Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IUVENTUS

Titlul – carte de vizită a textului

Victoria LAZARI

Alte articole de
Victoria LAZARI
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În sec. al XXI-lea, secolul informaţiei, al vitezei şi al tehnologiilor moderne, este imposibil şi inadmisibil să nu cunoşti nimic despre ceea ce utilizezi, consumi sau citeşti. Reţeaua comunicativă şi-a extins aria: pe străzi ne întâmpină panouri publicitare, în librării ne atrag atenţia titluri de cărţi dintre cele mai diverse, ziarele din chioşcuri conţin articole cu titluri provocatoare, emisiunile TV şi radio incită prin denumiri amuzante, captivante. Aşadar, zeci de titluri pe zi îţi trec prin faţă, încât e aproape imposibil să le cuprinzi, să le memorizezi, să le sistematizezi. Din lipsă de timp, oamenii sunt nevoiţi de multe ori să-şi facă anumite impresii despre ceva doar din informaţia pe care reuşesc să o asimileze înainte de a lua cunoştinţă în mod direct de produs. În cazul textului, vorbim despre aşa-numitul aspect al prelecturii, adică de nişte căi de informare prealabilă, de nişte indici care precedă lectura şi care o pot influenţa. Cercetătorul român Paul Cornea include aici şi titlul, alături de ambalaj (foaia de titlu), discursuri de escortă (dedicaţiile), vecinătăţi (alte texte din acelaşi volum, aceeaşi culegere etc.)1. Dintre acestea, titlul ar fi eticheta conţinutului, elementul care ne poate determina să citim sau, dimpotrivă, să nu citim un text.
Criticul Marian Popa remarcă existenţa a trei tipuri fundamentale de a lectura o carte: a-i citi titlul; a citi cartea fără a ţine seama că are un titlu; a citi cartea şi a o confrunta cu titlul şi, varianta inversă, a citi titlul şi a-l confrunta cu cartea2. Efectele acestor tipuri de lectură sunt previzibile, totul bazându-se pe mecanismul aşteptării: un titlu trebuie să dea naştere unor ipoteze. Acelaşi autor se întreabă: „Dar ce e, în fond, un titlu? O etichetă pusă pe un obiect care este textul? Un echivalent sau o negaţie? O aluzie la conţinut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie sau toate astea şi multe altele?”3. Răspunsul vine doar după confruntarea titlului cu textul: orice titlu e o aşteptare rezolvabilă prin lectură, realizată prin verificarea previzibilităţii.
O modalitate prin care se poate evidenţia un text de celelalte pentru a fi favorizat şi a atrage publicul este să aibă o „denumire” foarte sugestivă şi, dacă nu exactă şi concretă, atunci şocantă, incitantă. Schiller spunea: „Un titlu nu trebuie să fie o carte de bucate. Cu cât îşi dezvăluie mai puţin conţinutul, cu atât mai bine!”. Odată ce textul îşi anunţă intenţia prin numirea directă sau trimiterea la mesajul concret prin titlu, el încetează a mai fi privit ca ceva cu subtext, ca o provocare (lectura rămânând o provocare intelectuală).
În continuare prezentăm câteva însemne ale titlului care, prin particularităţile lor lingvistice, ne pot, parţial, determina sau ghida lectura:
• Compunerea de tipul nume propriu plus sufixul romanic -ade sau -ada trezeşte automat imaginea epopeii. Iliada lui Homer a fost urmată de Franciada lui Ronsard, Lusiadele portughezului Camoes, Eneida lui Virgiliu şi chiar Ţiganiada lui Budai Deleanu sau Papuciada lui C. Petrescu.
• Dativul unui nume propriu, situat în faţa unor versuri, te duce cu gândul la odă, imn, epistolă sau sonet (Lui Eminescu, Către poet etc.).
• Un nume propriu izolat, în nominativ, sugerează că e vorba de o creaţie epică „rezervată” unui destin singular, chiar dacă acesta poate generaliza un oarecare tip uman (Ion, Elena, Manoil ş.a.).
• Pluralul unui nume propriu, care poate fi uneori însoţit de lexeme ca familia, neamul, fraţii, clanul denotă intenţii de cronică de familie, cu tendinţe de prezentare panoramică a unei existenţe colective (Moromeţii, M. Preda, Neamul Şoimăreştilor, M. Sadoveanu, Fraţii Karamazov, F. M. Dostoevski).
Alta e situaţia în sfera publicistică. În textul jurnalistic, titlul trebuie, în primul rând, să capteze atenţia, să fie un imbold pentru lectură. Calitatea informaţiei difuzate de presă porneşte, indiscutabil, de la formularea titlurilor care precedă informaţia concretă, acestea având un impact major asupra publicului. Spre deosebire de textele artistice, care fac parte din circuitul lecturii şi au o valoare estetică ce le asigură perenitatea, un articol de ziar este actual atâta timp cât persistă tema abordată, cât e valabilă informaţia expusă, căci, bine se ştie, „ziarul trăieşte o zi”.
În mod firesc, apare întrebarea în ce măsură titlul este motivat. Un titlu este motivat în măsura în care îndeplineşte o anumită funcţie. În cele ce urmează vom trece în revistă funcţiile titlului atât în cazul textelor publicistice, cât şi al celor beletristice.
O funcţie de bază a textului artistic e cea de identificare, aceasta fiind secundară în presă. Raţiunea acestei afirmaţii se întemeiază pe faptul că despre un articol nu întrebăm „Ai citit articolul cu titlul...?”, ci „Ai citit articolul despre...?”. Se insistă deci pe conţinut, titlul sintetizând informaţia şi având aici o funcţie rezumativă: „Ce spune scrisul de mână despre tine?” („Viaţa studenţească”), „Cei plecaţi nu vor să rămână acasă”, „Cât îi costă pe moldoveni limba rusă?” („Timpul”).
Aceeaşi funcţie o poate avea şi titlul operei literare, fie că redă conţinutul / tema în mod nemijlocit (Fraţii Jderi, Moromeţii, Răscoala ş.a.), fie că le exprimă prin metaforă ori simbol (Patul lui Procust, Groapa, De veghe în lanul de secară ş.a.).
Când titlul unei ştiri, rezumând conţinutul, trimite la propria sa formă, acesta are o funcţie autoreferenţială, cu multiple posibilităţi de exteriorizare:
• titluri bazate pe jocuri de cuvinte: Unde-s doi, putoarea creşte („Academia Caţavencu”), Bumerang – la cei cu rang („Timpul”);
• titluri care explorează valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie: Maria Tereza, împărăteasa care a născut... 16 copii! („Adevărul de Cluj”), Un actor a dansat pentru... o maşină („Timpul”), Salvarea are nevoie de... ambulanţă („Adevărul”);
• titlurile care parafrazează proverbe, versuri, maxime, expresii celebre: Prim-miniştrii trec, bugetul rămâne („Academia Caţavencu”), ...Azi îl votăm şi nu e... („Adevărul”), Prostitutio in integrum („Academia Caţavencu”);
• titluri care utilizează rimele: Unii cu faima, alţii cu spaima; Cine nu mai poate, două mâini la spate; Puşcărie, te iubim / că ca tine nu găsim („Adevărul”).
Identificăm şi funcţia publicitară, extrinsecă a titlului, determinată de concurenţa cu celelalte titluri. Funcţia respectivă e numită şi conativă, adică de implicare, de atragere. În acest sens, se încearcă satisfacerea orizontului de aşteptare a publicului, acesta fiind obiectivul major al scrierilor de orice gen.
Din acest obiectiv derivă titluri incitante, cu caracter şocant, inedit, neaşteptat, care ne invită la lectură pentru a deduce semnificaţii: Pre limba dobitoacelor; Călăi cu faţă umană („Literatura şi Arta”) sau pentru a ne da seama dacă e vorba de o formulare aberantă, o abatere de la normă ori se urmăreşte un scop stilistic predefinit: Jin, măligă şi păduchi („Timpul”). Asemenea practici trădează goana după senzaţionalul ieftin şi conduc la apariţia unor titluri inadecvate.
În concluzie, subliniem că cititorul de rând sau cumpărătorul cărţii nu tolerează divergenţa dintre „nume” şi „produs”. El este capabil să-şi facă o imagine de ansamblu doar după ce analizează asociaţia între denotaţie şi conotaţie, îmbinarea lor reuşită sau mai puţin reuşită. Relaţia cititor – carte / text jurnalistic este intermediată de titlu, element important al textului, aşa cum procurarea unui produs, utilizarea unor servicii depinde în mare parte de etichetă, ambalaj, publicitate sau modalitatea lor de prezentare.
 
Referinţe bibliografice
1. P. Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 128.
2. M. Popa, Modele şi exemple. Eseuri necritice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 244.
3. Idem, p. 190.
Conducător şt. dr. conf.
Sabina CORNICIUC
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog