Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Rudolf Windisch – Ad maiorem linguae nostrae gloriam

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Semnalăm specialiştilor interesaţi de limba română apariţia unui consistent volum semnat de Rudolf Windisch, Studii de lingvistică şi filologie românească (editori: Eugen Munteanu şi Oana Panaite), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006, 404 pag. Motivele pentru care îl prezentăm sunt mai multe. În primul rând pentru că studiile adunate în această carte oferă o viziune „din afară” în ceea ce priveşte limba română şi cercetările consacrate ei. Este, aşadar, o perspectivă obiectivă (în pofida simpatiei autorului pentru mediul nostru lingvistic şi cultural, Rudolf Windisch, fost discipol şi asistent, la Tübingen, al savantului Eugeniu Coşeriu, a deprins de la Maestrul său principiul obiectivităţii absolute sau al realismului – „să spui lucrurile aşa cum sunt” [Platon]). În acelaşi timp, trebuie precizat că limba română este analizată în context romanic, profesorul Windisch fiind nu doar un românist semnificativ, ci şi un romanist deopotrivă, şi încă unul dintre cei mai buni. Însă, ca romanist, după cum remarcă şi Eugen Munteanu în prefaţă, „partea cea mai consistentă a activităţii sale publicistice este dedicată limbii şi culturii româneşti”; mai mult decât atât, „prin repetate şi îndelungate răstimpuri petrecute în România, el a ajuns la o cunoaştere intimă a felului nostru de a fi, a mentalităţilor şi obiceiurilor româneşti, devenind aproape «unul dintre noi»”. Prin aceste studii (majoritatea lor scrise în germană – există şi câteva scrise de autor direct în româneşte sau chiar în franceză – şi traduse pentru această ediţie de un colectiv de la Iaşi), R. Windisch are meritul de a fi înfăţişat publicului german o descriere fidelă a limbii române şi a istoriei acesteia, precum şi (cu un ochi critic) a contribuţiilor româneşti din domeniile lingvisticii şi filologiei. De asemenea, după cum arată o serie de materiale, autorul a fost preocupat şi de literatura română (în special) şi de cultura română (în general).
Volumul însumează 30 de articole şi este structurat pe 5 părţi: I. Istoria limbii române; II. Limba română. Descriere, tipologie, varietăţi; III. Istoria filologiei româneşti; IV. Istoria literaturii române; V. Note şi recenzii. Varia. Nu este posibil să prezentăm în detaliu, în spaţiul rezervat, toate cele 30 de materiale; ne vom opri totuşi asupra celor pe care le considerăm mai reprezentative. Dar, după cum se va vedea, chiar şi simpla enumerare a titlurilor (adesea foarte explicite) oferă o idee în ceea ce priveşte conţinutul acestora.
Primul studiu al primei părţi, Cele mai vechi menţionări ale românilor şi ale strămoşilor lor în izvoarele antice, bizantine, medievale şi renascentiste, trece în revistă sursele referitoare la acest subiect – originea românilor –, pe care, de altfel, autorul le şi clasifică din punct de vedere cronologic în cinci mari etape: [1] izvoarele antice, predominant romane; [2] izvoarele medievale, predominant bizantine; [3] cronica rusească a lui Nestor şi cea maghiară (Gesta Hungarorum); [4] primele menţiuni ale umaniştilor italieni din secolul al XV-lea; [5] primele referiri româneşti privind latinitatea românilor. Aceste surse sunt examinate succesiv, în mod critic, decelându-se elementele fanteziste de cele verosimile sau adevărate. În acelaşi fel, de pildă, se face etimologia şi istoria termenului valah (provenit din germana veche, preluat ulterior de slavi pentru a-i desemna pe români), pornindu-se încă de la Ovidius, la care unii au găsit o formă ce ar corespunde fonetic, dar care e falsă (Valachus ar veni de la numele generalului roman Flaccus!). De remarcat că, în această sinteză, cititorii pot afla şi fragmentele în original (în latină sau greacă) din sursele amintite, fragmente care au constituit dovezi pentru argumentarea originii noastre. Se observă repede că lingvistul german este bine informat şi, chiar dacă pentru un istoric al limbii române datele prezentate nu sunt nişte noutăţi (în genere, trimiterile se fac la bibliografia curentă), sunt importante aspectele ce ţin de metodă / metodologie, de modul în care trebuie pusă o problemă, de felul în care ar trebui să procedeze mai ales cercetătorii străini.
De un real interes este şi articolul Teza lui Robert Rösler – O sută de ani mai târziu, o analiză „la rece”, nepărtinitoare a „tezei imigraţiei”, susţinută de R. Rösler în 1871. R. Windisch se îngrijeşte să înfăţişeze cât mai fidel teoria originară, dar demontează aproape toate argumentele lui Rösler, conchizând că această teză – „mai ales în forma dogmatică, neconciliantă, reprezentată de însuşi Rösler” – nu mai poate fi susţinută: „aportul ei a constat şi mai constă încă în faptul că indică [şi] căile de urmat şi problemele care îşi aşteaptă soluţionarea” (p. 42).
Următorul studiu, Originea românilor în lumina cercetărilor germane, subliniază contribuţiile savanţilor Ernst Gamillscheg şi Günter Reichenkron cu privire la originea românilor şi a limbii lor. R. Windisch apreciază că după moartea acestor doi lingvişti mediul ştiinţific german nu a mai produs rezultate semnificative pe această temă. Acest lucru este demonstrat şi de Ion Hurdubeţiu, care a scris volumul Die Deutschen über die Herkunft der Rumänen (1977) – „cea mai cuprinzătoare prezentare a contribuţiilor germane la problema originii românilor” (p. 44). În continuare, R. Windisch reia întreaga problematică legată de acest subiect, aprofundând unele chestiuni prezente şi în celelalte două studii anterioare deja amintite (de pildă, atestările din Cronica lui Nestor şi din Gesta Hungarorum – autorul acesteia din urmă, notarul anonim P., este vrednic de laudă, întrucât, „ad maiorem Hungarorum gloriam, ar fi trebuit să aibă o atitudine mai degrabă negativă faţă de români” [p. 53]; cu toate acestea, el a vorbit totuşi de existenţa vlahilor [blachii]). Totodată, referindu-se la contribuţiile lui Gamillscheg, lingvistul german regretă că specialiştii români nu au receptat adecvat teza acestuia privitoare la „zonele-nucleu”, teză elaborată pe baza atlaselor lingvistice româneşti ALR şi ALRM ca argument al continuităţii. Acelaşi regret este exprimat şi în legătură cu neacceptarea de către lingviştii români a unei influenţe a vechii germane asupra românei (ipoteză susţinută de acelaşi Gamillscheg), căci cele câteva cuvinte care ar putea proveni din vechea germană (nasture, strugure etc.) ar sprijini, de fapt, teza continuităţii. De altfel, este de apreciat îndrăzneala lui R. Windisch de a fi reluat problema continuităţii românilor (evitată cu grijă în ultimul timp în mediul german). Lingvistul german, comentând cartea lui I. Hurdubeţiu, consideră că a persista în susţinerea tezei originii sud-dunărene a românităţii (cum fac adversarii continuităţii) este o greşeală din punct de vedere faptic şi metodologic. Rezultatele indică ambele teze („autohtonia şi migraţia”): limba română s-a format în nordul, dar şi în sudul Dunării (p. 65). Şi o imputare pe care autorul i-o face lui Hurdubeţiu: „ar fi fost de aşteptat ca argumentele adversarilor tezei continuităţii să fi fost verificate şi analizate mai minuţios” (ibid.).
În concluzie, cele trei materiale referitoare la istoria limbii române şi a poporului român se completează reciproc. Cercetătorul este un spirit problematizant (propune soluţii ingenioase, lansează şi alte ipoteze, pune întrebări incomode), fiind înzestrat cu o logică fermă (amintindu-ne de Coşeriu, dar şi de un istoric precum G. I. Brătianu, a cărui carte, Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain1, lipseşte, din păcate, din bibliografie).
Primul studiu al celei de-a doua părţi, intitulat Câteva variante dialectale ale sistemului fonetic românesc şi ale variabilităţii sale fonologice, se mărgineşte la tratarea unor chestiuni referitoare la dialectul local transilvănean şi la cel învecinat din zona Maramureşului, autorul luând ca punct de plecare lucrările lui Gr. Rusu şi A. Avram. Se remarcă bogăţia materialului ilustrativ şi metoda sigură, cercetătorul fiind preocupat, la nivel fonetic şi fonologic, de distincţia dintre norma lingvistică scrisă şi varietatea dialectală.
Următorul material, Evaluarea lingvistică: limba română, este tot o sinteză, dar, în acelaşi timp, şi o „retrospectivă critică asupra diferitelor metode de evaluare şi a gradului lor de utilizare în cadrul unei concepţii cuprinzătoare, bine fondată din punct de vedere gramatical, despre bon usage-ul limbii române” (p. 88). Se trec în revistă următoarele aspecte: utilizarea târzie a limbii române ca mijloc de expresie a literaturii naţionale; contribuţia cronicarilor români la dezvoltarea unei conştiinţe lingvistice naţionale; fundamentarea ştiinţifică a latinităţii limbii române de către Şcoala Ardeleană; stabilirea primelor criterii lingvistice de evaluare în procesul de preluare a neologismelor; încercările de italienizare ale lui Ion Heliade Rădulescu; o prezentare generală a clişeelor de evaluare, ca parametri pentru un bon usage al limbii române; întemeierea instituţiilor care elaborează norme: Academia şi cercurile literare.
Studiul lingvistic al varietăţilor limbii române este, practic, o schiţă de dialectologie românească, însoţită de hărţi, nelipsind însă observaţiile de natură sociolingvistică (despre „componenta diastratică”) sau stilistică (despre „variantele diafazic-diasituative”), raportate la particularităţile limbii literare. În Clasificarea istorică a uniunii lingvistice balcanice, R. Windisch pledează pentru utilizarea criteriului istorico-lingvistic în vederea clasificării limbilor sau a dialectelor romanice, fiind de părere că şi „clasificarea istorică” în sine a romanităţii balcanice rămâne o temă care ar trebui tratată amănunţit în lucrările de specialitate germane. Articolul Începutul scrisului şi constituirea unei identităţi naţionale: exemplul românei reprezintă o analiză sumară, dar pertinentă a principalilor factori care au făcut ca româna să-şi creeze atât de târziu o variantă scrisă, ca şi, în egală măsură, a celor care au favorizat procesul de emancipare şi de unificare a limbii scrise. În acest context, demnă de reţinut ni se pare a fi următoarea judecată a lingvistului german: „Aportul cultural al fiecăreia dintre provinciile româneşti, dintre care eu consider Moldova ca fiind cea mai «românească» [s.n. – C.M.], atestă multiplicitatea curentelor culturale până în a doua jumătate a secolului trecut, moment în care România accede la unitatea naţională” (p. 139). De aspecte similare se ocupă R. Windisch şi în următorul material, Emanciparea limbii şi conştiinţa identităţii la români. Într-o paranteză, în baza propriei experienţe, autorul remarcă bunele relaţii de convieţuire, în spaţiul transilvănean, dintre români şi saşi, în ciuda dezinformării din mass-media legată de aşa-zisa „intoleranţă a românilor faţă de conaţionalii [= concetăţenii?, n.n. – C.M.] lor” (p. 145).
Reluând la scară amplă un subiect anterior, articolul Clasificarea istorică a limbilor romanice. II. Balcano-romanica constituie un adevărat compendiu pe această problematică. Autorul este preocupat de definirea conceptelor, delimitarea obiectului de studiu şi clarificarea terminologiei (cum este şi cazul termenului „latină balcanică” pentru care optează, întrucât termenul lui Rosetti – latina orientală – ar putea evoca în germană, printr-o falsă asociere, cu totul altceva). În continuare, specialistul german îşi precizează sursele (epigrafice, literare etc.), făcând şi istoria provinciilor romane balcanice. Materialul prezentat (pentru toate compartimentele limbii) este impresionant, însumând sute de exemple. Inscripţiile, culese de pe întreaga suprafaţă a fostului imperiu, par să confirme ipoteza unei relative unităţi a latinei vulgare. După o serie de clasificări şi comparaţii (în special în ceea ce priveşte fonetica) stabilite pentru descendentele latinei în spaţiul [nu doar] balcanic (autorul se ocupă, printre altele, şi de influenţa latinei asupra albanezei – limbă ne-romanică), studiul se finalizează cu o Desiderata în care lingvistul german face unele recomandări: necesitatea intensificării cercetărilor toponimice pe microzone, în vederea descoperirii elementelor unei romanităţi timpurii de la sud de Dunăre; re-analizarea statutului aromânei [încercări s-au făcut şi mai înainte – vezi cercetările lui Al. Graur şi I. Coteanu] ce „prezintă o serie de particularităţi care vorbesc în favoarea unei surprinzătoare autonomii” (p. 187); examinarea atentă a tezei lui G. Schramm (un neo-röslerian freiburghez), care a susţinut, de pe poziţii noi (între anii 1984-1987), că limba română s-a născut la sud de Dunăre (în măsura în care o astfel de teorie mai poate stârni entuziasmul unora).
Mai departe, în Istoria limbajului oral românesc, se porneşte de la faptul că în Istoriile limbii române problema „limbii vorbite” nu a fost tratată. Din acest motiv, R. Windisch pledează pentru o dialectologie istorică menită să ne ofere informaţii despre limba veche vorbită. Autorul indică şi texte (precum Ţiganiada, primele Psaltiri, cărţile populare) care ar putea servi ca material de analiză şi reflecţie, deşi recunoaşte că o astfel de întreprindere este foarte dificilă.
Studiul Trecerea de la latină la limbile romanice – o schimbare de mediu i-a fost prilejuit specialistului german de un program de cercetare al universităţii din Rostock [la care a şi activat până la pensionare]. Autorul îşi fixează atenţia asupra sintagmei „schimbarea mediului”, apreciind că se poate vorbi despre o dublă schimbare: „pe de o parte, schimbarea tipologică de la latina târzie la limbile romanice, transformare sesizabilă din punctul de vedere al istoriei limbii, pe de altă parte, transpunerea în scris a acestui rezultat, prin redactarea primelor mărturii scrise în limbile romanice” (p. 195-196). După o prezentare a primelor documente (ce s-au păstrat) scrise în limbile romanice (de la Serments de Strasbourg până la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung) şi a contextului socio-cultural în care au apărut acestea, R. Windisch ajunge la următoarea concluzie: schimbarea mediului lingvistic (fie că era vorba de zonele care s-au desprins de latina clasică, fie că era vorba de regiunea noastră, ce s-a îndepărtat de slavonă) a constituit o condiţie pentru regăsirea identităţii limbii naţionale.
Istoria aromânilor şi a limbii lor, precum şi situaţia actuală a aromânei constituie obiectul articolului Aromânii latino-romanici din Balcani. Se prezintă, totodată, şi câteva particularităţi lingvistice ale acestei „limbi” aromâne, autorul întrebându-se la final dacă mai există şanse pentru o cultură aromână.
Partea a treia a volumului se referă la personalităţi şi mo[nu]mente semnificative din istoria filologiei româneşti şi conţine următoarele materiale: Bogdan-Petriceicu Hasdeu: Etymologicum Magnum Romaniae – o contribuţie timpurie la cercetarea etimologică din România; Începuturile cercetării semasiologice în România: Lazăr Şăineanu; Persistenţa prejudecăţilor: Gustav Weigand (1860-1930) şi geografia dialectală românească; Sextil Puşcariu şi Gustav Weigand – o relaţie clasică între profesor şi elev; Gramatec’a limbei române a lui Timotei Cipariu (1805-1887), precursoare a Gramaticii Academiei Române; Biblia românească de la 1688; Politica lingvistică sub împăratul Iosif al II-lea. Limba română în guvernul transilvănean.
În articolul dedicat lui Hasdeu, romanistul german apreciază efortul lingvistului român, dar semnalează (mai ales) neajunsurile (nu puţine!) ale operei sale lexicografice. Tot cu obiectivitate şi bună credinţă este analizată şi prima carte de semantică românească (Încercare asupra semasiologiei limbei române) aparţinându-i lui Lazăr Şăineanu. Şi aici R. Windisch descoperă o serie de lipsuri şi incoerenţe (deşi elevul lui Hasdeu a fost mai ordonat decât maestrul său). Indubitabil, Şăineanu este un „pionier al semanticii”, însă monografia sa din 1887 a avut, din păcate, un slab ecou în România, iar dezvoltarea semanticii mondiale nu a beneficiat nicidecum de aportul Semasiologiei sale.
Articolele dedicate lui Gustav Weigand încearcă o reabilitare a figurii acestui lingvist – care a întocmit primul atlas dialectal al românei –, militând pentru depăşirea prejudecăţilor. R. Windisch îndeamnă, de asemenea, la o dezbatere cinstită pe marginea celor afirmate de Rösler sau, mai recent, de Schramm, care să utilizeze argumente lingvistice (neîntinate de motivaţii politico-ideologice)2. Totodată, consideră că nici Sextil Puşcariu nu se bucură de aprecierea pe care ar fi meritat-o în lingvistica românească şi deplânge faptul că lectoratul român de la Tübingen a fost desfiinţat. Interesantă este istoria relaţiei dintre Weigand (profesorul) şi Puşcariu (elevul), marcată de momente de invidie şi atacuri nejustificate din partea celui dintâi. Mai departe, este analizată Gramatica... lui Cipariu, altă operă nereceptată la justa ei valoare în mediul ştiinţific românesc, lucrare ce poate fi catalogată drept prima noastră gramatică de nivel academic. R. Windisch face apoi şi o prezentare a ediţiei critice a Bibliei de la 1688, vol. I (1988) – rod al colaborării dintre Universitatea din Iaşi şi cea din Freiburg –, dar şi o descriere a particularităţilor de limbă din această operă de căpătâi a culturii române. Un subiect aparte îl reprezintă şi politica lingvistică dusă de împăratul Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic şi impactul acesteia asupra românilor din Transilvania. Regretul autorului este acela că în spaţiul transilvănean germana a pierdut mult teren.
Cea de-a patra parte a volumului, consacrată istoriei literaturii române, se deschide cu un studiu (scris în colaborare cu Luminiţa Fassel şi care a constituit, de fapt, prefaţa cărţii de mai jos), Gino Lupi, Romania Antica e Moderna. Ausgewälte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens. Sunt creionate figura, viaţa şi opera românistului italian Gino Lupi (1892-1982), „un prieten fidel al României”, al cărui manuscris, Romania Antica e Moderna, nu a fost publicat în România (în 1943), datorită unor vremuri tulburi. Deşi cu o întârziere de o jumătate de secol, antologia a fost publicată graţie eforturilor editorilor menţionaţi. Ea „scoate în evidenţă interesul pluridisciplinar al lui Lupi faţă de întreaga istorie culturală a României” (p. 290). În continuare, romanistul german se ocupă de Teatrul de limbă idiş. Posibilităţile sale de dezvoltare după 1953, pornind de la o lucrare semnată de Israil Bercovici. Se face un istoric al acestui teatru, R.W. fiind preocupat, printre altele, de viitorul teatrului evreiesc în România şi de întrebarea dacă acesta va renunţa la limba idiş şi va abandona gândirea şi simţirea evreiască.
Ideile lui Rudolf Windisch, ca teoretician (dar şi ca practicant) al traducerii, se vădesc în articolele, bogate în sugestii, Faust-ul lui Goethe tălmăcit în limba română şi Tristeţe metafizică. Poezii de Lucian Blaga în traducere germană. În primul material, lingvistul pune în paralel şi comentează (raportându-le la textul original) versiunile lui Şt. A. Doinaş şi Lucian Blaga, buni cunoscători ai limbii germane. Concluzia este că atât Blaga, cât şi Doinaş „au dat, în egală măsură, traduceri excepţionale ale unei mari opere literare într-o limbă «mică»” (p. 319). Diversele transpuneri ale poeziilor lui Blaga în germană fac obiectul celui de-al doilea studiu, autorul evidenţiind dificultăţile de traducere şi preferând, mai degrabă, versiunea liberă celei care se străduieşte să conserve prozodia. Un studiu foarte recent este Viaţa şi formaţia cronicarului moldovean Miron Costin (1633-1691), în care este prezentată figura umanistului român, insistându-se asupra operei sale compuse în limba poloneză, Poema polonă, „ce poate fi considerată, în cele din urmă, o scriere istoriografică de «propagandă» ad maiorem patriae gloriam” (p. 347), deşi excelează şi prin lirism şi pitoresc, putând trece drept unul dintre textele cele mai reuşite ale literaturii poloneze din acea vreme.
Ultima parte a acestei „antologii Windisch” este formată dintr-o serie de note şi recenzii, ba chiar şi de un necrolog (Ion I. Russu – in memoriam), în care este schiţată personalitatea istoricului clujean, I. I. Rusu, cunoscut şi pentru contribuţiile sale privind elementele autohtone din limba noastră. O recenzie se referă la un volum omagial dedicat în 1980, la Roma, istoricului Iosif Constantin Drăgan.
Volumul se încheie cu interviul Eugen Coşeriu a aprins în noi flacăra cunoaşterii, acordat de Rudolf Windisch Eugeniei Bojoga, în 2001, pentru revista „Contrafort”. Este evocată perioada studenţiei de la Bonn, în special momentul în care autorul l-a întâlnit pe E. Coşeriu (în 1963) la cursurile pe care acesta le-a ţinut ca visiting professor la universitatea germană. Imediat şi-a dat seama că savantul român era singurul de la care mai putea învăţa ceva în materie de lingvistică generală şi romanică. De aceea, atunci când Coşeriu s-a stabilit la Tübingen, R. Windisch a luat prima sa decizie majoră, hotărând să-şi urmeze Magistrul la universitatea din micul orăşel de pe Neckar, din Ţara Şvabilor. Cu timpul, la Tübingen s-a format o adevărată „Şcoală Coşeriu”, R. Windisch fiind mândru că a devenit unul dintre discipoli (sub îndrumarea lui Coşeriu şi-a elaborat prima sa teză de doctorat, ce a avut ca obiect genul neutru în limba română), reuşind să facă faţă exigenţelor Profesorului. Tot în legătură cu E. Coşeriu, se cuvine să precizăm că, alături de Günter Narr (cel care avea să înfiinţeze cea mai prestigioasă editură de lingvistică din Germania), Rudolf Windisch a avut iniţiativa publicării (în baza notiţelor sale foarte exacte) a cursurilor Profesorului (bunăoară, cursul de Istorie a filozofiei limbajului), contribuind la răspândirea faimei savantului basarabean. Totodată, lingvistul german lămureşte afinităţile sale pentru limba română, de care s-a apropiat absolut întâmplător (în copilărie a văzut în gară la Viena un tren pe care scria „Bucureşti” – numele i s-a părut exotic), şi îşi declară pasiunea pentru literatura română, interesul pentru traducerea acesteia în germană, precum şi afecţiunea pentru ţara noastră în care şi-a făcut mai mulţi prieteni – cu precădere, la Cluj – decât în Germania.
 
Note
1 Ediţia a II-a, în franceză, apare la Bucureşti în 1942 – aceasta va fi tradusă în româneşte şi publicată mai târziu: G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
2 Lingvistul german precizează că nu a avut de gând niciodată să reabiliteze teza lui Rösler – după cum s-a afirmat în România –, ci doar să enumere argumentele lui Rösler, păstrând tonul său original (pentru aceasta R. Windisch a citit ediţia originală a lui Rösler, Romänische Studien, apărută la Leipzig în 1871), deoarece a constatat că respectivele argumente erau preluate, de către unii români, la „a doua mână”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog