Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Înălţare

Saint TOBI

Alte articole de
Saint TOBI
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Când T. deschise borcanul cu fasole cu costiţă, constată cu scârbă că în lichidul gălbui de la suprafaţă zăcea, înecat, un gândac. Era de talie mijlocie, castaniu şi evident cu labele ridicate în sus.
Îl culese cu o lingură şi-l azvârli în coşul cu gunoi, spălă bine lingura şi vru să prânzească, dar se răzgândi şi, dezgustat, aruncă în coş borcanul cu fasole cu tot.
În ziua aceea se hrăni doar cu pâine şi apă. Era sărac şi orice cheltuială suplimentară, în condiţiile epocii de tranziţie, îi era, fatalmente, interzisă. Recent pensionat, T. trăia singur, n-avea rude şi nici prieteni şi datorită lipsei mijloacelor materiale nu-şi putea permite luxul întreţinerii unui animal domestic, fie el câine, pisică, papagal sau peşte exotic, care să-i poată îndulci solitudinea.
A doua zi sau poate o zi-două mai târziu, aşezându-se la masă în minuscula sa bucătărie, zări, îngreţoşat, plimbându-se pe şerveţelul de hârtie, un gândac asemănător cu cel din conserva cu fasole. Doar că acesta era viu şi, simţindu-se observat, se opri din hoinăreală, privindu-l la rândul său pe T.
Se spionau reciproc, vizibil speriaţi, deopotrivă.
T. puse capăt acestei expectative şi, scuturând şerveţelul, făcu să cadă gângania pe ciment. Vru să o strivească cu pantoful, dar fiindu-i lehamite, renunţă şi, aruncând hârtia întinată la coş, începu să mănânce, deşi pofta îi pierise. Gândacul dispăru, dar a doua zi reapăru, acompaniat de altul.
Când scoase pâinea din punga de plastic, îi zări lăfăindu-se pe alimentul perforat. Aruncă pâinea cu gândaci în ghenă, sperând că incidentul nu se va repeta.
A doua zi era onomastica sa şi, cum n-avea pe cine invita, se gândi să se cinstească singur, cumpărându-şi câteva bunătăţi pe care şi le etala pe masă, într-o manieră cât se poate mai atrăgătoare. Se căzni îndelung să destupe sticla de vin şi când, în sfârşit, reuşi şi umplu cupa, îngrozit văzu că pe toate delicatesele din farfurii apăruseră o puzderie de gândaci care, fără sa-şi aştepte amfitrionul, începuseră să se ospăteze.
Cu ură puse capăt diabolicului festin, deşertând oaspeţi şi bucate în WC şi trase apa, potop al mâniei divine, fără mângâierea curcubeului.
Se îmbătă, golind sticla cu vin, şi în loc să închine ca de obicei pentru fericirea sa şi a întregii omeniri, pentru întâia oară în viaţă, blestemă. Blestemă gândacii, dar şi pe Dumnezeu care i-a creat şi i-a trimis să-i pângărească sărbătoarea.
Cum se deşteptă din beţie, se duse la un magazin cu chimicale şi cumpără un insecticid foarte lăudat de vânzător care-l asigură că produsul e atât de puternic că poate ucide şi un taur. Spray-ul se dovedi eficace, atât de eficace că el însuşi fu pe punctul să sucombe. Gândacii se zbăteau, horcăiau, îşi schimbaseră culoarea, devenind roşii, şi plesneau ca nişte castane coapte pe jar, împroşcând toată bucătăria cu sângele lor. Spectacolul hidos ca şi duhoarea de gaz de luptă a insecticidului îl făcură să leşine.
Nimeni nu poate spune cât timp zăcu, fapt e că, atunci când îşi reveni, toată chicineta semăna cu o cameră de gazare de la Auschwitz, el fiind acoperit, în întregime, cu cadavre de gândaci.
Acest holocaust îl traumatiză într-atât, încât, când după un timp, aidoma păsării Phoenix, gândacii renăscură din propria lor cenuşă, reapărând în bucătărie şi chiar în frigider, T. se resemnă. Un sentiment obscur de culpabilitate (cea a nemţilor după război) îl împiedică să repete teribila experienţă şi, cum trebui totuşi să se adapteze, acceptă (la început cu repulsie) să coabiteze cu scârboasele vietăţi, mâncând alimentele din care şi ele se înfruptau.
De la o vreme (obişnuinţa e a doua natură), se acomodă într-atât cu nepoftiţii oaspeţi, încât începu să-i privească cu indiferenţă.
Vederea lor nu-l mai dezgusta, aşa că putea să mănânce cu ei pe masă şi în jur, ca şi cum n-ar fi existat.
Convieţuia cu gândacii cum convieţuiesc doi soţi care de mult nu mai au ce-şi spune, nici măcar să se acuze şi să se insulte (totul a fost deja spus!) şi care stau împreună la masă, privind serialul de la televizor, ignorându-se reciproc.
Când îi descoperea pe un aliment sau altul, îi scutura nepăsător şi, atent să nu-i vatăme, fără greaţa de altă dată, consuma produsul antamat.
Gândacii, simţindu-se toleraţi, se înmulţiră şi într-o zi îşi făcură apariţia şi în camera de dormit şi în baie. Câtva timp imixtiunea lor dincolo de frontierele de facto admise îl nemulţumi. Prezenţa insectelor între paginile cărţilor sau printre ustensilele de toaletă i se părea dacă nu o agresiune, cel puţin o violare a unui pact tacit care stabilea drepturile şi obligaţiile unei minorităţi naţionale în sânul unui popor majoritar.
T. încercă să-i respingă în cadrul vechilor graniţe, dar starea reînnoită de beligerantă îl obosi repede şi în cele din urmă îi acceptă şi acolo unde se considera în intimitatea sa.
Cel mai greu îi fu să se adapteze când, într-o bună zi (bună, vorba vine!), descoperi un gândac mai obraznic în pat. Îl azvârli indignat pe jos şi-l apostrofă („Jigodie afurisită!”, cred că-i spuse), dar nu-i făcu niciun rău.
Pare-se că nici ceilalţi gândaci nu aprobară îndrăzneala semenului lor, căci incidentul rămase izolat.
Veni iarna şi însingurarea personajului nostru se accentuă; ieşea tot mai rar, doar pentru a-şi procura cele necesare precarei existenţe. Se întâmpla, când viscolea şi drumurile erau impracticabile, ca zile în şir să nu vadă un om, să nu schimbe o vorbă. (Cu vecinii se ignora dintotdeauna şi, de altfel, datorită condiţiilor atmosferice, cu toţii se închideau în case, trăind în sânul familiei şi consumând conservele făcute toamna.) Culmea, şi radioul său cu tranzistori amuţise (bateriile se consumaseră şi pe piaţă altele nu se găseau), aşa că T. (lipsit, fireşte, de televizor) suferea tot mai crunt de singurătate.
Frigul avu efecte nocive şi asupra gândacilor. Bucătăria (care era sediul lor vital datorită prezenţei alimentelor) fiind expusă vântului şi intemperiilor (printr-o fereastră spartă pătrundea zăpada înăuntru), gândacii se împuţinară simţitor. Venit într-o noapte în chicinetă să bea o gură de ţuică, T. văzu înfiorat cum un gândac se zbătea, agonizând, într-un pahar cu apă ce îngheţase.
Gândacul suspina cu o voce aproape omenească şi chinurile sale îl impresionară pe T. care se grăbi să spargă gheaţa şi să elibereze prizonierul. Îl luă cu delicateţe în mână şi încercă să-l încălzească, suflându-i aer cald din gură, dar eforturile sale de a-l reanima eşuară şi gândacul îşi dădu obştescul sfârşit, sub privirile sale îndurerate.
Această experienţă îl marcă, deşteptându-i mila pentru întreaga specie a gândacilor, în pericol de dispariţie. Pentru a-i salva, decise în primul rând evacuarea lor din bucătărie în camera de dormit, mai protejată, şi cum, acolo, hrana le lipsea, începu el să-i alimenteze într-un colţ al încăperii transformat în rezervaţie naturală. Gândacii sesizară imediat schimbarea radicală de atitudine a lui T. care, din duşman, le devenise protector şi păstor. Recunoscători, ei manifestară diverse semne de afecţiune faţă de binefăcătorul lor.
Când T. ieşea pentru a se aproviziona, gângăniile îl aşteptau la uşă şi, cum revenea, bucuroase i se gudurau la picioare, asemenea unor câini credincioşi i se căţărau pe pantaloni şi pe braţe, dar nu-i intrau niciodată în ochi şi în gură (înţeleseseră că asta îi displăcea) şi nici în aşternut.
Nu făceau murdărie şi oricât ar părea de curios, chiar întreţineau curăţenia gospodăriei; urmele de praf sau de alte impurităţi dispărură ca prin farmec.
Cum era de aşteptat, gândacii erau tăcuţi, ştiind cât era T. de sensibil la zgomot. Doar dimineţile, la deşteptare, reuniţi ca curtenii Regelui Soare la căpătâiul său, intonau un imn fără de cuvinte, la ora convenită de cu seară şi, astfel trezit, T. le sorbea cu încântare privirile pline de iubire.
La rândul său, el începuse să-şi iubească protejaţii ca pe propriii copii, sânge din sângele său.
„Sărmanii mei orfani” îi numea şi, tot îngrijindu-i şi hrănindu-i, le vorbea câte în lună şi în stele. Începuse să-i recunoască pe fiecare în parte, deşi se înmulţiseră iar şi-i boteza în fel şi chip cu prenume iudeo-creştine, dacice, musulmane, hinduse şi chiar shintoiste. Cum se năştea un gândăcel, imediat îi dădea un nume şi oricât de numeroşi erau, nu-i confunda niciodată pe unul cu altul. Le recunoştea chiar sexul, aşa că insectele aveau parte, cum era şi normal, de nume masculine şi feminine. Surprinzător, gândacii îşi învăţară cu toţii numele şi reacţionau de câte ori erau chemaţi, unul câte unul. Odată domesticiţi, T., pentru a-i mai înveseli, îi învăţase tot felul de jocuri la care, ca frate mai mare, participa şi el. De pildă, de-a v-aţi ascunselea. Câte un gândac se ascundea, iar T. îl căuta în patru labe prin toate ungherele pentru a-l găsi şi dacă nu reuşea, se îngrijora ca nu cumva să se fi pierdut sau să-i fi făcut de petrecanie vreun păianjen căpcăun.
Noaptea, pentru a-i adormi, le istorisea basme, snoave şi poezii cu insecte („Scarabeul de aur” de E. A. Poe, „Păianjenul” de Ewers sau „Greierele şi furnica” de La Fontaine) şi le fredona cântece de leagăn.
Apoi, pe dragii săi copii adormiţi, îi învelea cu grijă să nu răcească şi, fericit, somnul venind şi pentru dânsul, visa că se transformase el însuşi într-un gândac, ca în „Metamorfoza” de Kafka.
Într-o zi, T. căzu bolnav şi nu mai putu părăsi casa. Afară nămeţii ajunseră până în dreptul ferestrelor şi viscolea zi şi noapte. Mâncarea, de la o vreme, se terminase şi dacă pentru el nu-i păsa, oricum boala îi tăiase orice poftă, lui T. i se rupea inima pentru gândacii săi obligaţi să postească.
Aceştia, tăcuţi, îi înconjuraseră patul pe care el nu-l mai părăsea şi-i vegheau, neputincioşi, agonia. Starostele lor chiar îi propuse, în numele tuturor, ca ei, prin tragere la sorţi, să se sacrifice pe rând, aruncându-se de vii într-o fiertură, ca să-l mai întremeze, dar T., cu oroare, refuză.
Când ceasul cel din urmă îl ajunse, muribundul le ţinu ultima predică, dându-le cele mai tainice învăţături şi instrucţiuni pe care autorul acestor rânduri n-are dreptul să le divulge.
Când termină, T. îi binecuvântă şi, înainte de a-şi da duhul, le ordonă: „Luaţi, mâncaţi, acesta e trupul meu! Beţi, căci acesta e sângele meu!”. Gândacii, atunci, pentru întâia oară cu toţii se urcară în pat şi-i acoperiră trupul ca un giulgiu negru. Într-o clipă, din sfântul corp nu mai rămase nicio urmă.
Deşi era ziua în amiaza mare, se făcu brusc întuneric şi patul-năsălie se ilumină ca şi cum mii de lumânări s-ar fi aprins. Radioul defect, rămas din alte vremi deschis, prinse glas şi în încăpere răsunară acordurile „Odei bucuriei” din finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven.
 
Epilog
Alertate de un telefon anonim, autorităţile locale parveniră să-şi croiască drum până la poarta casei lui T.
Nu trebuiră s-o forţeze, căci ea nu era încuiată.
Când pătrunseră înăuntru, nici urmă de cadavru şi nici de gândaci. Se aşteptaseră să găsească murdărie şi harababură, chiar se echipaseră cu măşti de gaze pentru a se feri de miasme.
Casa era pustie, toate mobilele şi obiectele dispăruseră.
Zidurile şi plafonul erau proaspăt văruite cu un albastru pal şi totul era curat şi luminos. Parchetul, lustruit şi ceruit, crăpase în centrul odăii principale şi din el se înălţa un copac cu flori albe, înmiresmate, ale cărui ramuri străbăteau acoperişul şi se pierdeau în cer.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog