Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Originea românescului teafăr (I)

George RUSNAC

Alte articole de
George RUSNAC
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Rezonanţele aparent străine ale românescului teafăr „întreg, nevătămat, neatins”; „zdravăn”; „neted”; „cu mintea întreagă, sănătos la minte” [DLR – 1: et. nec.] i-au tentat pe etimologi să caute originile acestui cuvânt în limbile cu care româna a fost mai mult sau mai puţin în contact. H. Tiktin [2] a încercat să-l raporteze vechiului bulgar *tehĭnŭ „al lor”, fără a putea explica evoluţia sensului. A. Scriban [3] şi L. Şăineanu [4] au apelat la v. sl. tvrŭdŭ „tare ţeapăn”. G. Giuglea [5, p.232] invoca un etimon elin reconstruit *trafěros „om tare, gras, îndesat, voinic, sănătos” (= adj. v. gr. traferos „ferm, solid, gras, bine hrănit”), care ar fi dat „rom. t(r)afăr, pl. teferi, şi apoi sg. refăcut teafăr”. Nu excludea nici sursa *tréfaros „sub influenţa verbului trefesthai şi trefo din aceeaşi familie”. Mai târziu, renunţă în favoarea altui etimon grecesc – triferos „gingaş”: „În ceea ce priveşte sensul, dezvoltarea noţiunii «tânăr, proaspăt» a pornit de la plante, fructe, carne şi a ajuns apoi la «nealterat, sănătos, puternic»” [5, p. 102-103]. A. Cioranescu [6] admite în calitate de etimon ngr. statheros „constant, ferm, stabil”, ca apoi să-l respingă, cum face şi cu ipotezele avansate până la el, notând „Origen desconocido”. Această marcă se va extinde în multe dicţionare (DLR [1], SDE [7], DEX [8] etc.): „Origine necunoscută”.
Ulterior, s-au făcut şi alte încercări de a identifica originea rom. teafăr. Astfel, Reichenkron (apud A. Poruciuc [9, p. 90]) trimite la radicalul indoeuropean reconstruit *steip-, cu varianta *ste(i) b(h) „prăjină”; „stâlp”; „ţeapăn”, supoziţie necoroborată de datele unor comparaţii credibile. M. Gabinschi [10, p. 102-103], fără a pretinde că dă „o etimologie sigură”, se orientează spre germanul tapfer „îndrăzneţ, curajos, dârz”; (sens învechit) „bun, cumsecade, conştiincios”, care în germana veche însemna (sub formă de tapfar) „greu”, iar în germana medie de sus (ca tapfer, dapfer, tapfel) avea sensul de „tare, trainic, stabil”; „plin, gros”; „greu” [10, p. 102]. Anterior, în privinţa germ. tapfer, G. Giuglea [5, p. 102] menţiona: „Unii s-au gândit la germ. tapfer (!), care nu poate fi apropiat nici formal, nici ca sens”. Ca să treacă peste aceste impedimente, M. Gabinschi [10, p. 103] avansează opinia: „e posibil ca teafăr să fie un împrumut vechi dintr-o limbă germanică. Lipsa lui în daco-romanica sud-dunăreană şi finalul -făr, eventual dintr-un -far sau -fer (nu -per) ar indica un împrumut tocmai din germana veche (cu mutarea a doua a consoanelor) în dacoromână”. Revenind asupra problemei, A. Poruciuc subliniază [9, p. 91] că „unul dintre meritele interpretării lui Gabinschi este constatarea: «nu s-a găsit nimic mai apropiat de teafăr» nici printre «relictele autohtone, nici în albaneză, nici în limbile baltice»”.
Asupra acestei constatări şi asupra tranşei sufixale a lui teafăr ne vom opri ceva mai jos, acum să vedem ce propune A. Poruciuc. Dându-i dreptate lui C. Diculescu, care „susţinea posibilitatea ca un anume număr de cuvinte referitoare la credinţe păgâne să fi fost împrumutate de autohtonii Daciei (mulţi deja creştini) de la goto-gepizi” [9, p. 102], A. Poruciuc alege germ. Zauber „farmec, vrajă”, pentru a ajunge la reconstrucţia „germanică comună” *taubra- / taufra, precum şi la „formele mai arhaice ale v. engl. teafor şi v. scand. taufr”, iar prin incursiuni în domeniul etrusc, la hidronimul Thepri (lat. Tiberis, it. Tevere) şi la antroponimele Theprie / Thefari / Thefri, ca să conchidă, în urma unor manipulări fonetice şi semantice, că rom. teafăr „a păstrat o legătură cu anume sensuri ale magiei albe” [9, p. 99] şi împreună cu „rudele sale germanice ne trimit la o fază mai arhaică, anume cea reflectată de formula «să rămână curat, luminat» din finalul descântecelor româneşti. Acel «luminat» explică cel mai bine legătura dintre familia lui teafăr şi magia albă implicată de termenii de tipul i. -e. *deiw- «a străluci», înainte ca ei să ajungă să desemneze divinităţi celeste antropomorfe. „Ne întoarcem deci, prin teafăr, la originile ritualurilor de purificare şi protecţie, prin stropire, presărare sau ungere cu substanţe magice precum ocrul roşu (în postură de sânge neperisabil)” [9, p. 114].
De fapt, nici studiul lui A. Poruciuc [9] nu depăşeşte deficienţele cercetărilor anterioare în materie de etimologie: fetişizarea elementului fonematic al semnului lingvistic, corelată cu tratarea fantezistă a laturii semantice a acestuia, exagerarea influenţelor şi ignorarea factorilor genetici interni. A descoperi origini străine pornind de la simple asemănări fonematice şi fără proba unor certe legături semantice, ci doar în baza unor închipuite transformări de sens, e la fel cu a declara înrudirea unor persoane invocând exclusiv similitudinile lor fizionomice.
Interminabilele tatonări în diverse limbi pentru a da de urmele rom. teafăr riscă să fie sortite eşecului atâta timp cât nu se încearcă a dibui firul călăuzitor în sistemul lexical al limbii române, de unde ar trebui să pornească căutările. Convingerea lui M. Gabinschi [10], susţinută de A. Poruciuc [9, p.103], că „nici printre relictele autohtone” „nu s-a găsit nimic mai apropiat de teafăr decât germ. tapfer” e infirmată de datele vocabularului românesc. Pe lângă sensurile pe care le dă H. Tiktin [2], rom. teafăr mai are un sens, regional, ignorat de etimologi: „neted” [DLR – 1]. Acesta ne oferă multcăutata soluţie, deschizând căi mai apropiate şi mai sigure decât cele străine spre conţinutul şi expresia altor cuvinte (din acelaşi sistem): a se tăfărăgi „a se strivi” [DLR – 1: v. tăfăragă] (indigen, v. cuv. următor), tăfăragă (tăfăreagă, tăvăragă, tefăragă, tefereagă etc.) „brânză de vacă”; „mâncare proastă”; „terciuială groasă (de mămăligă cu lapte)” [DLR – 1: „Din bg., rus. tvorog] (indigen, dovadă aloetia tranşei radicale: tăf- / tăv- / tef-; postverbal, etem: <striveală>), a (se)teflegi „a (se) strivi, a (se) turti” [DLR – 1: „Formaţie onomatopeică”], a tefli „a face, a făuri” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, v. cuv. precedent), a tefli (a tufli) „a înfunda, a îndesa, a plesni”; „a lovi pe neaşteptate pe cineva”; „a înfuleca”; „a ascunde ceva repede (în sân, în traistă sau în buzunar) [DLR – 1: „Formaţie expresivă”] (e acelaşi cuvânt cu cel precedent) a ştefăni „a fura cu îndemânare”; a o ştefăni, a o şterge” [DLR: et. nec., cf. n. pr. Ştefan] (indigen, etem: <mişcare repezită>), ştefănie „lovitură dată cu palma” [DLR: et. nec], a tofăi (a toflăi) „a fleşcăi, a pleoscăi”; „a merge greu, încet, anevoie” [DLR – 1: „Formaţie onomatopeică], toflă „opincă sau cizmă ruptă”; „găină cu picioarele acoperite cu pene” [DLR – 1: < germ. Toffel „papuc”] (indigen, din a toflăi, supra), a tufăi „a bate, a lovi, a pocni” [DLR – 1: „cf. a tofăi”], a se toflegi (coflegi) (despre fructe) „a se muia, a se strica, a se fleşcăi” [DLR: „cf. coflegi”, et. nec.; G. Giuglea [5, p. 291: < lat. *conflexire „a deveni moale de tot, a-şi pierde consistenţa”] (indigen, cf. A. Cioranescu [6], SDE [7], tofolean „hamei” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, etem: <cocoloş>), toflică „denumire generică pentru peştele mărunt” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, etem: <fărâmă>), tofleu (tufleu, tuleu, tujlean, tuşlean, dujlean etc.) „tulpina porumbului” [DLR – 1: „cf. tuleu, tujlean”, cf. scr. tulaj] (indijen, etem: <umflătură>), tufec (tiufec) (învechit) „puşcă” [DLR – 1: < tc. tüfek] (indigen, etem: <pocnitoare>; intersectat cu corespondentul turcesc), tufec (învechit şi regional) „saltea” [DLR – 1: < rus. t’ufeak] (indigen, etem: <(obiect) umplut>; intersectat cu corespondentul rusesc), tufăt (tuhăţ, tucăţ) „plapumă groasă, umplută cu fulgi” [DLR – 1: <germ. Tuchet>] (indigen, etem: v. cuv. precedent; intersectat cu elementul german), tuhan „vânt puternic” [DLR – 1: „cf. rus. tuha „viscol”, tc. tufan „furtună”] (indigen, v. a tufăi, supra), tuharcă (toharcă, tohoarcă, tihoarcă etc.) „cojoc mare ciobănesc, făcut din piei de oaie neprelucrate (cu lâna în afară)”; „obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte mare şi greu de purtat” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, etem: <greoi>), a (se)tohoci „a (se) fărâmiţa, a (se) zdrobi”; (despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) „a se uza” [DLR – 1: v. tohoc, et. nec.] (indigen, v. a tufăi, supra), tohoc (torhot, tăoc, tuoc etc.) „torişte”; „lână măruntă, de calitate inferioară, care cade la scărmănat”; „noroi”; „murdărie” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, etem: <fărâmă>), rohai „loc rău, rupt de apă” [DLR – 1: et. nec.] (indigen, etem: <surpătură>), rovină „groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă”; „loc mlăştinos, mocirlă”; „tufiş foarte des” [DLR – 1: < bg. rovina] (indigen, eteme: <lăsătură>, <desiş>) etc.
Sensul „neted” pe care îl exprimă rom. teafăr declanşează lanţul aloetic deschis al tranşei radicale teaf-: tăf- (tăv- / tef- / tof- / cof- / tog- / toh- / tor- / tr- / tuf- / tuh- / tuj- / tuş- / duj- / roh- / rov- etc., legat de „curgerea” etemică <a strivi>, <a strânge>, <a făuri>, <a bate>, <a îndesa>, <a fărâmiţa>, <a închide>, <a stinge>, <a înţepa>, <a aprinde> etc., ce acoperă toate sensurile seriei lexicale respective (inclusiv polarizarea etemică <mare> / <mic>, prin puntea de legătură <a strânge>, şi trecerea de la „mic” la „roşu”, prin ligamentul etemic <aprins>).
Nu poate fi susţinută nici germanitatea tranşei sufixale -ăr din teafăr. Acest morfem apare şi în structura altor vocabule româneşti indigene: licăr „sclipire” [DA – 11, s.v. licări: et. nec.; respingând ipoteza lui S. Puşcariu – 12, p. 737, care invocă lat. liquor „fluiditate” şi derivatul ipotetic *liquorare „ a se scurge”, cu „trecerea de sens de la «a curge» la «a străluci»” ca în liquere „a fi curgător, limpede, luminos”, DA – 11 intuieşte corect soluţia: „Mai probabil avem un derivat de la tulpina onomatorică lic”], lipăr „arşiţă de soare” [DA, fără et.] (indigen, din onom. lip!, „evocă sunetul produs de o lovitură cu palma”), mocărţan (mocârţan) „mocan”; „bădăran” [DLR – 1] (A. Cioranescu [6], s.v. moacă: „Creaţie expresivă”) etc., ceea ce denotă originea sa indigenă, spre deosebire de -ăr venit din germană, odată cu împrumuturile de tipul laibăr (obiect vestimentar) [DA – 11: < săs. leibel], mahăr „personaj influent” [DLR – 1: <germ. Maher], ştecăr „piesă la capătul unui şnur electric, care face contactul cu reţeaua electrică” [DLR – 1: < germ. Stecker] etc.
 
Referinţe bibliografice
1. DLR – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
2. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
3. Aug. Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
4. L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, Samitca, 1935.
5. G. Giuglea, Fapte de limbă: mărturii despre trecutul românesc. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
6. A. Cioranescu, Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
7. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău: Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
8. DEX – Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996.
9. A. Poruciuc, Confluenţe şi etimologii, Iaşi, Polirom, 1998.
10. M. Gabinschi, Etimologii // RLŞL, 1993, nr. 5, p. 97-104.
11. DA – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1915-1949.
12. S. Puşcariu, Etimologii // Dacoromania, IV, partea a 2-a, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1927, p. 671-738.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog