Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Aspecte ale paratextualităţii în traducere

Cristina ZBANŢ

Alte articole de
Cristina ZBANŢ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Astăzi asistăm la producerea şi punerea în circulaţie a unui volum impunător de traduceri de diferite tipuri: scrise şi orale, specializate şi artistice. Acest fapt se datorează dinamicii relaţiilor ce se constituie între diverse comunităţi socioeconomice. Traducerea apare astfel ca un pod ce leagă cele mai diferite culturi, anume de aceea calitatea traducerii dictează şi calitatea relaţiilor intersociale şi interculturale.
Este cunoscut faptul că o bună parte din viziunile şi concepţiile teoretice referitoare la traducere au apărut ca material însoţitor al textelor traduse. Numeroşi traducători au explicat felul în care au tradus, argumentând necesitatea împrumuturilor sau a creaţiilor neologice pe care le foloseau în versiunile din limba-ţintă. Drept exemplu clasic a servit întotdeauna traducerea Bibliei realizată de Sf. Ieronim în latină. Această versiune a marcat în mod esenţial istoria şi teoria traducerii, iar Sf. Ieronim a devenit patronul sfânt al traducătorilor. Vulgata (versiunea Bibliei în limba latină) a fost considerată mult timp una dintre cele mai bune traduceri ale Bibliei. Ea este însoţită de numeroase comentarii în care traducătorul explică nume de persoane, denumiri de plante şi animale, o serie de noţiuni etc. folosite în text.
Se impune astfel explicarea noţiunilor necunoscute de destinatarii traducerii, pentru a reuşi operaţia de transpunere clară a informaţiei dintr-o limbă / cultură în alta. Respectând normele de realizare a unei traduceri, un traducător nu va interveni cu astfel de explicaţii în textul propriu-zis. Pentru aceasta se utilizează un spaţiu adiacent: fie subsolul paginii, unde se dau note explicative cu referinţă la informaţia expusă pe pagina respectivă, fie notele de la sfârşitul textului sau cărţii. Ca sursă de informaţie pentru cititori pot servi, de asemenea, introducerile, prefeţele, diverse comentarii şi glosare care însoţesc textul tradus. Acestea întotdeauna sunt făcute în funcţie de limba / cultura în care s-a tradus şi ţinându-se cont de destinatarul traducerii. Astfel, se consideră că operele artistice, de exemplu, trebuie refăcute / retraduse la un interval de 30-40 de ani, timp în care se formează o generaţie ce va avea nevoie de alt fel de explicaţii, de alte tipuri de comentarii, în care să se ţină cont anume de specificul receptării generaţiei date. Într-un astfel de interval de timp apar schimbări esenţiale de ordin lexical, care reflectă evoluţia societăţii, realitatea oglindită în limbă. Multe fapte istorice şi de civilizaţie rămân tot mai departe, devin puţin cunoscute, sau chiar necunoscute pentru noile generaţii. Anume de aceea este necesar ca traducerile să fie realizate din nou, deja din perspectiva cunoştinţelor şi priorităţilor acestor generaţii. Bineînţeles, se schimbă şi conţinutul notelor explicative, care, având caracter funcţional, necesită o adaptare pragmatică la realităţile concrete ale timpului.
În ultimii ani cercetătorii au încercat să determine ce reprezintă totuşi această informaţie, cum poate fi ea calificată, ce alte tipuri de informaţie se pretează unei analize din perspectiva relaţiei cu textul-sursă. Astfel, în anii ’70 ai secolului XX, se conturează domeniul intertextualităţii, cu diversele sale strategii şi forme.
Mulţi autori, printre care C. Duchet, sesizează faptul că în jurul textului există o zonă, un câmp informaţional, în care se reflectă condiţiile comunicării şi în care interacţionează două tipuri de coduri: codul social, sub aspectul său de manifestare publică, şi codurile ce produc sau menţin textul [Duchet, 1971, 6]. J. Dubois lansează termenul metatext pentru a denumi această zonă adiacentă, acest „prag” [Dubois, 1973].
În linii mari, meritul de a constitui o anumită ordine în teoriile şi opiniile referitoare la spaţiul extratextual, precum şi de a defini în modul cel mai complet fenomenul de intertext îi revine lui G. Genette, care abordează acest subiect în cascadă în lucrările sale Introduction à l’architexte [Genette, 1979], Palimpsestes [Genette, 1982] şi, mai ales, în Seuils [Genette, 1987]. În ultima lucrare, referindu-se la paratext, G. Genette identifică în cadrul acestuia caracteristici spaţiale (amplasarea paratextului), temporale (momentul apariţiei şi dispariţiei), substanţiale (alegerea imaginilor, a materialelor, a modurilor de redactare) şi pragmatice (funcţii şi finalităţi). Termenul paratext este compus din prefixul para- (lângă, alături de) şi cuvântul francez texte din lat. textus (ţesătură), astfel G. Genette conchide că paratextul este un ansamblu de realizări discursive care însoţesc un text sau o carte1. Conform autorului, există două tipuri de paratext: paratextul editorial, care ţine de editor, şi paratextul auctorial, care îi aparţine autorului. În plus, se mai adaugă două componente: peritextul, constituit din elementele discursive care acompaniază textul în cadrul unei cărţi sau ediţii, şi epitextul, care reuneşte elemente discursive exterioare, situate în afara cărţii.
Referindu-ne la paratext din perspectiva traducerii, putem constata că elementele necesare pentru explicitarea traducerilor pot fi regăsite în spaţiul peritextului care, în asemenea situaţii, nu ţine doar de domeniul auctorial, ci şi de cel al traducătorului. În acelaşi timp, traducătorul este prezent în domeniul epitextului prin diverse adnotări şi creaţii cu caracter publicitar, contribuind astfel la publicitatea variantei traduse a unei cărţi.
Din perspectiva exigenţelor editoriale contemporane faţă de o carte, se menţionează mai multe elemente ale paratextului: coperta, supracoperta (cu informaţia respectivă), adnotarea, dar şi textele / spoturile de reclamă din catalogul editurii sau nota asupra ediţiei – domenii aflate, de regulă, în responsabilitatea editorului, dar, în anumite cazuri, o astfel de prezentare poate să aparţină şi autorului: titluri, dedicaţii, epigrafe, prefeţe, note etc. [Lane, 2007, 11]. În virtutea mai multor factori, traducătorul se implică în crearea ambelor spaţii ale unei cărţi transpuse în altă limbă, fapt ce demonstrează, o dată în plus, cât de importantă este calitatea traducerilor efectuate. Mai mult decât atât, în procesul traducerii, dimensiunea paratextuală poate să apară chiar în textul propriu-zis al versiunii realizate, deoarece traducătorul este uneori obligat să plaseze nişte explicaţii, să nuanţeze nişte lucruri fără a recurge la subsolul paginii, căci altfel cititorul nu va putea înţelege mesajul transmis. De cele mai multe ori este vorba de dificultăţi de ordin lexical (acestea se referă mai ales la lexicul numit în unele lucrări de teoria traducerii „realii”, adică lexeme referitoare la realităţi socioculturale care transmit informaţii despre organizarea socială şi politică, despre floră, faună, obiecte ce ţin de istoria şi cultura unei comunităţi lingvistice etc.), de ordin gramatical şi / sau stilistic.
Să analizăm doar un exemplu, cu versiunile respective în română şi engleză:
Господин оценил преданность и у самой пожарной команды, у окошка, из которого слышалось приятное ворчание валторны, наградил пса вторым куском, поменьше, золотников на пять (Булгаков, 2006, 295).
Domnul i-a apreciat devotamentul şi, în dreptul Comandamentului Pompierilor, lângă o fereastră de unde se auzea sunetul plăcut al unui corn, l-a răsplătit cu o a doua bucată de salam, mai mică, de vreo cinci zolotnici (Bulgakov, 230)(unitatea zolotnik este evidenţiată în textul nuvelei).
The gentelman appreciated his devotion: as they reached the firehouse, he stopped by the window from which the pleasant rumbling of a French horn could be heard and rewarded him with a second piece, a bit smaller, just a couple of ounces (Bulgakov, 8).
Traducerea în română oferă cititorului o notă la subsolul paginii pentru unitatea împrumutată zolotnik – veche măsură de greutate rusească de 4,26 gr; în versiunea engleză se recurge la o adaptare, folosindu-se chiar în text unitatea ounces, mai clară pentru cititorii anglofoni (unitate de măsură egală cu 28,34 gr).
Sintagma пожарная команда,folosită cu sens generic în original şi în traducerea în engleză the firehouse, devine nume propriu în versiunea în română Comandamentul Pompierilor, reflectând alegerea traducătorului, căci şi în română s-ar fi putut utiliza o sintagmă de tipul unitatea de pompieri.
Denumirea instrumentului muzical валторнa, este tradusă în română prin corn, iar în engleză este utilizată varianta French horn, adaptată din nou la realitatea socioculturală respectivă (instrument muzical inventat în Germania şi perfecţionat mai apoi în Franţa. De aceea în tradiţia anglofonă se păstrează anume această variantă de French horn).
Aşadar, în procesul traducerii, elementele paratextului pot fi prezente şi în textul propriu-zis.
Privind cărţile de literatură artistică expuse într-o librărie sau ediţiile noi de pe rafturile unei biblioteci, observăm că majoritatea dintre ele au pe coperte sau în text diverse imagini, care completează (prin reprezentări obiective ale realităţii sau prin forme abstracte) conţinutul lucrării respective. Interesantă ni se pare opţiunea pentru imagini la ilustrarea textelor traduse. Am analizat, în acest sens, imaginile de pe culegerea de scrieri ale lui Mihail Bulgakov în limba rusă, editată în 1989 (Chişinău, Editura Literatura Artistică) cu titlul Дьяволиада şi din altă culegere, editată în 2006 şi intitulată Собачье сердце (Moсквa, ЭКСМО); au fost examinate în acest sens şi traducerile în limba română Inimă de câine (Iaşi, Polirom, 2003) şi în limba engleză Heart of a Dog (New York, Grove Press, 1968, reeditată în 1987).
Prima constatare este că alegerea imaginilor variază de la o ediţie la alta, ceea ce, desigur, este firesc: în ediţia de limba rusă din 1989 (Дьяволиада) imaginea poartă mai curând un caracter de simbol şi reflectă conţinutul nuvelei care a fost selectată pentru titlul culegerii (o pisică desenată schematic; se folosesc culorile neagră şi albă pentru a trasa conturul animalului). Ediţia în rusă din 2006 conţine pe copertă o imagine în cerc a celor două personaje principale din nuvela Inimă de câine, adică a profesorului Preobrajenski (din imagine este clar că profesorul este medic) şi a lui Şaricov (într-o vestimentaţie reprezentând un amestec de stiluri: costum de gală cu papion, mănuşi albe, chipiu purtat mai mult de reprezentanţii păturilor sărace ale societăţii ruseşti, simbol al proletariatului revoluţionar, iar la piept având o panglică roşie, simbol al revoluţiei). Pe copertele traducerilor sunt reprezentate imagini adaptate la realitatea spaţiului sociocultural al limbii în care se traduce, dar şi nişte elemente ale realităţilor textului-sursă. Imaginile au rolul de a-l introduce pe destinatarul traducerii în contextul operei şi de a oferi cititorului un suport suplimentar pentru decodificarea textului. Astfel, pe coperta cărţii care conţine traducerea în limba engleză este plasată imaginea unui câine îmbrăcat într-un costum de calitate, se întrezăreşte marginea unei cămăşi. Profilul câinelui este asemănător cu cel al unui lup şi comportă mărci evidente ale agresivităţii. Sub desen apare prima informaţie de ordin paratextual care, împreună cu imaginea descrisă, trebuie să suscite interesul potenţialului cititor: „The author of The Master and Margarita and Heart of a Dog is one of the few truly great writes produced by the Soviet Union” – „Saturday Review”2. Varianta tradusă în limba română are pe copertă o imagine care transmite un tablou oarecum general al Uniunii Sovietice din perioada care corespunde evenimentelor descrise în culegerea respectivă, în special, fragmente de lozinci, afişe etc. Din descrierile imaginilor expuse pe coperţile cărţilor la care ne-am referit, putem trage concluzia despre importanţa alegerii reuşite a simbolurilor iconice, acestea constituind o dimensiune paratextuală importantă care contribuie la reuşita receptării traducerii, intervenind prin transpunerea informaţiei cu caracter intersemiotic (literatură şi pictură, adică scriere şi imagine).
În concluzie, constatăm că paratextul este un instrument pragmatic eficient, care permite adaptarea unei traduceri pe plan interlingval, semiologic, cronologic, social, cultural ş.a. Un bun traducător va profita din plin de posibilităţile oferite de această dimensiune, pentru a realiza traduceri de o calitate înaltă.
 
Note
1 „L’ensemble de productions discursives qui accompagnent le texte ou le livre”.
2 „Autorul lucrărilor Maestrul şi Margarita şi Inimă de câine este unul dintre puţinii scriitori veritabili, pe care i-a dat Uniunea Sovietică”, Revista „Saturday Review”.
 
Referinţe bibliografice
1. C. Duchet, Pour une sociocritique, ou variations sur un incipit // Littérature, Paris, Larousse, 1971.
2. J. Dubois, L’ Assommoir d’ E. Zola: société, discours, idéologie, Paris, Larousse, 1973.
3. G. Genette, Introduction à l’architexte, Paris, Seuil, 1979.
4. G. Genette, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982.
5. G. Genette, Seuils, Paris, Seuil, 1987.
6. Ph. Lane, Periferia textului, Iaşi, Institutul European, 2007.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog