Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Poeţi români postmoderni de Iulian Boldea sau Grup din Individualităţi

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Concepţia cărţii Poeţi români postmoderni (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006, 342 p.) de Iulian Boldea se pliază pe principiile unui demers critic pe cât de simplu pe atât de fundamental în abordarea realităţilor literare postmoderne. Afirmaţia imposibilităţii de încadrare a creatorilor într-o comunitate artistică omogenă, marcată la nivel estetic, ideatic şi din punctul de vedere al instrumentarului expresiv, este un punct de reper constant în încercarea „deconspirării” valorilor literare ale epocii noastre poetice. Titlul lucrării Poeţi români postmoderni revendică în mod clar şi obiectiv personalitatea creatorului în afara unei concepţii de grup afirmată literalmente, autorul însă având grija sistematică de a stabili nodurile de convergenţă a poeţilor aflate în unele figuri retorice, atitudini poetice sau chiar concepţii asupra lumii şi literaturii.
Deşi critica literaturii şi în general a esteticii postmoderniste a depăşit, se pare, volumul celei care a tratat clasicismul sau romantismul, de exemplu, autorul prezentului volum nu se grăbeşte să încarce paginile exegetice cu şiruri interminabile de trimiteri; descrierea unui fenomen retoric decurge dintr-o respiraţie încheiată a autorului, cu nuanţările şi redefinirile de rigoare, iar fundamentarea lor se realizează subit prin vreun exemplu-argument care ţinteşte în mod nemediat esenţa abordării, ales fiind unul cu un maxim grad de persuasivitate. Fiecare subcapitol al cărţii poartă în titlu, obişnuit, numele autorului abordat – primul semn al preciziei demersului critic, Iulian Boldea făcând dovada unei etici a scriiturii critice şi respectând, în mod constant şi irevocabil, relaţia cu un cititor care, evident, caută (şi găseşte) în cartea sa calea cea mai scurtă spre cunoaştere.
Aflată la începutul volumului, bucata critică despre Mircea Cărtărescu îşi justifică amplasarea şi prin faptul că autorul Levantului constituie, în aproape toate sursele, capul de listă a poeţilor postmoderni din literatura română. Însă, deşi Mircea Cărtărescu este văzut de critica literaturii contemporane ca un superstar al postmodernismului (în poezie şi proză) românesc, criticul Iulian Boldea, fără a-şi afişa demonstrativ impresiile şi fără a se da în vâltorile aprecierilor memorabile visavi de poezia cărtăresciană, realizează cu un calm aproape terapeutic o disecţie atentă a ei, măsurându-i ”pulsul” la diferite altitudini. Astfel analizele duc treptat şi inevitabil la acordarea etichetelor de capodopere şi poeziilor O seară la operă, Ciocnirea sau O motocicletă parcată sub stele.
Spiritul ştiinţific al textului critic nu lasă transparenţe de atitudine a semnatarului faţă de autorul analizat, astfel încercându-se o evitare a subiectivităţii în favoarea argumentului şi credibilităţii. Un cititor curios ar găsi cu greu, de exemplu, nişte dovezi de simpatie a hermeneutului Iulian Boldea faţă de un poet sau altul. Contrazicerile sau nuanţările făcute unor afirmaţii anterioare într-o situaţie sau alta nu desfiinţează şi nici nu-i pun straie de sărbătoare nimănui. Poziţia criticului Iulian Boldea este cea a părţilor egale în numele unei pertinenţe gnostice deosebite.
Despre Traian T. Coşovei consemnează, aproape ca elemente de inventar, faptul că poetul este „unul din răsfăţaţii generaţiei ’80”, pe de o parte, iar pe de alta – „calitatea şi intensitatea viziunii lirice” sau „tensiunea ideatică de certă anvergură”, desigur nu fără a le demonstra în largi gesturi hermeneutice.
Emil Hurezeanu atrage atenţia criticului printr-o originalitate pe măsura unei expresivităţi deosebite în căutarea „fisurii dintre văzut şi nevăzut”. Poetul şochează prin exactitatea exprimării, surprinzând nuanţe de-a dreptul revelatoare pentru lucrurile banale. E ceea ce numeşte Iulian Boldea printr-o expresie oximoronică „miracol cotidian”, nu fără a fi sensibil la „tonalitatea uşor manieristă” a poemelor lui Emil Hurezeanu: „Cum pe faţa albă a bărbatului / a crescut poemul de sânge tânăr / prin spuma săpunului ras / Străbătând ca un izvor mineral / Zăpada / În pomii proaspeţi / Primăvara e viaţă şi semn” (Comuniune). Poetul în viziunea criticului recurge la distanţare / identificare – „două resorturi afective emblematice sub semnul cărora se aşază lirismul lui Emil Hurezeanu”; acest tip de lirism întreprinde „un fel de asceză spirituală, prin care eliberează lucrurile de accesoriu, de detaliile circumstanţiale, redându-le, parcă, în puritatea lor esenţială, arhetipală”. Din aceste considerente, poetul este ales spre analiză, ca depăşind deci parametrii poeziei cotidianului drept tendinţă generalizantă. În mod limpede Iulian Boldea fixează modul / metoda scrierii lui Emil Hurezeanu: „Poemul are funcţia de cadru al evocării, dar în acelaşi timp el e «încadrat» de energiile demistificatoare ale autorului, care-şi supune propriul trecut unei continue reevaluări şi rescrieri”. Bucata critică se încheie prin a convinge că Emil Hurezeanu, reprezentant de prim rang al optzecismului, este o „veritabilă conştiinţă”.
Alexandru Muşina ni se prezintă ca un creator care explorează distinct cotidianul printr-o percepţie a terifiantului, recurgând la imagistica derutantă a suprarealismului, dar, în acelaşi timp, nepărăsindu-l niciodată cerebralitatea. Criticul subliniază precaritatea existenţei ca fond poetic al versului lui Al. Muşina de o sensibilitate rară: „Din când în când (...) traversăm zidul putrezit al Grădinii şi culegem / Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem / Nasturii aerului şi posedăm furioşi / Timpul cald încă al iluziei. // Din când în când ne amintim de Gödwana, / De pelasgii mâncători de scoici, de Cung-Fu, / Ne amintim de sarea-n bucate, de Rosamunda, / De vasele din Micene, de sandaua / Filozofului, din când în când pomenim / Nume fără sens, însă dulci / Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse, / McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din când în când / Vindem pielea ursului din pădure şi ne / Cumpărăm jucării”.
Realul, acest nodul pe care-l resimt în mod obligatoriu individual poeţii postmoderni, generează o atitudine poetică de-a dreptul copleşitoare în poezia lui Ion Mureşan. Despre acesta Iulian Boldea notează cu exactitate: „Poetul resimte cu dureroasă acuitate presiunea oricărei convenţii, împotrivirea tiparului la explozia fluxului vital şi falsitatea oricărei norme prestabilite. În această oroare faţă de fals, idilizare ori idealizare îşi află sursele dinamismul verbului lui Ion Mureşan, directeţea notaţiei acute, percepţia nudă, detaşată prin care poetul înregistrează convulsiile realului”. Textul critic cu referire la creaţia poetică a lui Ion Mureşan îşi permite şi nişte fraze retorice care vor exprima imperativ şarmul cu totul aparte al unei poezii postmoderne: „Cum poate coexista iluminarea şi scepticismul în trupul aceluiaşi poem, cum poate sta alături disperarea, angoasa de cea mai acută intensitate şi vizionarismul?”.
O altă faţetă a realului este reprezentată în poezia lui Aurel Pantea, unde imaginile vizuale sunt de o banală claritate, iar caracterul discursiv câştigă un teren larg pentru fluxuri şi refluxuri ale tumultului cotidian. Criticul Iulian Boldea subliniază o caracteristică fundamentală a poeticii lui Aurel Pantea: „limbaj intransigent, neutru, dezbărat de veleităţi retorice ori de vertijul expresivităţii gratuite”. Pentru a-şi valida afirmaţia, autorul aduce un citat al lui Al. Cistelecan care notează, în acest sens, că: „Poezia lui Aurel Pantea e (...) o terapie cu mult înainte de a fi o strategie. (...) Literatura vine mai târziu, ca voce mereu secundară, în vocaţia intempestivă a lui Aurel Pantea şi ea, de regulă, drege şi amenajează marginile catastrofei, încercând să introducă într-un ritual impetuozitatea şi vehemenţa şi să dea ritm şi recurenţă intermitenţelor”.
