Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mircea Eliade sau contradicţiile unui spirit

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Despre Mircea Eliade, cel mai de seamă reprezentant al spiritualităţii româneşti şi universale, s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm. Cineva spunea că, însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în timpul vieţii şi postum, pentru fiecare pagină de-a sa – şi sunt de ordinul zecilor de mii –, există zece sau mai multe pagini de comentariu. Aceasta vorbeşte de actualitatea spiritului eliadesc şi de valoarea operei sale, în pofida tuturor încercărilor înregistrate în ultimul timp de a-i denigra imaginea, de a-i plasa într-un con de umbră opera.
Spirit contradictoriu, polemic, ostilitatea l-a însoţit continuu. Astăzi, mai mult decât oricând. Prin însăşi natura vocaţiei sale care a fost una ofensivă, de explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace de timpuriu reacţii de tot felul. În perioada confuză a anilor ’30, Mircea Eliade a fost unul dintre acei care au trăit cu intensitate „aventura” cunoaşterii enunţată de Nae Ionescu, personalitate ce provoacă până astăzi atitudini dintre cele mai contradictorii, fiind unul dintre puţinii autori rămaşi sub interdicţie înainte de prăbuşirea regimului ceauşist. Simpatia dintre filozoful religiilor şi Nae Ionescu a fost reciprocă. Datorită lui Nae Ionescu, Mircea Eliade pătrunde la „Cuvântul” şi devine cunoscut într-un cerc larg de intelectuali. Profesorul îi intuieşte aptitudinile şi îi supraveghează lecturile filozofice care se înmulţesc simţitor: Bacon, Kant, Steiner. Autorul Oceanografieiva păstra o adâncă recunoştinţă faţă de mentorul său spiritual, dovadă constituind iniţiativa sa de a aduna într-o culegere articolele politice ale lui Nae Ionescu, scrise între 1926-1933. De numele primului îndrumător al lui Eliade se leagă activitatea „noii generaţii spiritualiste”, gruparea patetică a intelectualilor care se simţeau irezistibil atraşi de vâltoarea acţiunii. În perioada de după Marea Unire, în cadrul universităţilor din Bucureşti, Cluj, Iaşi, îndrumate de un corp profesoral de elită, se ridicau grupuri de tineri talentaţi care au irupt în arena literară, gata să dea noi valori literaturii, filozofiei şi ştiinţei. La Bucureşti apăruse o întreagă generaţie din care făceau parte Mircea Eliade, Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian ş.a. Generaţia aceasta va ţine cu tot dinadinsul să reaşeze ordinea lumii, negând orice ar fi putut aparţine unui trecut considerat învechit, lansându-şi idealurile spirituale, sociale sau politice.
Cel dintâi care, în numele generaţiei sale contradictorii, oferă o sinteză a trăsăturilor specifice „noii spiritualităţi” este Mircea Eliade. Direct implicat în laborioasa facere a culturii poporului său, autorul Oceanografiei a formulat judecăţi de valoare prin care stabileşte adevăratele fundamente privind efervescenţa creatoare a tinerei generaţii. În „Cuvântul” el trasează, sub titlul Itinerariu spiritual,principalele linii de orientare. Referindu-se la specificul generaţiei sale, tânărul Eliade depistează circumstanţele care au determinat o astfel de conformaţie: „Pentru cine înţelege – noi suntem generaţia cea mai binecuvântată; cea mai făgăduitoare din câte s-au rânduit până acum în ţară. Trebuie să ţinem seama numai de elită. Suntem cei care au trecut, odată cu copilăria, experienţe diverse şi tragice, care au cunoscut viaţa răsfrântă pe feţele părinţilor noştri. Unii au suferit mai mult, alţii mai puţin. Dar toţi ne-am întrebat. Ceea ce nu se făcuse până atunci. Criza religioasă a fost pentru noi mai puternică decât a generaţiilor trecute... Confuzia care s-a făcut înaintea noastră, şi pe care o fac acum profesorii universitari – noi nu am făcut-o. Pentru că noi am cunoscut o viaţă mai completă. Am trecut experienţe care ne-au adus la raţiune, la artă, la misticism”1. Dar rolul, atribuit de alţii, de şef de şcoală sau de generaţie a produs destule reacţii de adversitate. Aproape fiecare gest al său reprezenta un semnal pentru conştiinţa intelectuală şi invita la dezbateri şi polemici.
Succesul său precoce l-a adus în prim-planul culturii noastre, mai ales ca romancier, cel de erudit şi savant venind mai târziu. Dar aproape toate mărturiile de care dispunem ne obligă să vedem în tânărul Mircea Eliade un prozator „malgré soi”. El nu iubeşte literatura, ci scrisul şi preferă jurnalul în dauna romanului. Universalitatea autentică, singura ce poate „înălţa o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc”, se întâlneşte doar în creaţii individuale, consideră Eliade, în jurnale intime, pentru că ele au o veridicitate sporită. Faptele consemnate în jurnal, susţine prozatorul, sunt atât de personale, încât depăşesc caracterul „experimentatorului”. Jurnalul reprezintă pentru autorul Oceanografiei, ca şi pentru întreaga generaţie existenţialistă, singura modalitate de comunicare neliteraturizată, prin care experienţa de „a trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine” se transformă într-un excepţional document existenţial. Romanele sale sunt, cel puţin la început, nişte „jurnale”, menite să înregistreze, fără nici o intenţie „literară”, trăiri intelectuale. Fragmentele de jurnal ori corespondenţă, incluse în paginile scrierilor romaneşti, vizează crearea atmosferei deplinei autenticităţi. În Jurnal, eseistul meditează asupra imposibilităţii de „a înlocui romanul naraţiune”, „romanul-roman”, care, în lumea modernă, „înlocuieşte mitul”. Pentru Mircea Eliade, „romanul-roman”, „formă deplină” a naraţiunii, care „suplineşte în lumea modernă miturile”, are valoarea unei povestiri exemplare ce „revelează semnificaţii universale în evenimente şi personagii de toate zilele”2. O hermeneutică a cotidianului nu îşi mai poate întemeia emoţia estetică pe elaborarea „cheilor” simbolice. În estetica autenticităţii, fiecare imagine, întemeindu-se pe spontaneitate, tinde concomitent către model, căci fiecare lector îşi va reconstitui dimensiunea simbolică în funcţie de propria imaginaţie. De asemenea, trebuie menţionat accentul pus de Eliade pe importanţa publicării documentelor ce privesc fazele unei „personalităţi în devenire”. „Nu importă cum este scrisă o carte”, contează „numai cel care o scrie” şi, de aceea, tot ce-l trădează, deci şi „revelează” pe acesta, este preţios: „imperfecţiuni”, „naivităţi”, „contradicţii”, „obscurităţi”. Mircea Eliade ţine să precizeze egotismul, de factură gidiană, al artei în care credea: „Singurul lucru important în literatură eşti tu, creatorul. Fiinţa ta interesează, gândirea, experienţele, reacţiile, terapeutica ta” (Despre scris şi scriitori).
O viziune modernă asupra poeticii romaneşti se regăseşte chiar în denumirea pe care Eliade o dă noului roman, supranumindu-l oceanografic. Aceasta înseamnă că oamenii „moderni” şi „civilizaţi” trebuie să fie prezentaţi „sub aceeaşi culoare neutră având aceleaşi gânduri, aceleaşi tropisme intelectuale, aceleaşi expresii verbale [...]. Numai biologia îi mai desparte, în scurtele ei apariţii în viaţa modernă”3. Autenticitatea omului modern este de a nu fi el însuşi, de a nu avea o biologie, ci numai scheme mentale şi pseudo-judecăţi de valoare. Realitatea omului modern constă în abstracţiunea sa, în polimorfia şi amorfia lui. Aşadar, „şeful tinerei generaţii” practică în literatură autentismul într-un mod ce a fost numit de numeroşi exegeţi, printre care şi Dumitru Micu, experienţialism. Aproape toate romanele eliadeşti sunt rupte din propria existenţă a scriitorului. Încă din adolescenţă, Eliade a început să noteze zilnic, asemenea lui Gide, tot ce făcea, simţea, trăia, cunoştea, în „caiete” pe care le va integra romanelor de debut (Romanul adolescentului miop, Gaudeamus). Ficţiunea încorporează în Isabel şi apele diavolului existenţa autobiografică. Întoarcerea din rai, Huliganii, Noaptea de Sânziene sunt alimentate, în măsură considerabilă, din experienţele sale existenţiale. În tot ce a scris, Mircea Eliade a ţinut să comunice ceva din propria experienţă, din propriile trăiri, fără a se lăsa furat de preocupări pur literare, rămânând fidel conceptului de autenticitate.
Prin urmare, Eliade, marele scriitor, se teme de literaturizare şi nu agreează stilul! În accepţia sa, stilul nu ar reprezenta decât o încercare eşuată „de voită originalitate”. Ceea ce ar putea fi relatat „frumos şi simplu” este formulat „retoric şi empatic sau ipocrit şi ermetic”, de aceea eseistul refuză lectura operei, în care scriitorul se exprimă „frumos”. Ceea ce îi scapă autorului este utilizarea antitetică a adjectivului „frumos”, iniţial, în sensul de trăire emoţională, a doua oară – cu semnificaţia de inautentic. Cert este că, asemenea lui Camil Petrescu, care recomanda celui ce scrie „o liminară sinceritate”, în dauna „ortografiei”, „compoziţiei”, „stilului”, „caligrafiei”, Mircea Eliade opunea stilului dichisit scrisul propriu-zis. Dacă stilul are nevoie de timp, de „ameliorare prin tehnică”, de „perfecţiune”, scrisul izvorăşte ingenuu. Ca să judeci proaspăt şi să rămâi mereu „viu”, adică autentic, este bine să scrii spontan, sub „imbold”, „aşa cum eşti acum”, „nu peste zece ani”, când nu vei scrie „mai bine”, ci vei scrie „altfel”, pentru că vei fi „altul”. Un atribut definitoriu al autenticităţii ar fi, prin urmare, spontaneitatea, care vine într-o totală contradicţie cu stilul. Contradictoriu, într-o notă din Jurnal, datată din 27 octombrie 1949, autorul Solilocviilor „se plânge” de „complexul autenticităţii” care îl împiedică să devină un adevărat romancier: „Dacă aş avea răbdarea să scriu un roman de două ori, sau să-mi pierd multe ore filmându-l mental şi alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense, aş deveni poate şi eu un „adevărat romancier”(?!).
Teoretic, rolul artei, în viziunea lui Eliade, s-ar reduce doar la redarea realităţii interioare, de aceea el nu se sfieşte să confirme că nu ştie să scrie. Dar a scrie are, în acest context, semnificaţia de a re-scrie, adică de a transforma („Recunosc că poate fi o carte bine scrisă, o admirabilă operă literară, susţine prozatorul, dar eu am luat-o în mână nu pentru a citi literatură, ci pentru a evada din ea. Am cercetat-o pentru autenticul experienţelor de acolo”). Importantă ar fi deci nu perfecţiunea expresiei, căci – aşa cum susţine eseistul – „numai cărţile «imperfecte» au sfidat şi sfidează timpul”, ci capacitatea scriitorului de a construi din propriile sale experienţe o realitate durabilă în conştiinţa altora. Atât Camil Petrescu, cât şi Mircea Eliade au perceput independent imperfecţiunea cuvântului şi au intuit imposibilitatea de a atinge perfecţiunea visată. Cu toate acestea, primul a accentuat manifestarea sincronică a funcţiilor poetică şi expresivă a limbii, iar Eliade a discreditat efortul stilistic şi a refuzat revenirea asupra textului. (Ce-i drept, de multe ori, doar la nivel declarativ). Refuzul oricărui plan schematic se explică prin caracterul artificial, de unde şi un veritabil elogiu în favoarea autenticităţii: „Tot ce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi se pare artificial. Va trebui să mă dezbăr de acest rest de imaturitate, de această superstiţie a «autenticităţii» cu orice preţ. (Autenticitatea emoţiei mele estetice, vreau să spun: nu pot scrie dacă am făcut în prealabil, mental, «repetiţia generală» a scenei care trebuie scrisă. Emoţia estetică, epuizată de «repetiţia generală», şi-a pierdut pentru mine autenticitatea, spontaneitatea)”. Pentru a surprinde ritmurile conştiinţei, „datoria scriitorului este să se exprime exact”, să respecte calităţile generale ale stilului: claritatea, precizia, corectitudinea. Dar „orice se scrie, fatal, e departe de realitate”, fiindcă „scrisul a slăbit cumplit puterea gândului, depărtând mintea de la «cuvânt» şi depărtând-o de la idee”. Scriitorul întruchipează, aşadar, în operă o realitate fictivă, pe care este la fel de incapabil să o înfăţişeze aidoma, ca şi pe aceea trăită. „Graficul mă zăpăceşte, opinează Mircea Eliade, pentru că eu ştiu că tot ce se scrie e în parte neadevărat”.
Pentru autorul Oceanografiei, stilul este, în fond, o deficienţă de creativitate, un adaos decorativ inutil. Lăsând la o parte însă eroarea de a considera stilul drept o deficienţă a creaţiei, pledoaria lui Eliade dezvăluie insatisfacţia provocată de convenţionalismul multor opere literare contemporane. Din primele articole, criticul este împotriva formalismului şi a mimării. Scriitorul trebuie să se contopească cu opera sa, să scrie „cu sânge din sângele lui, cu suflet din sufletul lui”4. Recenzând – la 20 de ani – o carte mediocră a lui Vasile Savel, criticul generalizează, precizând că literatura nu înseamnă „copia formală a vieţii, nu reproducerea principalelor funcţiuni fiziologice, nici crearea unor personagii arbitrare, ce sunt mişcate prin voinţa autorului şi autosugestia cititorului. E necesară o recreare, o adâncire, o luminare, pe care nu o îngăduie viaţa. Artistul vede, simte, pătrunde, asimilează mai intens realitatea imediată”5. Îndemnul lansat de Eliade este „să facem din fiecare pagină a noastră un fapt”, adică să încărcăm de semnificaţia trăirii personale orice încercare de comunicare directă, orice proces estetic.
Calofilia, ca şi tehnica scrisului îi displac autorului. Opţiunea scriitorului se îndreaptă cu predilecţie spre „o naraţiune pură, fără balast şi fără stilistică”, de tipul celor ale lui John Dos Passos (Manhattan Transfer) în care „creaţia, viaţa, ritmul vital” înving „superstiţia stilului”. Anticalofilia este categoric reafirmată în articolul Despre scris şi scriitor (1937): „Ce legătură poate avea scrisul cu «stilul» sau cu «perfecţiunea», cu «ameliorarea»?”, anunţând cu satisfacţie – „am scăpat de superstiţiile «stilului», puţin îmi pasă de imperfecţiuni, de contradicţii, de obscurităţi”. Autorul Oceanografiei lansează îndemnul „Scrie şi nu te corecta”, asemănător celui enunţat de naratorul din Patul lui Procust: „Scrisul corect nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori”. Mircea Eliade nu mai este obsedat de imperfecţiunile lexicale şi gramaticale, ci urmăreşte surprinderea omului din scriitor. Scopul său este să redea vibraţia vieţii, nu fapte consumate. Neistovita căutare a semnificaţiilor ascunse ori incomplet cunoscute, străduinţa „de a privi viaţa de toate zilele a sufletului, de a dezlega iarăşi, cu seriozitate, probleme simple – o numesc Oceanografie”, motiva Mircea Eliade structura volumului său. „Căci ceea ce mă tulbură mai mult la contemporanii mei (şi adesea la mine însumi) este această stranie uitare a sensului prim al existenţei, această dezinteresare faţă de cele mai urgente nevoi ale inteligenţei noastre”. În scrisul său grăbit şi dramatic se ghiceşte străduinţa de a se cunoaşte şi de a se exprima pe sine, precum şi pasiunea de a releva tainele realităţii. În disponibilitatea cu care străbate registrele felurite ale trăirilor intelectuale şi ale experienţelor sufleteşti, se intuieşte atitudinea rimbauldiană a libertăţii, înţeleasă ca autonomie a fiinţei umane: totul merită a fi cunoscut, oricare act, orice angajare, meditaţie sau experienţă trebuie trăită. În consecinţă, „numai o literatură ce ignoră priceperea «de a povesti cum trebuie», interesată în primul rând să reţină vibraţiile intime ale fiinţei, care-şi deschide pe propria piele drumul cunoaşterii [...], o literatură ce nu se sperie de «dezarticulările» gândului, de nebulozitatea expresiei, de contraziceri şi contradicţii de la o pagină la alta, şi n-are fixaţia integralităţii, cultivând cu dezinvoltură fragmentul, fascinează – cel puţin teoretic – pe urmele unui gidianism atroce, preocupările scriitoriceşti ale lui Mircea Eliade şi ale unei întregi generaţii tinere, dominată de expresia trăirii şi terorizată până la ridicol de chinul autenticităţii existenţiale”, opinează Nicolae Florescu6.
Prozatorul Eliade priveşte cu mefienţă epicul, iar când se arată dispus totuşi să-l accepte, crede „foarte serios că şi etapele unei inteligenţe ca şi faptele unui sentiment pot constitui un roman”. Nu orice fel de roman, în mod evident, ci un roman indirect, cum este Şantier,spre exemplu. Scris din decembrie 1928 până în 1931, în India, jurnalul intim al autorului, de o valoare documentară esenţială, se va metamorfoza prin eliminarea digresiunilor cu caracter istoric, filozofic sau filologic, în „roman indirect”, păstrându-şi, sub titlul Şantier, forma iniţială, de jurnal. Însuşi autorul ţine să precizeze că scrierea este un jurnal intim, astfel asumându-şi responsabilitatea publicării unei cărţi la persoana întâi, respingând trucul romantic al „caietelor găsite”: „Trebuie să mărturisesc din capul locului că jurnalul intim pe care îl public în această carte nu l-am găsit printre hârtiile nici unui prieten. Jurnalul este al meu”. Prin faptul de a apărea nu ca „găsite”, ci ca aparţinând chiar autorului, cele trei caiete din Şantier (ianuarie – iunie 1929, august – decembrie 1929, martie – noiembrie 1931) amintesc de stilul autorului Corydon-ului, a cărui influenţă Eliade o respingea cu vehemenţă. Indiferent însă de măsura fidelităţii sau infidelităţii faţă de vreun model, apartenenţa tipologică a Şantierului la proza autentistă, proliferantă în epocă sub flamura numelui prestigios al lui A. Gide, e de necontestat.
„Orice e viu se poate transforma în epic”, spune autorul Şantierului şi cu această afirmaţie atinge punctul sensibil al poeticii sale contestatare. Literatura viitorului savant se naşte parcă în ciuda şi împotriva literaturii. Eliade nu se sfieşte să-şi declare la tot pasul opţiunile şi convingerile nonconformiste. Dar contradicţiile îi însoţesc foarte frecvent aserţiunile. „Cartea de faţă e un jurnal intim”, se spune în prefaţa la Şantier,şi autorul ne somează să citim propoziţia sa la modul literal. Parcurgând prefaţa,rămâi totuşi cu impresia ciudată că acesta ar trebui să fie un roman cu „fapte”, „evenimente” şi „întâmplări”, dar nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, întâlnim la tot pasul idei, con­fesiuni, ipoteze, analize. Între manifestul liminar şi substanţa propriu-zisă a cărţii apare o perfectă contra­dicţie. Negându-şi fără să vrea opera, autorul avansează această certitudine: „...un romancier, scriind chiar pentru el însuşi, va scrie un roman de câte ori va fi vorba de oameni şi de întâmplări, iar nu de teorii sau reverii”.
 
Note
1 Cf. Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, în „Cuvântul”, 6 septembrie, 1927, p. 5.
2 Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 205, 288.
3 Aurel Sasu, Mariana Vartic, Bătălia pentru roman, antologie, Bucureşti, Editura ATOS, 1997, p. 176.
4 Mircea Eliade, Conspiraţia tăcerii, în „Cuvântul”, an. III, nr. 893, 1927, p. 1.
5 Mircea Eliade, Vasile Savel, „Seara a 13-a”, în „Cuvântul”, an. III (1927), 20 aprilie, nr. 740, p. 1.
6 Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 224.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog