Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Lupta continuă

Dumitru IRIMIA

Alte articole de
Dumitru IRIMIA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba
şi istoria noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm
împotriva timpurilor atît de potrivnice nouă.
Grigore Vieru
 
Pentru Grigore Vieru condiţia esenţială a fiinţei umane – libertatea – este libertatea fiinţei. Libertatea limbii unui popor este consubstanţială libertăţii istoriei acelui popor. Cu această gîndire s-a integrat Gr. Vieru, cu toată fiinţa sa, în lupta pentru apărarea identităţii şi unităţii limbii şi neamului românesc.
Reluăm, aici, ca omagiu adus poetului care şi-a asumat destinul neamului românesc cu o exemplară devoţiune, articolul Lupta continuă, publicat în revista „Dacia literară”, nr. 21 din 1996.
 
*
În faţa adevărurilor axiomatice singura atitudine normală este (sau ar trebui să fie) cunoaşterea, recunoaşterea şi afirmarea lor. Imanente realităţii obiective, ele nu se mai cer demonstrate, iar punerea lor sub semnul întrebării vădeşte ignoranţă sau lipsă de maturitate. Sau altceva, cu mult mai grav.
Că românii, oriunde s-ar afla ei şi oricum s-ar numi sau ar fi numiţi, ca oameni ai locului: munteni, moldoveni, maramureşeni, basarabeni, bucovineni, ardeleni sau altfel, vorbesc una şi aceeaşi limbă, limba română, descendentă din latina populară, e un asemenea adevăr axiomatic.
Cunoscut mai întîi intuitiv, din lăuntrul limbii, de peste un mileniu, de vorbitorii înşişi, care se recunosc prin limba română ca aparţinînd aceluiaşi neam, acest adevăr se va impune în mod cu totul firesc ca adevăr obiectiv călătorilor străini, oameni de cultură, din Italia mai ales (Roma şi Veneţia), intraţi în contact direct, în primele secole ale mileniului nostru, cu locuitorii acestor meleaguri şi cu limba lor.
Conştiinţa romanităţii şi unităţii limbii şi poporului care o vorbeşte s-a aşezat apoi în centrul „lucrării” mai multor generaţii de cărturari români, traducătorii cărţilor religioase şi cronicarii umanişti mai întîi: „Românii cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” (Gr. Ureche), „Şi el [Traian] au discălicat neamul, seminţiia care trăieşte pînă acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cît norod ieste în Ardeal cu acestu nume: român”. „Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu ieste rumân, adică râmlean, de la Roma” (Miron Costin, De neamul moldovenilor).
Toţi aceşti cărturari aveau în acelaşi timp şi conştiinţa deosebirilor de vorbire, de la o provincie la alta, deosebiri de asemenea fireşti, care se manifestă însă în spaţiul unei aceleiaşi identităţi lingvistice şi viziuni specifice asupra lumii.
Începea acum procesul de dezvoltare a limbii române ca limbă de cultură, aceeaşi pentru toţi românii din toate provinciile hotărnicite de istoria în mod frecvent agresivă cu fiinţa naţională a românilor.
Unitatea naturală a limbii române vorbite, ca spaţiu al dezvoltării fiinţei naţionale româneşti, se releva mai bine şi se întărea definitiv prin unitatea ei ca limbă literară, instrument al culturii naţionale, de asemeni spaţiu al dezvoltării fiinţei naţionale.
Sub acest semn îşi ocupă limba română locul de drept, mai întăi, între limbile textului sacru, începînd cu tipăriturile lui Coresi: Tetraevanghelierul românesc (1561), Psaltirea românească, Liturghierul românesc (1570) ş.a. Cu aceeaşi înţelegere îşi intitulează Varlaam Carte românească de învăţătură Cazania din 1643, plecată de la Iaşi şi ajunsă în cele mai îndepărtate regiuni locuite de români – Transilvania, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Muntenia etc. Şi tot aşa Psaltirea lui Dosoftei este „pre versuri scrisă în limba românească la Iaşi în 1673”.
Aceeaşi înţelegere stă la baza cărţilor juridice; Pravila lui Vasile Lupu, de la 1646, se intitulează Carte românească de învăţătură. În acelaşi sens îşi asumă publicistul rolul de modernizare a limbii de cultură din perspectiva unităţii limbii, poporului şi spiritualităţii româneşti, concepţie reflectată şi în titlurile publicaţiilor: „Curierul românesc” (I. H. Rădulescu, Bucureşti), „Albina românească”, „Alăuta românească” (Iaşi, Gh. Asachi). Ştiinţa limbii, lingvistica romanică, în primul rînd, a fixat şi din această perspectivă, a maximei rigori, adevărul unităţii limbii române, de pe toate meleagurile, ca limbă romanică specifică, de tip oriental. Ceea ce a surprins pe lingviştii romanişti, români şi străini, a fost marea unitate a limbii române – „În general, dialectul daco-român se caracterizează printr-o unitate relativ mare. Pe cînd napoletanul nu pricepe pe veneţian, nici bavarezul pe hamburghez (...), românul din Banat şi cel din Basarabia se înţeleg uşor, deosebirile dintre graiurile lor fiind mai mult lexicale” (S. Puşcariu), „Dacoromâna, vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia şi într-o parte din Bucovina, aparţinînd în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial la U.R.S.S., ca şi într-o parte din Banatul care aparţine Jugoslaviei, în cîteva sate din Bulgaria şi din Ungaria, lîngă graniţa românească” – păstrarea în timp a caracterului ei romanic. Limba română – o insulă de romanitate într-o mare slavă, în termenii lui Al. Philippide – este singura limbă neolatină care a rezistat într-un context lingvistic străin naturii sale: limbi slave, ugrofinice, în raport cu limbile romanice occidentale care se învecinau între ele sau şi între ele. Cealaltă limbă romanică, de tip oriental, limba dalmată, avea să fie înghiţită pînă la sfîrşitul secolului trecut de marea limbilor slave.
Cele două dimensiuni ale specificităţii limbii române: păstrarea caracterului romanic şi marea ei unitate sînt, de fapt, interdependente; s-au susţinut în timp în mod reciproc. Din poziţia specială pe care a avut-o limba română, ca şi la alte popoare, e adevărat, dar într-o mai mare măsură, limba română a păstrat, întărit şi adîncit, împotriva agresivităţii istoriei, conştiinţa identităţii naţionale şi, de aceea, apărarea ei a fost în permanenţă un mod fundamental de apărare a fiinţei naţionale. Altfel spus, agresivitatea istoriei împotriva acestui „mare şi nefericit popor” (M. Eminescu), în loc să ducă la destrămarea lingvistică şi naţională a românilor, a întărit unitatea poporului şi unitatea limbii sub semnul romanităţii. În felul acesta, limba română a devenit principal adăpost al fiinţei naţionale.
Aceasta este şi perspectiva în care îşi înscrie M. Kogălniceanu Cursul de istorie naţională, deschis la Academia Mihăileană în 1843: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte limba română şi ca istorie naţională – istoria Moldovei întregi înainte de sfîşierea ei, a României şi a fraţilor din Transilvania”.
Şi tot acesta este sensul de adîncime al gîndirii lui Eminescu despre raportul de consubstanţialitate limbă – fiinţă naţională, în dimensiunile obiectivă şi subiectivă deopotrivă: „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvîntului. Şi, fiindcă spirit şi limbă sînt aproape identice iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin... Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: <aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel>, oare s-ar fi născut atîtea limbi pre pămînt? Prin urmare, faptul că noi românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, una singură (subl. ns.) ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, care ne-ncongiură, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi, nu altfel”.
Unitatea limbii române, nu supradialectală, ci interdialectală, este înţeleasă de Eminescu din lăuntrul ei, din acel spaţiu sacru în care istorie – spirit – limbă sînt una. Din această perspectivă atrage poetul atenţia politicienilor că termenul patrie îşi are punctul de plecare în pater şi, de aceea, iubirea, sans phrase, a patriei implică iubirea de trecutul ei istoric, şi corelează, în Scrisoarea III, într-o interdependenţă absolută, dimensiunea geografică şi dimensiunea istorică în conceptul moşie-ţară: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid /(...) Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi, Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră / De la munte pîn’la mare şi la Dunărea albastră”.
Ducînd mai departe raportul semantic dintre moşie (în strînsă legătură cu moşi-strămoşi, strămoşesc) şi ţară, să observăm că termenul ţară, continuator al latinescului terra, dar dezvoltînd, în mod sistematic, numai în limba română acest sens, prin familia lexicală pe care o condiţionează, prin planul său semantic şi prin relaţiile semantice dintre termenii ţară, la ţară, ţăran, ţarină, ţarină / ţărînă, de suprafaţă, dar mai ales de adîncime, reflectă o viziune românească, indiferent de variaţiile dialectale de pronunţare, reflectă şi asigură unitatea în spaţiul şi timpul profan (ţară, Ţara Românească, Ţara Moldovei, Ţara Haţegului etc., la ţară, ţăran) şi unitatea dintre spaţiul şi timpul sacru (ţărînă).
Cînd istoria, agresivă şi nedreaptă, a rupt această unitate, limba română dezvoltă sau actualizează o altă dimensiune a sacrului, odată cu sensul de Ţară-patria mamă. Acest sens este foarte frecvent astăzi în întrebuinţarea limbii române în Basarabia şi în nordul Bucovinei.
 
* * *
Acest adevăr, axiomatic, al unităţii limbii române şi al unicităţii ei ca limbă romanică orientală vie, a fost nu infirmat ci izgonit doar de factorul politic, atunci cînd acesta a aşezat la baza acţiunilor sale un principiu imoral în sensul cel mai grav prin însăşi natura sa: supunerea adevărului ştiinţific (aici, istorico-lingvistic) interesului politic, care în esenţă era deznaţionalizarea românilor din Basarabia. De pe această „platformă”, cu o abilă şi vicleană operaţie, în sfera terminologiei dar şi a conţinutului de adevăr pe care aceasta îl reflectă, sintagma grai moldovenesc, acoperind o realitate obiectivă – variantă dialectală a limbii române – a putut deveni limba moldovenească. Operaţia a implicat două „intervenţii”: conţinutul conceptual al termenului grai a fost ridicat la sensul de limbă, iar determinantului moldovenesc i s-a modificat sfera de întindere, care cuprinde, în realitatea structurii dialectale specifice, numai o parte din Basarabia şi totodată alte regiuni locuite de românii din România actualelor graniţe.
Operaţia s-a făcut mai întîi în 1812, după prima ocupare a Basarabiei de către imperiul ţarist, printr-un joc politic marcat de ticăloşie. Sintagma este folosită în Regulamentul de organizare administrativă a Basarabiei. În 1828 este abandonată odată cu impunerea limbii ruse ca limbă oficială. Va fi reintrodusă în circulaţie în 1924, pe teritoriul artificialei R.A.S.S. Moldoveneşti, în Transnistria, cu intenţii politice foarte clare, şi imediate şi de perspectivă. Altă direcţie, pe fondul aceloraşi intenţii politice, dar cu o altă strategie, a determinat introducerea, între anii 1932-1938, a sintagmei limba şi literatura română în aceeaşi Republică autonomă –, terminologie interzisă în 1938. În 1940, cînd se va constitui, odată cu cea de-a treia răpire a Basarabiei (a doua avusese loc la 1878), în urma pactului Molotov-Ribbentrop, R.S.S. Moldovenească – visată de Lenin şi realizată de Stalin – se va impune, pe acest teritoriu, din nou ca termen oficial, singurul legal, limba moldovenească. Şi aşa va rămîne pînă în 1989, cu toate că, în anul 1951, la raportul prezentat la prima Conferinţă ştiinţifică asupra limbii, academicianul sovietic Şişmariov a susţinut cu toată claritatea şi fermitatea existenţa unei unităţi depline a limbii române literare din România şi din R.S.S. Moldovenească.
În 1989 se părea că această imixtiune a factorului politic în înţelegerea şi denumirea limbii române vorbite în Moldova ex-sovietică în conformitate cu adevărul lingvistic şi istoric înceta.
Din păcate, factorul politic avea să-şi schimbe peste foarte puţină vreme atitudinea faţă de adevărul ştiinţific, dînd naştere la ceea ce a început a fi numit „războiul limbilor” mai întîi, războiul glotonimic, ulterior.
Sintagma „războiul limbilor” acoperă două realităţi interdependente, la fel de grave, chiar dacă sub aspecte diferite.
Un prim aspect caracterizează situaţia din Transnistria, unde atacurile sînt tot mai tenace împotriva scrierii cu alfabet latin, împotriva întrebuinţării limbii române, chiar împotriva fiinţei româneşti.
Şi este război adevărat – război absurd – între o administraţie nerecunoscută la Chişinău, nerecunoscută de niciun alt stat, o administraţie a unei formaţiuni statale inexistente pentru lumea civilizată şi fără nicio îndreptăţire şi o populaţie – populaţia autohtonă, românească – a cărei îndreptăţire se află în însăşi esenţa şi istoria fiinţei ei naţionale.
Şi în acest război, inegal şi imoral, profesori şi elevi sînt daţi afară din şcoli, la Tighina, la Tiraspol, în alte localităţi, pentru că nu vor să renunţe la propria limbă, adică la propria identitate naţională. Iar Ilie Ilaşcu este condamnat la moarte pentru că a făcut din afirmarea şi apărarea identităţii şi unităţii naţionale a românilor însăşi esenţa vieţii sale.
Dintr-o altă perspectivă, a raportului dintre vorbirea moldovenească, numită limba moldovenească în documente oficiale şi în Constituţie, şi limba română, războiul, la fel de absurd, este artificial, şi pare doar terminologic sau vrea să fie prezentat ca atare; dar, oricum ar fi, poate avea consecinţe foarte grave şi imediate, şi de perspectivă.
Motivările, explicite sau numai implicite, prin care se încearcă a se argumenta sintagma nejustificată limba moldovenească sînt în întregime false, întrucît nu au acoperire în realitatea lingvistică şi istorică şi întrucît deturnează sensul firesc al raportului glotonim – etnonim.
În plan terminologic; să se numească limba moldovenească deoarece, tînărul stat, „suveran şi independent”, se numeşte Republica Moldova. Dar se numeşte limba germană la Viena limba austriacă? Se numeşte portugheza limba braziliană în Brazilia, spaniola limba argentiniană în Argentina?
În planul realităţii etnolingvistice; să se numească limba moldovenească, pentru că poporul „tînărului stat” este poporul moldovean, frate, este adevărat, cu poporul român, dar altul, alt popor, cu o altă identitate naţională decît poporul român!...
E de observat aici că guvernatorii ţarişti ai Basarabiei ocupate, savanţii ruşi şi chiar savanţii sovietici autentici s-au ferit să nege unitatea etnică şi unitatea lingvistică a poporului român din Basarabia (ocupată), Bucovina (inclusiv, partea ocupată, mai întîi de imperiul austriac, apoi de imperiul sovietic şi rămasă încă ocupată) şi România.
„Basarabenii sînt români... în limba ce o vorbesc predomină elementul latin” (viceguvernatorul F. F. Wiegel – 1823-1826); „După naţionalitate, românii sînt cei care deţin majoritatea numerică în Basarabia” (istoricul rus P. N. Batiuşkov, 1892); „În prezent românii trăiesc în România regală, în Basarabia rusească, într-o bună parte a Bucovinei, într-o parte a Transilvaniei, în Macedonia, Istria şi Dalmaţia. Toţi românii, care sînt împărţiţi, teritorial şi politic, de trei state, constituie sub aspectul limbii un tot întreg” (F. A. Brockhaus şi I. A. Efron, 1894).
Savantul rus N. N. Durnovo (1876-1937) îşi aminteşte de o întîmplare la o şcoală într-un sat de pe malul Nistrului, iar amintirea sa subliniază tocmai raportul dintre limbă şi esenţa fiinţei naţionale a românilor: „Acest băieţaş a făcut să ni se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis o ferestruică de etnografie şi folclor românesc. El avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi n-o cunoşteam, lume în care limba lui de copil era atît de frumoasă şi care avea să dispară din Basarabia din vina noastră...
Atunci am înţeles eu păcatul acela imens care se face în Rusia privind pe românul basarabean.
Am studiat geografia şi istoria acestei ţări şi am ajuns la convingerile mele de astăzi. Acum, cînd îmi amintesc de băieţelul acela, mă aşez la masă şi scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească” (apud „Literatura şi Arta”, 15 septembrie 1994).
În aceeaşi lungă perioadă de ocupaţie ţaristă se traduc şi se editează cărţi „în româneşte”: în 1816, apare la Chişinău Carte de rugăciuni, tipărită „în româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi preoţii moldoveni”, în 1819 se editează la Sankt Petersburg, Noul şi Vechiul testament, în „tălmăcire românească”, iar în 1827 o Gramatică rusască şi românească.
A impune sau a încerca a impune cu mijloace politice sintagma limba moldovenească pentru a determina (în contra sensului firesc al raportului) naşterea în conştiinţa subiectului vorbitor a ideii că el ar aparţine unui alt popor, cu o altă fiinţă naţională, înseamnă a ignora principala şi cea mai adevărata lecţie a istoriei: Agresivitatea factorului politic a desfăcut şi a făcut imperii, a desfăcut şi a făcut state, pentru că statele, numai statele au contururi, numite graniţe, frontiere, care pot fi trasate la o masă oarecare, într-un loc oarecare, în nişte condiţii oarecare, în mod arbitrar, prin ticăloşie, prin trădare, prin violenţă, prin dictatură, prin mancurtizare. Popoarele însă nu pot fi făcute sau desfăcute. „Conturul” popoarelor se află chiar în lăuntrul fiinţei lor, nu „trasat”, ci dezvoltat, adîncit, de istoria, de cultura şi de limba lor.
Pe scurt, sintagma limba moldovenească nu-şi are raţiunea de a fi întrebuinţată din trei motive fundamentale:
1. Nu corespunde adevărului ştiinţific (istoric, lingvistic, etnolingvistic); nu există o limbă moldovenească, ci există un specific moldovenesc, un specific bănăţean, un specific maramureşean, un specific muntenesc de întrebuinţare populară a limbii române, singura limbă romanică de tip oriental care a dezvoltat cele trei variante funcţionale: limbaj popular, limbă literară, limbaj poetic;
2. Poartă în sine amprenta istoriei întrebuinţării ei, de imperialismul ţarist mai întăi, de cel comunist mai apoi, precum şi componentele acelei întrebuinţări: minciună, ticăloşie, dictatură, mancurtizare;
3. Deschide prăpastie între limba şi cultura aceluiaşi neam; este un nonsens să vorbeşti despre Eminescu, Creangă, Sadoveanu, ca expresia cea mai profundă a specificităţii naţionale a „moldovenilor”, şi, în acelaşi timp, să constaţi că ei au construit această specificitate în limba română.
Însuşi poetul A. Mateevici, al cărui poem Limba noastră a devenit, după 1992, imnul naţional al Republicii Moldova, participant la Mărăşeşti, în războiul pentru independenţa şi unitatea tuturor românilor, îşi citeşte poemul în deschiderea Cursurilor pentru învăţătorii din Basarabia, în 1917, ca expresie artistică a ideii centrale pe care o aşază la baza Conferinţei sale: „Da, sîntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român aşezat prin România, Transilvania, Bucovina. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania, Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi... N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”, „Trebuie să ştim de unde ne tragem, altfel sîntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că sîntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor nelămuriţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă” (Opere, vol. I, Chişinău, 1993, p. 463-464).
Pe aceeaşi poziţie şi-a apărat condiţia de Templu al Ştiinţei şi Adevărului Academia de Ştiinţe din Chişinău, care s-a întrunit la cererea Parlamentului Republicii Moldova şi, după o dezbatere cu curaj şi demnitate, dă publicităţii răspunsul privind istoria şi folosirea glotonimului limba moldovenească, în care se afirmă cu claritate: „În Republica Moldova se poate vorbi despre graiul moldav... dar nu se poate vorbi despre o <limbă> moldovenească literară, scrisă, de cultură. Limba literară (şi în primul rînd cea scrisă), utilizată în ultimele decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi înaintaşii noştri, este limba română” şi solicită: „Convingerea noastră este, de aceea, că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmînd a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română»”.
S-a alăturat Academia Română, în temeiul aceleiaşi idei: Templu al ştiinţei fiind, are şi dreptul şi datoria de a apăra identitatea şi unitatea limbii române, în care principal scop a şi fost întemeiată în secolul trecut.
Congresul IV al Filologilor Români (Timişoara, 1991) a afirmat fără echivoc, prin Rezoluţia aprobată în unanimitate şi pusă în circulaţie prin publicaţii din România şi din Republica Moldova, unitatea limbii şi poporului român: „Congresul împuterniceşte Societatea de Ştiinţe Filologice să folosească toate mijloacele, pentru ca limba română, una şi aceeaşi în România, Republica Moldova, Bucovina de Nord şi alte regiuni cu populaţie românească să cunoască o dezvoltare unitară în măsură să asigure amplificarea tuturor funcţiilor sale, în condiţii fireşti”.
Congresul V al Filologilor Români (Iaşi – Chişinău, 1994), precum şi cele patru [devenite între timp zece] ediţii anuale ale Conferinţei Naţionale de Filologie «Limba română azi», organizate la Iaşi şi Chişinău, au afirmat, în dezbateri şi prin rezoluţii finale, imperativul respectării adevărului ştiinţific, pe care intelectualii Basarabiei (Nicolae Mătcaş, doctor honoris causa al Universităţii „Al. I. Cuza”, Ion Dumeniuc, Anatol Ciobanu, Ion Buga, Silviu Berejan, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Valentin Mîndîcanu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija şi mulţi alţii l-au aşezat la baza procesului de renaştere naţională din Basarabia.
La iniţiativa preşedintelui Mircea Snegur, în zilele de 20-21 iulie 1995, se organizează în parlament Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, la care adevărul, singurul adevăr, axiomatic, este încă o dată apărat din toate unghiurile de lingvişti din Republica Moldova (între ei: acad. S. Berejan, acad. H. Corbu, acad. N. Corlăteanu, acad. A. Ciobanu, prof. I. Buga etc.), dar şi din Rusia (R. Piotrowski: „Trebuie să terminăm în modul cel mai urgent cu discuţia inutilă dacă există sau nu limba moldovenească literară. Este clar că limba de stat literară în Republica Moldova este limba română”) şi din Ucraina (acad. St. Semcinski: „Consider extrem de oportună propunerea dlui Preşedinte Mircea Snegur privind revizuirea articolului 13 al Constituţiei Republicii Moldova şi stabilirea denumirii tradiţionale a limbii moldovenilor – limba română”).
A venit apoi rîndul tinerilor: studenţi, elevi şi profesorii lor au ieşit în stradă şi au rămas multe săptămîni în grevă, pentru apărarea adevărului istoric: Limba română este numele corect al limbii noastre. Istoria poporului / neamului românesc este istoria noastră.
Spre uimirea lumii occidentale: grevă pentru un adevăr ştiinţific! Spre renaşterea speranţei...
A urmat apoi iniţiativa legislativă a preşedintelui Mircea Snegur: parlamentul să regîndească formularea articolului 13 din Constituţie şi a articolului 118, pentru ca Legea fundamentală a statului să reflecte (şi să respecte) adevărul. Prin aceasta Constituţia s-ar fi pus de acord şi cu Declaraţia de suveranitate naţional-statală a Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, şi cu Declaraţia de independenţă din 27 august 1989, precum şi cu Legea privind instituirea limbii române ca limbă de stat, votată de Parlamentul Republicii Moldova la 31 august 1989. La Congresul al V-lea al Filologilor Români, organizat la Iaşi şi Chişinău, între 4-9 iunie 1994, profesorul Eugeniu Coşeriu, unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului, doctor honoris causa a peste 15 universităţi din lumea întreagă (inclusiv din România şi din Republica Moldova), membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, originar din Basarabia, şi-a încheiat Raportul principal, Latinitatea orientală, cu o frază gravă, în măsură să cutremure conştiinţe: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.
Cu această idee, gravă, a susţinut savantul umanist Apelul adresat de Congres Parlamentului Republicii Moldova: „S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor Români, dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul; avem datoria. Nu, se înţelege, să-i «impunem» ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o asemenea greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decît cel care comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respectăm acest parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună credinţă, doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei”.
Şi totuşi Parlamentul Republicii Moldova a votat, la 9 februarie 1996, împotriva adevărului ştiinţific!
Că interesul politic a triumfat din nou nu e de mirare. Uimitor şi deosebit de grav este că s-ar putea cu greu da răspuns la o altă întrebare care ar avea această formulare: Dacă parlamentul unei ţări nu are încredere în Academia de Ştiinţe a acelei ţări, în institutele de învăţămînt ale acelei ţări (universităţi, licee), în tineretul acelei ţări, în adevărul ştiinţei europene, în sacralitatea adevărului, în ce are încredere acest „corp de aleşi ai poporului”?
Încrederea noastră?
Destinul fiinţei naţionale româneşti nu poate fi dependent de efemere jocuri politice şi deturnări ale istoriei. Bătălia pentru apărarea şi împlinirea lui se va relua ori de cîte ori agresivitatea factorului politic o va impune, ori de cîte ori o va impune esenţa însăşi a adevărului, fixată definitiv de Mihai Eminescu în două ipostaze consubstanţiale:
Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînii adevărului”.
Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog