la lettre.
Coşeriu distinge trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal şi extraverbal.
Contextul idiomatic este limba însăşi, dar limba ca fundal (Coşeriu zice: „fond”) al vorbirii, din care o anumită parte este manifestată în actul vorbirii, parte care „semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată „ştiinţa” idiomatică a vorbitorilor” (id., p. 320). Această „ştiinţă” idiomatică a vorbitorilor le permite să semnifice, să construiască sens prin relaţie (opoziţii şi asociaţii de forme sau de semnificaţie) cu alte semne rostite sau nerostite: această „ştiinţă” idiomatică este ceea ce mai târziu se va numi competenţa lingvistică, concept fundamental în didactica limbilor.
Contextul verbal se confundă cu „discursul însuşi în calitate de „cadru” al fiecăreia dintre părţile sale (ale discursului)” (id.)9. Originalitatea autorului constă în extinderea incidenţei conceptului, operaţie prin care la „ceea ce s-a spus înainte, cum credea Bally, [se adaugă] şi ceea ce se va spune în acelaşi discurs” (id.). Această lărgire a conceptului de context verbal la ceea se va spune ni se pare de o importanţă capitală în definirea şi proiectarea dimensiunii prospective şi retrospective a maşinăriei discursive, pentru că ni se pare evident că ce şi cum s-a spus şi se spune în fiecare clipă a devenirii vorbirii / scrierii influenţează discursul şi textul ca dispunere a unităţilor sintagmatice, ca alegere de modalităţi sau de expresii, ca succesiune de spuneri („context pozitiv”) sau tăceri („context negativ”). Contextul verbal mai este „nemediat”, atunci când cuprinde semnele care preced sau urmează imediat un anumit segment de vorbire, de discurs, cuvânt, sintagmă sau frază, şi, respectiv, mediat atunci când se confundă cu întreg discursul. Identificat cu discursul în întregimea sa, acest context verbal mediat este numit de Coşeriu context tematic; vom observa că acest context tematic joacă un rol important în lingvistica textuală, determinând în mod decisiv forma şi substanţa expresiei unui text şi intrând în rezonanţă cu toate celelalte cadre care participă concentric la (re)construirea dinamică a sensului plural. Avem aici încă o distincţie conceptuală determinantă pentru cercetarea textuală, viitoarea lingvistică textuală din perspectiva unei „lingvistici integrale”.
În fine, contextul extraverbal, care, la Coşeriu, cuprinde totalitatea împrejurărilor nonlingvistice în care se înfăptuiesc faptele de vorbire, „circumstanţe ce sunt percepute în mod direct de către vorbitori” (id., p. 321), este discriminat în nu mai puţin de şase componente distincte, fiecare cu funcţia sa în generarea sensului, deci a text-discursului, pe care autorul le numeşte subtipuri.
Astfel contextul fizic conţine toate obiectele „care se află în raza vizuală a vorbitorilor” şi el este acela care face posibil „deixisul real şi nemijlocit [...] şi [prin care] se individualizează toate lucrurile pe care contextul însuşi le conţine”. Acest cadru numit contextul fizic este determinant în operaţia ulterioară operaţiei determinative fundamentale care este actualizarea, adică în discriminare (v. cuantificarea, selectarea şi situarea, id., p. 298-315). Acest context fizic permite în actul vorbirii constituirea textului10 dincolo de şi peste posibilităţile limbii şi explică de ce „ceea ce se spune este mai puţin decât ceea ce se exprimă şi se înţelege” (id., p. 315).
Contextul natural reprezintă universul empiric, adicătoate contextele empirice posibile prin care „sunt singularizate şi individualizate pentru toţi vorbitorii, în plan empiric, nume ca: soarele, luna, cerul, pământul, lumea” (id.), a căror evidenţă referenţială se impune prin caracterul lor notoriu în calitate de obiect unic. Întrebuinţarea lor în vorbire, în text, nu cere operaţii de determinare, actualizare sau discriminare (cuantificare, selectare sau situare) decât dacă vorbitorul vrea să semnifice un aspect particular, temporal al existenţei lor.
Contextul empiric se referăla toate „stările de lucruri” pe care vorbitorii le cunosc indiferent dacă acestea „se află (sau nu, n.n. – V.D.) în raza lor vizuală” (id.) şi la care vorbirea (textul) poate face referire. Acest cadru face posibile enunţuri / texte ca: S-a făcut frig. A nins la munte. Sâmbătă schiem.
Un alt cadru extraverbal este contextul natural sau ocazional care se confundă cu „ocazia (prilejul) vorbirii: împrejurarea particulară, subiectivă sau obiectivă, în care are loc discursul” (id.), adică persoana (sexul, vârsta, condiţia socială), scopul vorbirii (informare, obţinerea unui serviciu, contestare, injoncţiune etc.), locul schimbului lingvistic (în familie, la teatru, pe stradă, la Academie sau la piaţă, timpul (dimineaţă, seara, în timpul slujbei, în timpul liber). Şi acest context practic determină construirea textului prin împlinirea implicită a multor „funcţii gramaticale semantice sau stilistice” (id., p. 323): Frumos apus! E frig la ora asta! Una mare şi două mici! sunt posibile şi fac sens numai dacă se cunoaşte contextul ocazional al vorbirii.
Contextul istoric se referă, desigur, la împrejurările istorice pe care le împărtăşesc vorbitorii şi este particular, când se referă la „istoria unei persoane, a unei familii, a unui stat [...]” (id.), sau universal, cu varietăţile actual sau trecut. Este uşor de imaginat care este incidenţa unui astfel de cadru în (re)construirea sensului unui text mai ales în ceea ce priveşte individualizarea denotaţiilor în contexte istorice particulare (vezi preotul sau farmacistul, sau 11 septembrie 2001 nu poate fi uitat, nici iertat), în context universal actual (papa a binecuvântat, terorismul trebuie învins) sau în context universal trecut (al doilea război mondial continuă şi în zilele noastre).
Contextul cultural, cel din urmă cadru care împlineşte contextul extraverbal, poate fi considerat o formă particulară a contextului istoric, deoarece el se confundă cu moştenirea culturală a unei anume comunităţi lingvistice, într-un sens particular, sau a întregii omeniri în sens universal. De la o comunitate lingvistică la alta, acelaşi concept poate căpăta semnificaţii deosebite, diferitele motive stabile şi istoric pregnante fac sens şi sunt înţelese în spaţiul tradiţiilor literare particulare sau universale.
În planul textului scris, cu excepţia contextului natural, a celor istorice determinate sau a celor culturale, nu toate cadrele extraverbale se pot manifesta, ele pot fi însă recreate aşa cum le „vede” vorbitorul-scriitor, tocmai prin contextul verbal. Contextul verbal şi contextul extraverbal sunt două cadre care articulează dinamica limbajului; contextul verbal se restrânge când contextul extraverbal se impune memoriei discursive cu toată evidenţa, dar se extinde, uneori până la hipertrofiere, suprasolicitând posibilităţile limbii când cadrele extraverbale, în cazul în care vorbitorii sunt decalaţi în spaţiu (convorbirea telefonică) sau în timp (scrisoarea), acestea sunt invizibile, neperceptibile, sau necunoscute de vorbitori (scriitor – cititor).
Un ultim cadru din seria amplă situaţie, regiune, context, stabilită de Coşeriu, introdus pentru prima oară de W. M. Urban, pe care lingvistul român îl citează în aceeaşi lucrare (id., p. 316), este universul de discurs ca „sistem universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau un enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul” (id., p. 324). Deşi ştia că acest concept a fost criticat de logicienii pozitivişti (B. Rusell, în Introduction to Mathematical Philosophy, sau L. S. Sttebbing, A modern Introduction ti Logic), Coşeriu îl păstrează şi îl impune, deoarece el înţelege prin acest univers de discurs nu alte universuri în înţelesul de alte „lumi de lucruri”, ci pur şi simplu „alte universuri de discurs”, adică „alte sisteme de semnificaţii” (id., p. 325), şi astfel nici un enunţ nu poate fi lipsit de sens, de validitate dacă este raportat şi evaluat într-un anume univers de discurs din lumea naturală empiric cognoscibilă (diferitele ştiinţe, universul empiric) sau din lumea imaginară sau fictivă (literatura, mitologiile): „Valoarea de adevăr a unei afirmaţii despre Ulise nu se verifică în istoria greacă, ci în Odiseea şi în tradiţia corespunzătoare, în care Ulise era soţul Penelopei este o propoziţie adevărată, pe când Ulise era soţul Elenei este falsă...” (id., p. 325). Confundarea sau amestecarea universurilor de discurs sunt una din sursele umorului şi a jocurilor de limbaj: Văd pe fereastră un om care coboară din maimuţă (id., p. 324). Este limpede că orice lingvistică a textului are nevoie de acest concept pentru a opera cu textul atât în privinţa producerii, cât şi a interpretării sensului.
La capătul acestei succinte prezentări a cadrelor vorbirii, aşa cum le-a discriminat Coşeriu, vom sublinia, împreună cu marele savant, rolul determinant al acestora în construirea textelor în planul semanticii, al interacţiunilor dintre multiplele cadre în gerarea imposibilităţilor limbii şi posibilităţilor vorbirii, ce stau la baza producerii sensului.
Insistenţa marcată asupra importanţei cadrelor vorbirii, mai ales a cadrelor extraverbale11, a rolului lor determinant în construirea sensului textual-discursiv va fi contribuit negreşit în opina noastră, chiar dacă deseori Coşeriu nu a fost citat de unii specialişti avizaţi ai domeniului, la constituirea pragmaticii – lingvistica textuală fiind uneori considerată ca parte a pragmaticii – ca studiu al influenţei situaţiei asupra sensului enunţurilor, deci a contextului extraverbal, a cadrelor non-verbale asupra sensului enunţurilor, dar şi la studierea aprofundată a proceselor de învăţare a limbilor şi, în general, de producere a vorbirii, procese fundate tot pe o abordare pragmatică a construirii sensului textual-discursiv.
În încheiere, am vrea să subliniem preocuparea marelui lingvist şi filozof al limbajului, care este Eugeniu Coşeriu, pentru construirea unei terminologii simple, transparente, evocatoare şi edificatoare, ce mărturiseşte calitatea sa de savant autentic şi marea sa vocaţie de dascăl generos: „Eu încerc – fiindcă consider că e nevoie ca ştiinţele umaniste să fie şi umane, şi să fie mai mult sau mai puţin înţelese de vorbitori – să mă apropii cât mai mult de vorbirea curentă şi să transform în termen ceea ce există deja în vorbirea curentă, şi să întrebuinţez cuvântul nu ca în limbă, ci ca termen pentru ceva definit. Acesta este principiul meu în terminologie” (Saramandu, 1996, p. 55). Şi, ceva mai departe, mai zice cu aceeaşi sceptică circumspecţie: „Cât priveşte lingvistica textuală ca lingvistică necesară, tot aşa am indicat cel puţin principiile ei” (id.).
 
Bibliografie
1. J.-M. Adam, 2006, La linguistique textuelle, Introduction à l’analyse textuelle des discours, Armand Colin.
2. M. M. Bakhtine, 1978, Esthétique et théorie du roman, Gallimard, Paris; E. Benveniste, 1974, Problèmes de linguistique générale, II, Gallimard, Paris.
3. E. Coşeriu, 1955-1956, Determinacion y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, in Romanistisches Jahrbuch, reluat în 1962 în volumul Teoria del lenguaje y lingüistica general, Gredos, Madrid, şi în volumul în limba româna din 2004, Teoria limbajului şi Lingvistica generală, Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
4. E. Coşeriu, 1994, Textlinguistik. Eine einfürung, Tübingen-Basel, Francke.
5. E. Coşeriu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC.
6. M. Foucault, 1969, L’Archéologie du savoir, Gallimard, Paris.
7. C. Fuchs, 1985, Aspects de l’ambiguïté et de la paraphrase dans les langues naturelles, Peter Lang, Berne.
8. R. Jakobson, 1963, Essais de linguistique générale, Seuil, Paris.
9. R. Jakobson, 1973, Questions de poétique, Seuil, Paris.
10.   W. Labov, 1978, Le parler ordinaire, vol. 1, Minuit, Paris.
11.   P. Thomas, 1988, Univers de fiction, Seuil, Paris.
12.   Nicolae Saramandu, 1996, Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
13.   Carmen Vlad, 2000, Textul aisberg. Elemente de teorie şi analiză, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.
 
Note
1 Emile Benveniste, 1974, Problèmes de linguistique générale, II, Gallimard, Paris.
2 Pierre Fontanier, 1977 (1821), Les figures du discours, Flammarion, Paris.
3 E. Coşeriu, 1997, Linguistica del testo, Introduzione a una ermeneutica del senso, Edizione italiana a cura di Donatelle Di Cesare, La nuova Italiana Scientifica, Roma, p. 182-185.
4 „ La un vorbitor plurilingv anumite cuvinte ale unei limbi pot fi afectate, în valoarea lor semantică sau, cel puţin, în valoarea lor evocativă, de sensurile formelor analoge din alte limbi” [de exemplu: folosirea cuvântului a dezmierda de un român unilingv şi de cei ce cunosc alte limbi romanice sau latina, n.n. – V.D.] (id., 320).
5 „Dacă nu am avea aceste conţinuturi [e vorba de conţinuturile desemnate în germană prin Bedeutung (semnificaţie), Bezeichnung (desemnare) şi Sinn (sens), n.n. – V.D.], dacă nu am avea un conţinut special, dacă am avea numai semnificaţia din limbă şi nimic altceva, sau numai desemnarea din vorbire, atunci nu s-ar justifica să vorbim de o lingvistică a textului” [şi nici de text-discurs nu am mai vorbi, adăugăm noi – V.D.] (Coşeriu, 1996, p. 57).
6 Vezi, pentru definirea conceptului de text-aisberg, Carmen Vlad (2000, p. 9-16), din care cităm câteva formulări memorabile: „[...] text-aisberg înseamnă un obiect eminamente verbal, parte a unui proces de comunicare şi de cunoaştere, în şi prin care se dezvoltă el însuşi ca semn sau complex semnic şi ca purtător al sensului. Şi pentru ca acesta din urmă să se realizeze, să fie înţeles şi vehiculat, textul trebuie luat în considerare cu toate aspectele lui, vizibile / audibile (explicite) sau ascunse (implicite), intrinseci şi extrinseci [...]”; „[...] modelul text-aisberg va fi astfel construit încât să capteze atât aspectele esenţiale ce ţin de latura fenomenelor constitutive (imanente) ale produsului, cât şi pe cele care aparţin categoriei de fenomene perceptiv-creative, specifice procesului. Cele dintâi, preponderent verbale, determină relativa autonomie sau identitate de sine a textului ca produs, în sensul permanentizării, al «încremenirii» sale structurale şi semantice, în dubla dimensiune a spaţiului şi timpului, iar fenomenele creativ-perceptive reprezintă latura aleatorie ca proces. Acestea din urmă determină continua mobilitate a sensului textual, până la limita transgresării tiparului constitutiv, fiindcă – aşa cum precizează Eco (1985, p. 65) – «un text este un produs al cărui destin interpretativ trebuie să facă parte din propriul său mecanism generativ»” (p. 15).
7 „Într-un sens restrâns, «interdiscursul» est un spaţiu discursiv, un ansamblu de discursuri (dintr-un acelaşi câmp discursiv sau din câmpuri distincte) care întreţin relaţii de delimitare reciprocă unele cu altele. [...] Într-un sens mai larg, numim de asemeni «interdiscurs» ansamblul unităţilor discursive (ţinând de discursuri anterioare din acelaşi gen, de discursuri contemporane din alte genuri etc.) cu care un anumit discurs intră în relaţie implicită sau explicită. Acest interdiscurs se poate referi la unităţi discursive de dimensiuni foarte variabile: o definiţie de dicţionar, o strofă de poem, un roman...” (Charaudeau, Maingueneau, 2002).
8 D. Hymes, 1974, Foundations in Sociolinguistics, University of Pennsylvania Press. O traducere (Vers la compétence de communication)apare la Paris abia în 1982.
9 Nu putem evita citarea frecventă a lui Coşeriu, deoarece orice reformulare, oricât de iscusită s-ar vrea, a ideilor, şi mai ales a definiţiilor sale, nu izbuteşte să se impună atenţiei cu aceeaşi limpezime şi simplitate, cu aceeaşi pregnanţă ca formularea originală.
10  Iată două citate care susţin această ultimă afirmaţie a noastră: „Vorbirea ca «produs» este, în plan particular, tocmai textul, iar în plan istoric se identifică iarăşi cu «limba»...” (Coşeriu, op. cit., p. 291); „vorbirea [deci textul ca „produs”, n.n. – V.D.] e mai cuprinzătoare decât limba: în timp ce limba e în întregime conţinută în vorbire [deci în text, n.n. – V.D.], vorbirea [textul, n.n. – V.D.] nu e în întregime conţinută în limbă” (id., p. 293).
11  Conştient de aportul său, Coşeriu scrie: „Cele spuse sunt suficiente, credem, pentru a sublinia importanţa pe care inventarul cadrelor şi recunoaşterea funcţiilor lor le au pentru gramatică, pentru teoria literară şi pentru teoria limbajului. În particular, se cuvine subliniată importanţa cadrelor non-verbale, care sunt adesea ignorate” (id., p. 325).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog