Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Suceveni

Arcadie SUCEVEANU

Alte articole de
Arcadie SUCEVEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

La masa cârtiţei ai prânzit pe sub pomi
o zi ai stăpânit tot aurul păpădiilor
ai fost mai aproape ca niciodată
de Cel care stă în mijlocul fiinţei,
printre mâţişori de salcie şi muşuroaie magnetice
 
Noaptea răpăitul ploii pe acoperişul de tablă
începe să te înspăimânte
ca un text tulbure, cu subînţelesuri
 
La 82 de ani mama doarme în acelaşi pat
în care tata a cunoscut-o mireasă
 
Stai treaz în lumina fulgerelor. În gangul de lemn
ca şi acum o jumătate de veac
acelaşi greier ecumenic ţârâie
incoruptibil. În faţa acestei mărunte eminenţe
speriat, ţii în pumn sensurile adunate din cărţi
să nu se împrăştie
(ah, bătrâne monah,
vino să salvăm frăgezimile!…)
 
Tunetul negru a trecut peste casă
dimineaţa, ca o taină limpede, răsare soarele
la marginea Siretului Mic ziua cea nouă
bea cercuri
                                                                         2006
 
 
Viziuni la Cernăuţi (II)
 
Izgonită memorie, icoane proscrise
Pe pereţii trecutului
caii verzi ai prezentului
 
Frunza de ieri se declară azi rădăcină –
ah, kir Doxachi, acestor sentimente
le va creşte o altă inimă?
această mână ciuntită îşi va creşte
alt trup?
 
Fosforescente, umbrele s-au retras
sub tencuiala din ziduri,
bufoni vopsiţi pe turla Arhivei de stat
suflă-n trompete. Jos, în galerii,
şobolani isterizaţi scurmă diamantele imperiului
rod sigiliile, numele, vieţile
 
Înnoptezi la hotel. Stai aici ca în propria-ţi tâmplă
O, tinereţea ta inventând zeităţi!
treci prin ea acum ca printr-o
mitologie. Sufli în pietre, le crezi flaute
dar aerul ţi-e sugrumat
 
E târziu şi-n parcul municipal
spiritul gotic vine să moară
 
Sub acest clopot de sticlă, lumânarea sângelui
se zbate să fie. Are nevoie de aer –
dă-i respiraţia ta!
 
 
Vae victis
 
Nimic mai trist ca o inimă vie
zbătându-se în pulberea drumului
 
Vai, celui predestinat, celui pentru care
răspunsul vine de sus, înaintea întrebării
Pentru el, fereastra ce se deschide
niciodată nu are zid
 
Vai, vai, Dumnezeule vulnerabil,
cum ne-ai lăsat să îmbătrânim în patul de psalmi
cum ne mai risipim în retoricul
vânt!
 
Celui căzut să-i fie dat
destinul sturionului, de-a se azvârli mereu
contra curgerii, spre origini,
pentru ca doar murind să poată rămâne
el însuşi?
 
Sentimentele scot picioare şi mâini –
nu le mai poţi ascunde
Partea, oricum ai ascunde-o,
o trădează întregul
 
Doamne, strigă-mă cu tot întregul
şi vei auzi cum toate părţile
din mine-ţi răspund!
 
 
Foarfecele eretic
 
Hârtia pe care scrii e tot mai bântuită de fantome
cu vremea, cuvintele care au ocolit adevărul
se preschimbă-n strigoi
 
Scrii şi deodată mâna ta se loveşte de-o umbră,
scrii şi nici nu bănuieşti că la capătul versului
te aşteaptă himerele gata să te devoreze
 
Sari în lături speriat,
îţi retragi mâna a renunţare,
dar e târziu – personajele pe care le-ai inventat
te pândesc la orice întorsătură de frază
nerăbdătoare să-ţi înfigă cuţitul în spate
şuierându-ţi cu ură printre dinţi: „Ne-ai creat
ca să ne umileşti!”
sau: „Nu ştiai că frumuseţea fardată
e mai urâtă decât urâtul?!”
 
Te grăbeşti să-ţi arzi numele, te razi în cap,
vrei să pari altul –
dar mâna ta străvezie pervertită la scris te trădează,
de la tine duhneşte cumplit a literatură
 
Şi tocmai când crezi că poate-ai scăpat,
că poate-au uitat de tine,
un foarfece eretic, acelaşi foarfece predestinat
cu care paşoptiştii îşi scurtau bărbile
şi, în zilele noastre, Mihai Ursachi îşi subţia mustaţa,
pune şi el ochiul pe tine,
îţi ia urma
 
Paşii tăi ezită, se bâlbâie,
nu mai ştiu
încotro s-o apuce
 
 
Psalm
 
Cobor în lucruri adânc
până la marginea materiei,
mă las încorporat în ordinea secretă a universului,
în ritmul sevelor
mă lovesc de limite şi
sufletul mi se-ntoarce – ecou – îndărăt:
Nimic şi Totul, Totul şi Nimic!
 
Eşti transparent, Doamne, în nemărginire –
pitagoreicul Unu, cel care există
fără să fie
 
De pun oglinzi în lucruri – le sporesc misterul
Jos şi sus, în afară şi înlăuntru
enigma e la fel de impenetrabilă
ca şi limbajul zeilor:
absenţă a vorbirii şi
asurzitoare vorbire-a absenţei
 
Sinele hrănindu-se din sine –
ca o pastişă repetată în mii de feţe
eşti, Doamne: sub chipul meu
stă chipul tău adânc răsfrânt în mine
sub ideea de iarbă, sub înfăţişarea de râu ori furnică
stai tu, stai tu, stai tu –
cine pe cine imită?
 
De aceea, atunci când te caut,
mă lovesc de arbori, fluturi şi muşuroaie?
 
P.S. Comunic pe această cale
ieromonahului Tudor Arghezi
că, deşi tot mai refuzi întruchiparea,
eşti foarte viu în mersul tău cel pământean,
că roua, mierla, cercul, înserarea
sunt modul tău
impersonal
de-a ne vorbi
 
 
Arca dies (I)
 
Între timp, trecu şi timpul
surpate sunt piramida, Olimpul
 
Îngerul mi s-a înecat în carne
nu mai am fereşti
nici lucarne
 
Ferecat în mine
ca-ntr-o chilie
viaţa nu-i decât sânge,
biologie:
aurrum, khloros, ferrum
 
Sunt lacrimae rerum
 
 
Mic tratat despre sensul vieţii
 
Ai căutat sensul vieţii
prin toate tratatele
ai cotrobăit prin sertarele filozofilor greci
ai umblat cu cheiţa silogismelor
pe la Nietzsche (de la păpădie la supraom)
şi Kierkegaard (trecând prin toate cercurile existenţei)
îmbătrânind printre sisteme şi definiţii –
 
Şi abia acum, într-un târziu,
ai putut avea revelaţia răspunsului,
urmărind acest plăpând fluture roşu
ce dimineaţa se naşte şi seara moare
ademenit de focul albastru din lampă
 
Iată-l: fragilă anatomie pictată –
viaţa ta imită fluturele roşu
ce zboară şi cântă
apoi se îngroapă-n cenuşă.
 
Atât.
 
 
Anamnesis
 
E primăvară şi Dumnezeu
e pur şi nou ca păpădiile
 
Înfrăgezit, spiritul substituie carnea profană:
uşor, nemaipomenit de uşor
mă aplec şi iau aureola din lucruri
depăşind materialitatea
 
„Ce va mai fi e ce-a fost” – frunza
instaurându-se pe ram,
cârtiţa ctitorind muşuroaie-n grădină
recompun psalmii lui Zarathustra
 
Niciodată n-am să te pot uita,
lume în care a trebuit să trăiesc – mereu aceeaşi
trecând de la unul la altul
într-un ritm care nu are nici început
nici sfârşit. Nici pe tine,
trup al meu, ce o clipă mi-ai fost incinta fiinţei
spre-a fi consacrat mai apoi
morţii
 
Tu, zi fericită de mai cu salcâmi înfloriţi
şi cireşe ce mi se coc la geam ca o definiţie,
cândva te voi citi dintr-un alt colţ al universului
ca pe o inscripţie din anamneza vieţii mele anterioare,
ca pe un mic text ciudat,
nespus de frumos, aproape neînţeles,
scris într-o limbă mie
necunoscută
 
 
Paharul cu golul din el
 
Viaţa mi s-a dat doar împreună
cu moartea
 
Aşa cum golul paharului face parte
din pahar,
inexistenţa face parte din mine
 
A fi există numai în comuniune
cu a nu fi,
precum ploaia cu norii
 
Şi se va deschide
o uşă spre cer într-o zi
şi tu vei trece de partea cealaltă, nevăzută
a cerului
şi te vei naşte într-o altă existenţă
în ordine inversă: mai întâi amintirea ta
subţire ca aburul, apoi
chipul tău de om bătrân, apoi
trupu-ţi fraged de nou-născut…
 
De undeva, dintr-o altă margine de univers,
poate chiar din ochiul lui Dumnezeu
va porni spre tine
un eon de lumină, o flăcăruie
înlăcrimată, nerăbdătoare
să-şi vadă fiul
la chip
 
 
Arca dies (II)
 
Recunosc: sunt vetust,
sunt anacronic, romantic
adesea mă înham la corul antic
necuviincios pentru vremea noastră
postmodernistă
îmi strivesc lacrima în batistă
mă-mbăt cu-amurg şi beau anume
din ceşti de-argint
sfârşit de lume
mai scriu sonete neolitice, ca Will,
retardat în rimă şi stil
vorbesc despre dragoste şi ideal
şi nu mă pot sincroniza
decât cu iarba pe deal
 
Iar uneori
împrumut de la Novalis
monstruoasa floare albastră
şi vin să vă bat cu ea,
dinadins, în fereastră
 
 
Mâna care scrie
 
Vina va cădea pe mâna care scrie:
cârtiţă oarbă, câine negru al inimii,
ea întotdeauna a împins cuvintele
până la ultima lor consecinţă
ei niciodată nu i-a păsat de inocenţa paginii albe
 
Presimt că nu peste mult
i se va întâmpla o nenorocire
 
Când o apucă pofta de scris
devine periculoasă şi agresivă
părăseşte perimetrul hârtiei
şi o ia razna pe străzi, printre automobile,
intră în Academie lăsând pe pereţi
ieroglife impenetrabile
 
Zilnic, pe strada george meniuc,
prin dreptul editurii arc, pierde oasele,
pierde lutul şi mineralele
trage din urmă modelul, conceptul, întreaga
istorie a literaturii universale
ca un câine flămând, mă târăşte prin realitatea obiectivă
sentimentele abia o mai pot ţine în lesă
 
Nici un săpun n-ar mai putea să o spele
de microbii literaturii. Nimeni şi nimic
nu ar mai putea să o scoată
din imaginara stare de aripă
 
N-o slăbiţi din ochi, aveţi grijă:
ea întotdeauna va căuta să împingă cuvintele
până la ultima lor consecinţă,
ea niciodată nu vă va îndemna
să credeţi în cele scrise
ei de pe acum i se pregăteşte un cimitir
în neantul paginii albe
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog