Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Nume noi pentru năravuri vechi

Daiana FELECAN

Alte articole de
Daiana FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Datorită spiritului său zeflemitor şi înclinaţiei native de a sancţiona verbal metehnele semenilor, poporul nu a ratat şansa de a lua în râs comportamentul politicianului român ce se abate de la rigoarea pe care o presupune o atare învestitură.
Chiar dacă atribuirea de porecle nu este o practică asupra căreia românii îşi pot revendica întâietatea (se ştie că încă anticii obişnuiau să recunoască o calitate ori să pedepsească un viciu prin acordarea unei porecle pe potrivă împricinatului), originală rămâne totuşi predispoziţia de neostoit a acestei naţii de a fabrica adesea serii lexicale pentru desemnarea aceluiaşi individ. Preocupat mereu de a-şi asigura buna dispoziţie, dar şi pe aceea a convivilor săi, românul, inventiv cum este, nu cade pradă monotoniei, ci orchestrează copioase festinuri ale pierderii graţioase a timpului, brodând poveşti suculente în marginile unui singur cuvânt: porecla.
Locvace şi purtând în ADN-ul său un avatar al lui Clevetici, ultra-demagogul, dar şi nepot după nea’ Iancu al amicilor Lache şi Mache, ancoraţi în scaunele berăriei, aşteptând cu febrilitate că doar-doar o pica ceva sămânţă de vorbă, românul-artifex ţine prea mult la onoarea lui de parolist (cf. fr. parole „cuvânt”) şi nu îngăduie ca vechea poreclă pe care o scornise să prindă pojghiţă, ci o dă dibaci la o parte, înlătură praful trecutei snoave politicieneşti care o iscase şi coace pe dată una mult mai dospită, la focul încins de cărbunii vreunei noi pozne (prim-)ministeriale. În tot cazul, plictisul trebuie lăsat în seama femeilor (ele deţin, oricum, o minoritate politică „ruşinoasă” faţă de majoritatea masculină, bine reprezentată la nivelul „politeţii” de ocară).
Sătul de efectul zero al bulelor de oxigen care se sparg îndată ce ies pe hornul bucal al (re)aleşilor, meşteşugarul de vorbe, reţinut cu ziua în spatele plasmei de 1m², printre ronţăielile pop-cornului de import, sloboade o potriveală de poreclă băştinaşă. Zona de inspiraţie este favorizantă creaţiei: implanturile politice în solul fertil al Parlamentului sunt zăcământul care se lasă modelat în nesfârşite şi ingenioase decoraţiuni verbale.
Dacă e să aruncăm o privire în paginile exegetice consacrate acestui fericit „accident” verbal sau abatere de la codul neinventat al bunelor maniere de tratare a calităţilor sau defectelor exacerbate ale indivizilor, constatăm o grijă fulgurantă, în ceea ce priveşte cantitatea de material critic afectat dezbaterii teoretice propriu-zise. În privinţa vechimii preocupării pentru această modalitate de îmbogăţire deopotrivă a lexicului nominal propriu românesc, în ultimă analiză, dar şi a seriilor sinonimice – în sensul desemnării prin semnificanţi diferiţi a aceluiaşi semnificat – e surprinzător anul din care datează cea dintâi aplecare cărturărească înspre o încercare de conturare a unui profil teoretic (definiţie şi clasificare) a poreclelor. Prima şi probabil singura lucrare închegată a genului îl are ca autor pe Ion-Aureliu Candrea şi se intitulează Poreclele la români1. În rest, de atunci încoace, ne întâmpină câteva articole şi studii care glosează insuficient pe marginea problematicii în cauză.
Fără a-i recunoaşte cărţii lui Candrea un merit mai substanţial decât acela al reunirii într-un studiu ordonat – cu toate neajunsurile inerente oricărui început – a unui preambul teoretic, în care se dă o accepţie poreclei, şi o clasificare foarte riguroasă a acesteia, vom prezenta succint, în continuare, viziunea vizionară (dacă ne e permis jocul de cuvinte) a autorului, întrucât categorisirile întâlnite în studiul sus-amintit îşi dovedesc şi azi aplicabilitatea şi o vor dovedi mereu. Pe de altă parte, de câteva dintre sugestiile caracterologice propuse de învăţatul din secolul al XIX-lea ne vom sluji şi noi în prezentul articol.
Înainte de a discuta punctul de vedere al lui Candrea, ni se pare oportun să purcedem la demersul nostru teoretic luând în consideraţie definiţia din DEX a poreclei2. Astfel, termenului i se acordă o primă accepţie curentă: „supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activităţii sale”. Este semnalat şi un sens secund al cuvântului, învechit şi regional, referitor la „nume de familie”. Se remarcă, aşadar, intenţia persiflantă a vorbitorului, intenţie soldată cu o atitudine verbală mai degrabă caustică decât encomiastică. (Ne este mult mai la îndemână să evidenţiem defectele cuiva decât calităţile.) După cum se poate observa, DEX-ul nu operează o distincţie între poreclă şi supranume, utilizând termenii în regim de sinonimie.
Uzul termenului poreclă cu semnificaţia „nume de familie” este şi astăzi funcţional în anumite regiuni ale ţării. Bătrânii sunt cei care utilizează încă denumirea poreclă pentru a desemna numele de familie al cuiva3.
Din definiţia pe care o dă poreclelor: „cuvinte prin care poporul loveşte în năravul sau defectul cuiva” (p. 152), rezultă că I.-A. Candrea socotea că doar manifestările comportamentale negative trebuie puse în evidenţă prin inventarea unei porecle corespunzătoare. El face distincţie între porecle şi cuvinte de ocară, în structura celor dintâi intuind prezenţa unei metafore, cât timp cealaltă categorie propulsează defectul cuiva fără menajamente. Supranumele, în opinia Domniei Sale, este „o poreclă repetată şi de alţii la adresa aceleiaşi persoane” (p. 152). Autorul descrie periplul genealogic al transformării poreclei în supranume: „Porecla, devenită supranume, pierde foarte adesea noţiunea primitivă peiorativă (…). Supranumele se alipeşte atunci la numele acelei persoane şi ori se stinge odată cu încetarea ei din viaţă, ori îi supravieţuieşte trecând asupra urmaşilor săi, ca nume de familie” (p. 152)4.
În funcţie de ideea pe care o exprimă, poreclele se împart, potrivit autorului, în două categorii: individuale şi generale. La rândul lor, primele cunosc mai multe repartiţii: a) privitoare la starea fizică a individului (bătrâneţea, urâţenia); b) privitoare la starea morală a individului (defecte / cusururi: prostia, mojicia, grosolănia, frica, răutatea; vicii / năravuri: beţia, lăcomia, zgârcenia, risipa, trândăvia, hoinăreala, neîngrijirea, necurăţenia, mândria, lăudăroşenia, linguşirea, făţărnicia, limbuţia, înşelăciunea, corupţia; ireligiozitatea); c) privitoare la starea socială a individului (sărăcia, meserii înjositoare sau rău privite de popor). Cât priveşte poreclele generale, acestea sunt aplicate la următoarele naţionalităţi: ţigani, evrei, greci, unguri, saşi, nemţi, bulgari, sârbi, armeni, ruşi.
Studiul lui Candrea monitorizează tabloul clinic socio-psiho-fizic complet al individului mereu acelaşi în toate timpurile istorice.
În Studiul introductiv al cărţii, intitulat Ion-Aureliu Candrea – Opera şi activitatea de folclorist şi etnograf, Al. Dobre schiţează o minimonografie a satului tradiţional românesc, ghidându-se după impactul pe care îl au poreclele în universul acestuia.
Poreclele „trebuie tratate ca un mic fragment din universul, local şi individual, al mitologiei poporului român (...)” (p. LV).
Rar se întâlneşte vreun individ în satul românesc care să nu fi fost atins de stigmatul unei porecle. Unele persoane fac ele însele haz de porecla dată şi o poartă cu detaşare, sperând că astfel ea se va demonetiza şi va intra în umbra uitării colective. Altele protestează vehement când sunt strigate pe poreclă.
Autorul realizează chiar o repartiţie nominală a satului românesc în funcţie de porecle.
Un prim palier ar fi cel al numelor oficiale (de pe certificatul de naştere). Este nivelul în baza căruia individul se relaţionează la organizaţia statală. Numele de familie se transmite urmaşilor cu precădere pe linie paternă. Două sunt consecinţele care decurg de aici: a) satul nu (re)cunoaşte aceste nume, el orientându-se tot după porecle; b) slăbeşte unitatea de neam ca nucleu al constituirii satului tradiţional.
Al doilea palier e cel al numelor purtate după neam sau după bătrâni, în funcţie de care se recunoştea apartenenţa individului la un grup social.
Al treilea palier e cel al numelui dat în funcţie de grupul restrâns de vârstă şi sex.
Al patrulea palier e cel al poreclei individuale cunoscute la nivelul unei părţi sau al satului întreg, iar ultimul e palierul poreclei unui neam sau doar a unei părţi a lui.
Autorul conchide, transpunând în termeni quasipoetici zicala: „De unde nu este foc, nu iese fum”, că fiecare apelativ dat de Sfatul poporului (şi nu de cel popular) îşi are explicaţia sa bine motivată în memoria colectivă a celor care l-au născocit: „Poreclele nu se dau la întâmplare. Ele sunt purtătoare ale unor întâmplări mai vechi sau mai noi, au în miezul lor o «poveste» care se transmite din generaţie în generaţie, fie în cadrul grupului care le poartă, fie în cadrul unora din afara lui, care le conservă în memoria colectivă, întocmai ca miturile. Altele şi-au pierdut «explicaţia», povestea iniţială propriu-zisă a fost uitată, dar în mentalitatea satului se ştie sau se bănuie că lucrurile, adică porecla, nu s-a ivit din senin, că în urmă cu foarte multă vreme a existat totuşi o «poveste», care acum a fost uitată” (p. LVI).
În Enciclopedia limbii române5, poreclele sunt înregistrate ca o categorie a supranumelor, de care se disting prin caracterul lor afectiv. Poreclele sunt denumiri ocazionale, pe când supranumele sunt stabile, având tendinţa de a se transmite ereditar. Datorită conţinutului lor afectiv, poreclele se clasifică în apreciative şi peiorative, cele mai multe dintre ele fiind calificative, caracterizatoare. Motivaţia aplicării unei porecle are considerente bazate pe ironie, umor şi simţ critic. În comparaţie cu supranumele, porecla este mai intimă, mai personală (p. 553).
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii6 defineşte supranumele drept „poreclă repetată, generalizată, spre deosebire de simplele porecle, folosite ocazional. Supranumele au fost introduse pentru a evita confuziile cu aceleaşi nume şi prenume (situaţii în care se folosesc şi poreclele)” (p. 523).
Din cele relatate până acum reiese că graniţa dintre sferele semantice ale celor doi termeni este suficient de firavă pentru a ne permite formulări categorice. E dificil de stabilit numărul exact al utilizatorilor unei porecle pentru a i se putea conferi statutul de supranume. (Există situaţii în care acestea nu sunt rostite cu voce tare, întrucât se referă la defectul superiorului ierarhic şi astfel ele nu cunosc nici măcar o înregistrare în nomenclatorul oral / uzual al vorbitorilor.) Altfel spus, mai înainte de a deveni supranume, o denumire e foarte posibil sa fi trecut prin stagiul de poreclă.
Asupra dificultăţii în a delimita cu precizie perimetrul semantic propriu fiecărei noţiuni în parte se opreşte şi Al. Graur7, accentuând lipsa de importanţă, în cele din urmă, a bipartiţiei dezbătute. Academicianul conchide că indivizii au schimbat „cu voia sau fără voia lor, «porecla în renume» şi au lăsat-o urmaşilor ca nume de familie, chiar când era vorba de un defect fizic pe care urmaşii nu-l aveau” (p. 70). Invocând ideea lui L. Csác (Supranume cu rol de identificare, în „Convorbiri literare”, VI (1961), p. 184), potrivit căreia supranumele au rolul de a evita confuziile între persoane cu acelaşi nume şi prenume, Al. Graur admite că poreclele pot servi la identificare, dar nu le reduce rostul numai la această nevoie restrictivă. Drept argument stau exemplele de porecle ce au persistat chiar şi în absenţa acestei condiţionări.
În continuarea studiului nostru, vom grupa principalele porecle ale unor reprezentanţi ai clasei politice româneşti post-revoluţionare în funcţie de năravurile care – după cum s-a văzut – sunt general-valabile individului din toate timpurile. Am precizat că este vorba de principalele porecle, întrucât politicienii în cauză au fost „răsfăţaţi” cu serii întregi de apelative, în funcţie de proeminenţa publică pe care a stârnit-o un defect moral sau fizic al persoanei respective, la un moment dat. Tarele individului sunt mereu aceleaşi, indiferent de natura lor; ceea ce se schimbă e interesul opiniei publice, al mass-mediei, în general, în strânsă relaţie cu zona de lumină sau umbră în care poreclitul se află graţie reflectorului politic.
Moda de a conferi porecle aleşilor naţiunii nu este de dată recentă, deci neadusă de sezonul iarnă ’89. Ea se poartă din anotimpuri mai vechi8.
Faţă de modalitatea tradiţională de acordare a poreclelor – caracterizată prin stabilitate şi durabilitate –, sistemul modern de conferire a acestora e susceptibil de ocazionalitate. Explicaţia se găseşte în deja pomenita perindare a indivizilor între scena politică şi culisele ei. Fiecare nouă ieşire la rampă se soldează cu câte o poză lingvistică prin care receptarea înţelege să amendeze orice stângăcie a piruetei politice.
Oferim în continuare criteriile după care am încercat o clasificare a poreclelor reprezentative9:
aspectul fizic sau vestimentar:
Ţapul (Emil Constantinescu). Porecla se referă la barba tip cioc a acestuia, asemănătoare cu a unui ţap.
Frankestein (Theodor Stolojan). Porecla i-a fost dată deoarece conformaţia feţei seamănă cu a personajului din filmul cu acelaşi titlu. Despre numele proprii devenite comune, încă B.-P. Hasdeu10 afirma că acestea se generalizează, încât multe persoane devin purtătoare ale respectivului apelativ (se spune foarte des: „E un Frankestein”), numele devenind cu timpul ridicol prin trivialitate.
Lenin (Marko Bela). Chelia şi tunsoarea bărbii aminteşte de conducătorul Revoluţiei ruse.
defect moral exacerbat:
Prostănacul (Mircea Geoană). A fost numit astfel de preşedintele onorific al partidului din care face parte, după ce a pierdut alegerile11.
Răzgândeanu (Călin Popescu Tăriceanu). S-a procopsit cu porecla în urma revenirii asupra deciziei de a-şi da demisia pe care o anunţase în prealabil. E un cuvânt format de la verbul a se răzgândi + sufixul local -eanu12, existent în numele său (Tăriceanu).
Rudotel (Corneliu Vadim Tudor). Porecla este o aluzie la temperamentul exploziv al personajului, izbucnirile acestuia necesitând, de multe ori, calmante. Rudotel e denumirea unui astfel de medicament.
Dragobete (Petre Roman). A primit porecla în urma tumultuoasei sale vieţi amoroase. Dragobetele este, în mitologia românească, o făptură masculină de esenţă solară, un fel de zân al dragostei zburătoarelor şi erosului primăvăratic al flăcăilor şi fetelor din satul tradiţional13.
Agoniseanu (Adrian Năstase). Porecla – formată de la verbul a agonisi + sufixul -eanu – i-a fost dată ca urmare a averii pe care o deţine şi din pricina căreia a fost implicat în diverse scandaluri.
Şpagaton (Dan Matei Agaton). Porecla – obţinută de la substantivul şpagă + corpul fonetic -ton, existent în numele lui, – provine de la acuzaţiile de luare de mită în cazul unor afaceri în care a fost implicat în timpul ministeriatului său.
El Lidero Minimo (Mircea Geoană). Porecla este antonimul minimalizator al supranumelui lui Fidel Castro: El Lidero Maximo. În cazul politicianului român, aceasta pune în evidenţă slaba autoritate şi caracterul neîntreprinzător de care a dat şi dă dovadă.
erori cauzate din neştiinţă:
Almanahe (Marian Vanghelie). Porecla reprezintă forma de plural incorect al substantivului almanah (pl. almanahuri). Forma almanahe e creaţia primarului însuşi, care, într-un acces de furie, i-a trimis pe jurnalişti la muncă, nu să citească almanahe.
Care este (Marian Vanghelie). Care este este o sintagmă devenită tic verbal, de care vorbitorul în cauză se foloseşte abuziv şi eronat, plasând-o în contexte în care gramatical şi semantic nu i se justifică prezenţa.
Asteluţei (Cristian Adomniţei). Porecla vine de la o încurcătură provocată de necunoaşterea numărului de stele de pe drapelul UE. Matronimul s-a format de la diminutivul substantivului stea > steluţă, precedat de articolul posesiv genitival a şi urmat de cel hotărât enclitic de G-D ei, în maniera în care e format fonetic numele său.
iniţialele numelor:
DIP (Dan Ioan Popescu).
Mereu (Mihai Răzvan Ungureanu). Porecla redă pronunţia, conform normelor ortoepice româneşti, a primului fonem din cele două prenume şi din nume.
W. C. Tudor (Corneliu Vadim Tudor). Porecla provoacă un efect umoristic prin inversarea iniţialelor celor două prenume şi înlocuirea lui V. cu W. Este lesne de înţeles sugestia la care s-a ajuns.
meseria practicată înainte de cariera politică:
Piratul, Marinarul, Popeye the Sailor Man (Traian Băsescu). Poreclele fac trimitere la faptul că demnitarul e fost căpitan de vas.
pasiuni şi vicii:
Motocicleanu (Călin Popescu Tăriceanu). Porecla dezvăluie pasiunea pentru motociclete a actualului prim-ministru. Cuvântul are în structura sa o parte din substantivul motocicletă şi sufixul -eanu.
Vodcăroiu (Nicolae Văcăroiu). Porecla este o aluzie la fizionomia personajului, ce trimite la un om căruia îi place băutura. Vodcăroiu s-a format de la substantivul vodcă + sufixul -ar + sufixul augmentativ -oiu. Corpul fonetic al poreclei încearcă să redea cât mai fidel aspectul sonor al numelui.
afaceri dezvoltate din postura de om politic:
Cherestoi, Drujba lui Dumnezeu (Verestoy Attila). Poreclele sunt o aluzie la afacerile cu cherestea. Cea dintâi s-a format de la substantivul cherestea + sufixul -oi (-oy este şi în numele său).
trunchieri / prescurtări ale numelui:
Băse (Traian Băsescu).
Stolo (Theodor Stolojan).
vârsta biologică, dar şi politică:
Tataia (Ion Iliescu). Este un apelativ folosit regional pentru bunic, fiind o aluzie la longevitatea politică şi fizică a lui Iliescu.
numele conspirativ la fosta securitate:
Bunicuţa (Ion Iliescu).
Felix (Dan Voiculescu).
alte porecle (obţinute prin abateri de la forma fonetică de bază: schimbări / inversări / adaosuri de foneme sau grupuri de foneme):
Evanghelie (Marian Vanghelie). Proteza unui e în faţa numelui dă naştere unui nou cuvânt: Evanghelie (carte cu care nu vedem ce legătură s-ar putea stabili!).
Cele câteva mostre de porecle pe care le-am ales pentru studiul nostru considerăm că sunt suficient de grăitoare pentru a dovedi felul în care vox populi înţelege să amendeze basoreliefarea comportamentului ce încalcă o conduită scrisă sau nescrisă, dar iscălită deopotrivă de către ales şi alegător, cu interes simulat, cel mai adesea, pentru durata unei (mez)alianţe de cel puţin patru ani.
 
Bibliografie
1. Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2005.
2. Ion-Aureliu Candrea, Poreclele la români, Bucuresci, Editura Librăriei Socecu & Comp., 1895.
3. Ion-Aureliu Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului român. Preminte Solomon. Poreclele la români, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2001.
4. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001.
5. Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, cap. Pluralul numelor proprii, p. 265 – 286, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.
6. Daniela Dincă, Gramatica numelui propriu. Aspecte ale determinării numelui propriu de persoană în română şi franceză, Craiova, Editura Universitaria, 2002.
7. Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.
8. Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
9. Mihaela Munteanu, Semantica textului şi problema referinţei nominale, cap. Funcţii discursive ale numelui propriu, p. 94-109, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2006.
10. Ion Nuţă, Prenume devenite porecle şi supranume, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 183-185.
11. Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
12. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2001.
Site-uri:
13. Cojocaru, Mihai, Porecle de bărbaţi politici în epoca renaşterii naţionale, în Guvernul Fifirica, 25.I.2005, de Silvia Craus, pe http://www.ieseanul.ro/articol/ziar/iasi/guvernul-fifirica/4543/
14. http://www.123urban.ro
 
Note
1 Prima ediţie e apărută la Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp., 1895. Citatele noastre sunt luate din Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului român. Preminte Solomon. Poreclele la români, Cuvânt înainte de Dan Horia Mazilu, Studiu introductiv şi ediţie de Al. Dobre, cu o listă a lucrărilor citate de I.-A. Candrea în studiile publicate în acest volum, alcătuită de Petre Florea, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2001.
2 Conform lui Alexandru Ciorănescu (Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001), cuvântul poreclă vine din slavul poreklo şi înseamnă „supranume”.
3 Bunica mea, în vârstă de 84 de ani, născută în satul Răstoci, jud. Sălaj, a formulat un enunţ de tipul „Care i-i porecla?”, cerând o informaţie despre numele de familie al respectivului.
4 În acest fel se poate argumenta rezistenţa până astăzi a utilizării poreclei cu înţelesul de „nume de familie”.
5 Coordonator Marius Sala, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 442.
6 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2005.
7 Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, cap. Porecle, p. 70-72.
8 V. studiul prof. Mihai Cojocaru, Porecle de bărbaţi politici în epoca renaşterii naţionale, în Guvernul Fifirica, 25 I-2005, de Silvia Craus, pe http://www.ieseanul.ro/articol/ziar/iasi/guvernul-fifirica/4543/
9 Poreclele şi „istoricul” lor au fost luate de pe http://www.123urban.ro
10 Istoria critică, Bucuresci, 1874, p. 87, apud Ion-Aureliu Candrea, 2001, p. 166.
11 Fără nici cea mai mică aluzie la personajul politic tocmai invocat – faţă de care manifestăm, de altfel, o simpatie moderată – cităm, pentru savoarea lor, cuvintele lui Ion-Aureliu Candrea, referitoare la motivaţia conferirii poreclelor care vizează prostia omenească: „Grozav i-e urât românului omul prost. După dânsul, prostia nu e ceva natural, nu e un defect provenit din dezvoltarea prea mică a creierului, ci un nărav de care omul se poate lesne dezbăra, dacă vrea” (2001, p. 161).
12 Pentru sufixele cel mai des întrebuinţate la formarea poreclelor din (pre)nume, v. Ion Nuţă, Prenume devenite porecle şi supranume, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 183-185.
13 V. Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1997, p. 123.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog