Fotograful e cel care vede lumea cum nu o vede oricine

OviD POP s-a născut la Oradea pe 9 aprilie 1973. Este fotograf de peste 30 de ani, fiind pasionat de fotografia de portret, de cea aeriană și, bineînțeles, de nudul artistic. Este directorul Editurii „Duran`s” din Oradea, sub a cărei îngrijire a publicat 7 ediții ale Monografiei ilustrate a judeţului Bihor, lucrare ce conţine peste 1 500 de fotografii cu cele mai reprezentative locaţii din judeţ, respectiv 6 ediţii ale Ghidului turistic al judeţului Bihor și 3 ediţii ale albumului Oradea mea.

Fotografiile lui OviD POP au fost răsplătite cu 2 300 de premii, din care 630 medalii de aur/locul I/Trofee în 92 de ţări diferite. A avut mai multe expoziţii personale în: Oradea, Carei, Cluj-Napoca, Valea lui Mihai, Hajduszoboszló, Gyula, Bruxelles 4x, Cernăuţi, Negova (Slovenia), Singapore, Chişinău, Pingyao, Minsk, respectiv mai multe expoziţii de grup în: Cluj-Napoca, Bucureşti, Szeged, Budapesta, Bratislava, Kosice, Cernăuţi, Ujhorod, Chişinău, Kolkatta, Shenzen, Montevarchi, Guangzhou şi în Macau.

A fost membrul juriului în cadrul mai multor Saloane Internaţionale de fotografie din România, Danemarca, Croaţia, India, Italia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Ecuador, Australia, China, Nepal, Kenya, Georgia şi Ucraina.

Constantin OLTEANU: Chișinăul e mai aproape de Oradea decât multe alte locații în care ți-ai expus fotografia, dar uite că ajungi mai târziu aici. Cine e Ovidiu POP?

OviD POP: Da, e adevărat. Este o mare bucurie pentru mine să ajung la Chișinău, oraș în care am mai avut onoarea de a-mi expune fotografiile și unde am prieteni și colaboratori. Cine sunt eu? În primul rând sunt tatăl a doi copii minunați și soț. De 29 de ani conduc o firmă de  publicitate și o editură în Oradea, iar cu aparatul foto m-am întâlnit prima oară acum 36 de ani, însă mai mult de un deceniu sunt artist fotograf. 

C.O.: Domeniul pe care îl reprezinți nu-ți prea dă voie să spui: „Bunelul meu și străbunelul făceau fotografii….”  Motivația alegerii pe care ai făcut-o e, cred, alta. Care?

O.P.: Începuturile în lumea artei fotografice sunt strâns legate de fondarea firmei mele de publicitate, în anul 1994, când fotografiam tot ce era necesar pentru materialele de promovare cerute de clienți. În anul 2000 am constatat că Oradea și județul Bihor nu dispun de un ghid turistic, așa că am decis să îl elaborez pe primul după 1977. Cu toate acestea, multe dintre fotografiile pe care le-am inclus au fost achiziționate de la alți fotografi. În 2005, am publicat prima ediție a Monografiei ilustrate a județului Bihor, care cuprinde în principal fotografii realizate de mine, în urma vizitelor în cele 400 de sate ale județului. În prezent, am ajuns la cea de-a 7-a ediție, care conține exclusiv fotografii de autor. Sunt extrem de mândru că această monografie a devenit o veritabilă carte de vizită pentru județul Bihor, reușind să se vândă în peste 13 000 de exemplare. Acest proiect rămâne unul dintre cele mai dragi mie, chiar dacă nu solicită în mod exclusiv latura mea creativă. M-a bucurat în mod deosebit să explorez și să fotografiez fiecare sat din județ, precum și să interacționez cu mulți oameni remarcabili, pe parcursul călătoriilor mele. De asemenea, acest proiect mi-a adus un capital de imagine remarcabil.

C.O.: Înseamnă oare că dacă ești fotograf, ai pereții tapetați cu poze?

O.P.: Nu neapărat..., dar am tablouri cu unele fotografii premiate. Mi-am propus să tapetez biroul și studioul meu cu fotografii premiate, dar nu aș avea suficient loc. În biroul meu am păstrat pe perete doar zece fotografii premiate.

C.O.: Ce faci când vezi fotografia, dar nu ai aparatul cu tine? Consideri asta o șansă ratată sau o poți recupera?

O.P.: Mie îmi place foarte mult fotojurnalismul și fotografia de stradă, astfel că am pățit de multe ori să pierd scene intense, neavând aparatul foto la mine. Acele imagini sunt de nerecuperat, nu te mai întâlnești niciodată cu ele. Acum și când merg acasă am la mine un aparat și drona (încap în portbagaj). În Oradea anii trecuți a ars Palatul Episcopiei Greco-Catolice, dar aveam aparatura la mine și am făcut singurele fotografii din aer, multe din acestea folosindu-se în cadrul anchetei post-incendiu, dar unele au fost și premiate la concursuri fotografice de nivel internațional.

C.O.: Care este partea care te identifică printre artiștii din  grupul tău?

O.P.: Poate că multiplele colaje unde mă joc cu trecerea timpului ori fotografiile mele abstracte sau nudurile – toate realizate cu drona, seria de fotografii cu poziția fetus, care mi-au adus multiple premii internaționale.

C.O.: Ai fotografiat nunți? Sau nunta poate ajunge și ea să fie expusă într-o galerie, altundeva?

O.P.: Am fotografiat doar trei nunți, la rugămintea unor prieteni. Nu sunt prea pasionat de acest gen de fotografie. Sunt foarte mulți fotografi de nuntă buni, mai ales în Ucraina ori în Rusia, care au făcut artă din acest gen de fotografie.

C.O.: Pe cine dintre colegii tăi de la Chișinău îi cunoști?

O.P.: Am o relație de prietenie de vreo patru ani cu Anatol Poiată, președintele Asociației Artiștilor Fotografi din Moldova, participant la Tabăra Internațională de fotografie Sălaj „Tradiție, Frumusețe, Poveste”, eveniment organizat de prietena și colega mea de club Adela Rusu, dar am fost împreună și în Novi Sad, la un concurs internațional special. Anatol Poiată este colegul meu de juriu la Salonul Internațional de la Suceava de trei ani, jurat la Circuitele mele internaționale – Romanian Grand Circuit, dar și cel căruia îi pot mulțumi pentru organizarea expoziției mele de la Chișinău.

C.O.: Uneori insiști pe nuduri. Ele încă mai oferă ceva nou, depinde asta de fotograf sau mai mult de model?

O.P.: Ca să răspund succint la o asemenea întrebare complexă, voi spune că cel mai mult cred că depinde de ideea de la care pornește fotograful. Aici nu contează atât de mult tehnologia cu care operează fotograful și nici frumusețea corpului modelului, deși și acestea sunt detalii importante; cel mai mult contează conceptul de la care pornește fotograful în realizarea acelor fotografii. Eu nu am ascuns niciodată faptul că iubesc acest gen fotografic. Mi se pare cel mai greu de realizat, printre primele care au avut succes de la apariția artei fotografice, de aceea este o mare realizare să aduci ceva nou. Este o adevărată provocare de asemenea să nu treci linia spre obscen și să știi cum să pui în valoare corpul uman într-un mod insolit. 

C.O.: Știu că deții multe, multe premii. Care a fost primul și care e cel de care ești mândru?

O.P.: Primul meu premiu național (sfârșitul anului 2012) a venit să răsplătească o fotografie aeriană realizată în perioada în care nu erau încă drone. Fotografiam dintr-un mic avion, închiriat pe cheltuiala mea, Oradea și județul Bihor, pentru albumele mele. Primul meu premiu internațional a venit din Slovacia și l-am obținut pentru o fotografie din categoria fotojurnalism. Cel mai mândru sunt de locul 1 la categoria Abstract la primul „campionat mondial” al fotografiilor realizate cu drona, „Drone Awards 2018”, fotografie și premiu care m-a propulsat în ierarhia internațională.

C.O.: Care este fotografia pe care regreți că nu ai făcut-o? Până astăzi, mulți dintre prozatori, poeți aduc în textul lor grafica de carte. Dar fotografia când va ajunge în romane sau printre poeme?

O.P.: Eu încerc să mă uit în viitor în ceea ce privește fotografia și nu numai, așa că mereu mă concentrez pe fotografiile pe care doresc să le realizez, fotografiile pe care le văd clar în imaginație și cărora doresc să le ofer corporalitate.

În ceea ce privește a doua parte a întrebării, mi-aș dori să existe mai multe opere de ficțiune ilustrate cu fotografii, dar de asemenea doresc să evidențiez tipul de literatură experimentală, care include fotografii ca parte integrată a textului. Fotografia are o forță evocatoare mult mai mare decât cuvântul, după părerea mea, iar autori precum Mark Z. Danielewski, Danny Lyon sau Jonathan Safran Foer au înțeles acest lucru și au inclus elemente vizuale în operele lor.

C.O.: Expoziția de la Chișinău a durat două-trei zile. Monaliza e de câteva sute de ani acolo, la Paris, și, oricum, puțini care au reușit să o vadă. Crezi că e suficient pentru un oraș aceste câteva zile?

O.P.: În organizarea unei expoziții există o serie de elemente care nu țin de artist, care sunt stabilite de părțile care organizează expoziția, dar eu cred că persoanele care doresc cu adevărat să viziteze o expoziție o vor face oricum.

C.O.: Încotro merge fotografia? Sau nebănuite sunt căile ei?

O.P.: Trăim într-o epocă foarte deschisă din punct de vedere estetic și afirm asta cu bucurie. Nu există o singură direcție unanim acceptată, ci o multitudine de direcții. De asemenea, există suficient loc pentru arta fiecăruia și, cel mai probabil, un public pentru fiecare. Arta a început să se „liberalizeze” cu adevărat prin secolul al XX-lea și, deși multă lume nu apreciază arta modernă și contemporană, eu cred că acest lucru constituie un avantaj pentru fiecare artist, fiindcă libertatea de creație este cu adevărat un dar de neprețuit.

C.O.: Ce s-a întâmplat cu fotografia adevărată odată cu apariția unui telefon, care îi permite fiecăruia dintre noi să facă poze?

O.P.: Eu încerc să fiu deschis la toate schimbările care se produc în jurul meu și sunt atent să nu le întâmpin cu rezistență. Este felul meu de a mă menține tânăr. Apariția camerei foto la telefonul mobil permite fiecărui om să facă fotografii, dacă dorește, însă puțini utilizează camera foto a telefonului mobil pentru a face fotografii artistice. Însă această funcție a telefonului, împreună cu evoluția social media, a sporit obsesia culturii contemporane pentru imagine, este un fenomen social care a luat o amploare foarte mare și care nu poate fi ignorat. Trăim într-o cultură a imaginii, care a adus camera foto și fotografia însăși în centrul atenției. Acest lucru are și avantaje, și dezavantaje, depinde de modul fiecărui om de a se raporta la acest fenomen.

C.O.: Prin ce se deosebește fotografia românească de restul fotografiilor?

O.P.: Nu sunt sigur dacă naționalitatea artistului impune anumite caracteristici fotografiei, cred ca acestea depind mai mult de personalitatea, fantezia și viziunea fiecărui artist în parte. Eu iubesc universalitatea fotografiei, caracterul ei global, capacitatea ei de a transcende granițele cuvântului, ale limbii, ale spațiului și ale timpului. De aici cred că izvorăște forța ei.

C.O.: Titlul pozei îl ajută pe consumator sau îi îngustează gândirea?

O.P.: Depinde foarte mult de titlu. Titlurile foarte bine alese deschid fotografia, nicidecum nu o îngustează, îi oferă privitorului alte perspective, pe care poate nu le-ar fi avut în vedere. Dar, ca artist, nu poți mereu fi inspirat să alegi cele mai bune titluri. Dar cred că trebuie să încerci!

C.O.: Te rog să-ți amintești de Ovidiu cel mic și prima fotografie făcută.

O.P.: Am fost mereu un copil foarte activ, mi-a plăcut sportul, am și practicat atletismul în adolescență, iar apoi am fost student al Facultății de Educație Fizică și Sport a Universității din Oradea. În ceea ce privește fotografia, m-a fascinat încă de la 14 ani. Îmi amintesc cu drag de primul aparat foto pe care l-am folosit, un „Смена 8”, aparatul foto al mamei, pe care-l duceam cu mine la concursurile de atletism și în cantonamente.

C.O.: Ce simți când fotografiezi copiii? Ce cauți în lumea lor?

O.P.: Îmi place mult să o fotografiez pe fiica mea de trei ani și jumătate, pentru că totul se transformă într-un joc nu doar pentru ea, ci și pentru mine. Și reînvăț, eu cu ajutorul ei, să mă joc. Cred că avem foarte mult de învățat de la copii. Suntem însă prea concentrați pe lucrurile pe care vrem să-i învățăm noi.

C.O.: Care e greșeala cea mare pe care o poate comite un începător?

O.P.: Cred că cea mai mare greșeală pe care o comit majoritatea începătorilor este că nu au suficientă răbdare cu ei înșiși și deseori nu își acordă suficient timp pentru a aprofunda ceva nou.

C.O.: A fost fotografia o punte între tine și fata de care erai îndrăgostit?

O.P.: Nu m-am gândit până acum la asta, dar da, probabil că a fost. Pentru mine imaginea mereu a fost un limbaj în sine, apoi a devenit și un limbaj între noi doi, acum e un limbaj între mine și toată lumea.

C.O.: Mulțumesc pentru interviu.

The photographer is the one who sees the world as no one else sees it

Keywords: Oradea; photography; portrait; nude; home; Chisinau; color; exhibition

He was born in Oradea in 9 April 1973. He is a photographer for over 30 years, being passionate about photography aerial portrait and of course, by the nude artist tic. He is the director of the Publishing House “Duran’s” from Oradea, sub whose care published 7 editions of the Monograph illustracts of Bihor county, work containing over 1 500 photos of the more representative locations from the county, respectively 6 editions of the Tourist Guide of the Judeţul Bihor and 3 editions of album Oradea mea.