De asemenea, teatralitatea investită în cuvântul poetic din poemul lui Matei Vişniec, ca şi neutralitatea limbajului lui Pantea ar pune o problemă fundamentală de fuziune a celor două genuri de creaţie literară: poezie şi proză. Doar că de la Rimbaud încoace, după cum demonstra la 1953 Roland Barthes în Le Degré zéro de l’écriture, poezia nu mai este „o Proză decorată cu ornamente sau amputată de libertăţi. Ea este o calitate ireductibilă şi fără ereditate. Nu mai este atribut, ci este substanţă şi (...) limbajele poetice şi prozaice sunt suficient de separate pentru a nu mai avea nevoie de semnele alterităţii lor” (Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, Editura Cartier, Chişinău, 2006, traducere din franceză de Al. Cistelecan, p. 37). Pe aceeaşi linie a problemei genurilor, Dan Mănucă (în Restituiri, Critica Criticii, Editura Princeps, Iaşi, 2007, p. 14-15) subliniază: „Estetica nouă pune la îndoială foarte vehement însăşi existenţa genurilor literare. Cei care se autointitulează «postmodernişti» refuză orice fel de taxonomie. De fapt aceştia îşi însuşesc, pe faţă şi fără complexe un proces vechi de cel puţin două secole, iniţiat, cum era şi firesc, nu de teoreticieni, ci de creatori”.
Aşadar, prin citarea lui Al. Cistelecan cu referire la fixarea dimensiunilor poeticului ca structură şi substanţă deopotrivă, Iulian Boldea apreciază că Aurel Pantea „nu vede poeticul ca pe o suprafaţă (biografică, tematică şi procedurală) şi ca pe un prilej spectacular, ci mai curând ca pe o verticalizare în monotonia obsesiei (subl. n. – V.-E. C.)”. Autonomia textului poetic al lui Aurel Pantea este neîmpărţită şi indubitabilă: „Poemul însuşi este asemenea unei făpturi textuale ce se autodevoră”. Şi pentru Matei Vişniec poemul e „un instrument gnoseologic şi, în acelaşi timp, o făptură dotată cu o fiziologie proprie, cu un metabolism ficţional ce nu poate fi eludat şi o alcătuire monadică, autotelică, într-un anumit sens. Exemplul cel mai concludent este chiar Poemul care se citeşte pe sine”.
Cum poeţii postmoderni sunt şi criticii acestora, instrumentarul exegetic nu le este străin deloc. Prin urmare, celor care creează le stau la îndemână şi mecanismele convenţiilor artei pe care o fac. Dacă literatura de până la modernism era estimată cu prudenţă şi valabilitate de către cercetătorii consacraţi şi critici specialişti, literatura de mai încoace cunoaşte o conştiinţă de sine imperturbabilă, aşa încât secretele profesionalismului hermeneutic sunt dezvăluite în mod firesc, fiecare dintre poeţi făcând sau nu, propriu-zis, şi critică literară. Astfel, reflexivitatea poeziei (îndreptată asupra propriului obiect) cunoaşte varii ipostaze. O exemplificăm pe cea din poemul lui Lucian Vasiliu despre care autorul Poeţilor români postmoderni afirmă că „libertatea asocierilor ca şi amplitudinea metaforelor ne oferă spectacolul unei poezii care, refuzând constrângerea tiparelor şi modelelor, se rosteşte pe sine într-un superb gest autoreflexiv, conotând, dincolo de convenţii estetice şi etice, sunetul poeziei autentice”. Această curioasă armonizare a convenţiei şi libertăţii creatoare dă impresia, în concepţia criticului, unei „incongruenţe elaborate” şi a unui „delir raţionalizat, construit cu minuţie de artizan”, opinând că „e foarte greu de apreciat cât este calcul şi cât este spontaneitate în versurile lui Lucian Vasiliu. Raportul dintre aceste două componente psihoestetice se dovedeşte labil; cert e că stilul poemelor îşi află un echilibru benefic, e dozat cu măsură, expresiv cu discreţie şi transparent fără a ajunge la extremă limpezime”.
Tot atâtea asemenea mostre de analize se consumă în mod spectral în jurul numelor de rezonanţă din literatura postmodernă românească Ion Stratan, Magda Cârneci, Florin Iaru, Marta Petreu, Nichita Danilov, Romulus Bucur, Livu Ioan Stoiciu, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Petru Romoşan, Lucian Vasiliu, Ioan Moldovan, Viorel Mureşan, Andrei Zanca, Mariana Codruţ, Dumitru Chioaru, Mircea Petean, Augustin Pop, Ion Vădan, Carmen Firan, Gheorghe Izbăşescu, Gellu Dorian, Simona-Grazia Dima, George Vulturescu, Traian Ştef, Cassian Maria Spiridon, Mariana Bojan, Daniel Corbu, Nicolae Băciuţ, Ion Tudon Iovian, Ioan Milea, Ioan Ţepelea, Kocsis Francisko, Soril Miavoe, Ion Neagoş, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu, Lucian Vasilescu, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Augustin Ioan, George Arun, Iustin Panţa, Nicolae Coande, Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Crudu, Rodica Draghincescu, Vasile Baghiu, Emilian Galaicu-Păun, Floarea Ţuţuianu, Radu Sergiu Ruba, Adrian Suciu, Judith Meszaros, Alexandru Uiuiu, Lucian Scurtu, Cristina Cîrstea, Virgil Leon, Dan Bogdan Hanu, Ioan Vintilă Fintiş, Gheorghe Mocuţa, Letiţia Ilea, Marius Ianuş, Mihai Ignat, Sorin Gârjan, Mihai Vieru, Sorin Anca, Grigore Şoitu, Rareş Moldovan.
Ar fi de remarcat, printre altele, şi faptul că volumul de faţă include în peisajul polifonic al poeţilor români şi voci artistice din Republica Moldova (Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun), fără ca autorul să găsească necesitatea de a strecura vreun detaliu de menajare privind originea lor sau o eventuală formare poetică diferenţiată, aşa încât integrarea acestora se produce la modul cel mai firesc. Şi aici principiile indestructibile ale unui demers critic aşezat, pornind literalmente de la textul poetic, conferă lucrării valabilitate certă. Criticul analizează, de exemplu, „trăirea fără rest” din poezia lui Emilian Galaicu-Păun şi faptul că „recursul la gest îşi are, în context, semnificaţiile sale, trădând firea duplicitară a poetului, disponibilă atât la banalitate, la anonimizarea de fiecare zi, cât şi la misterul inefabil al hierofaniei purtătoare de sens major”.
Din poezia lui Dumitru Crudu, Iulian Boldea subliniază alternanţele deconcertante ale autenticului şi ale falsului, o nuanţă care se individualizează pe terenul cotidianului volumelor Falsul Dimitrie, E închis vă rugăm nu insistaţi sau Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente: „Născându-se din antinomia naturaleţe – poză, viziunile poetice ale lui Dumitru Crudu, se hrănesc, s-ar spune, dintr-o spontaneitate studiată, dintr-un vitalism, cenzurat de un temperament retractil, şovăielnic, ispitit de gesturi ample, dar incapabil să le execute, datorită exigenţelor unei lucidităţi care îi temperează mereu exultanţa, geometrizând trăirile sub impulsul ironiei şi autoironiei («dimitrie nu bea niciodată un pahar până la fund / el pe masă mai are vreo şase pahare / dimitrie ridică mâinile în sus / şi se contrazice / acum ca o draperie la geam dimitrie / iese din casă ca şi demetrios / care merge în faţa sa / şi uşa la fel o lasă deschisă»)”. Această dualitate (naturaleţe – poză) reprezintă cu siguranţă, dar la un mod estetizat, calculul aflat în congruenţă cu spontaneitatea, laturi opozabile celor din poezia lui Lucian Vasiliu.
Cartea Poeţi români postmoderni apărută acum şi tratând, prin însumarea individualităţilor poetice, un fenomen, s-ar părea, încă neconsumat (majoritatea poeţilor vizaţi sunt în plină vârstă creatoare) este, în aparenţă, supusă unui risc de perisabilitate întru totul admisibil. Trebuie să subliniem însă că eventualitatea acestui risc este spulberată de dovezile unei rare intuiţii şi ale acuităţii spiritului critic al lui Iulian Boldea. Totodată, accesibilitatea şi limpezimea textului critic încununează canoanele sale ştiinţifice, ademenind cititorul la o descifrare agreabilă a jocului labirintic al poeziei şi literaturii (mai ales postmoderne!).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog