Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Puţin spus – dresat...

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

...Un câine, puţin spus – dresat, reuşi să evadeze de la circ. Ca din închisoare.
De ce subliniez eu: puţin spus – dresat? Pentru că dulăul era unul... vorbitor! Foarte vorbitor. De trei sau patru limbi. Dat fiind că circul e chiar cel din Chişinău. Polietnic. Şi oarecum – politehnic.
Dar, odată ajuns în mama-libertate atât de mult râvnită, câinele îşi spuse să nu-şi divulge talentele oratorice. Adică, să n-o facă pe Demostene şi să tacă în toate limbile pe care le cunoştea. În caz contrar, nedumerit-speriată, lumea l-ar putea crede un Demon-stene (al răului)! Şi s-ar pomeni sau lichidat, sau reîntors la circ.
Aşadar, îşi spuse: să tac mâlc, chitic.
Neobişnuitul patruped se pripăşi pe lângă o mare construcţie, unde chiar fu agreat de paznicul acesteia, un bărbat între două vârste, împătimit de taclale, însă, dat fiind că dulăul nu-şi divulgă talentul de cuvântător, nopţile paznicul flecărea cu el însuşi. Iar patrupedul Mâlc-Chitic pricepu un lucru extraordinar (după propria sa constatare): pentru dânsul e mult mai eficient să se ţină de calea atavică a predestinaţiei neamului său, arătându-şi colţii sau lătrând la intruşii ce încercau să pătrundă pe teritoriul marii construcţii a capitalismului sălbatic din perioada de tranziţie, decât să încerce a intra cu ei în dialog, probând cele trei sau patru limbi pe care le cunoştea. Este mult mai eficient să pui la punct infractorul arătându-ţi caninii, repezindu-i-te la glezne, lătrând, decât să-i spui tu, că, bre cetăţene, om bun ce eşti, păi nu se poate să furi, să sustragi, să... – înţelegi şi dumneata, proprietate privată, cele zece porunci biblice etcetera. Iar dacă randamentul serviciilor sale ar scădea, nu este exclus să cadă în dizgraţie, paznicul alungându-l de la construcţie, unde, de bine, de rău, îi erau asigurate hrana şi protecţia, hingherii neavând dreptul să calce pe teritoriul privat. Şi astfel, vreo patru-cinci ani (construcţia capitalismului sălbatic din perioada de tranziţie a durat şi a tot durat, încât – mai durează şi astăzi) nimeni nu auzi nici un cuvânt de la câinele precaut, ce avea amintiri foarte proaste din perioada, deloc scurtă, în care s-a aflat la circul de coloratură realist-socialistă.
Însă odată, când paznicul îi aduse ceva hrană de acasă, câinele Mâlc-Chitic, luat cu gândurile sale, nici nu-şi dădu seama cum spuse:
– Jorj, n-ai ave şi puţină sare?...
– ?! Paznicul – Jorj îl chema – rămase cu gura căscată şi ochii holbaţi! Doar i se păruse sau, cu adevărat, câinele vorbise?
Blitz, îşi dădu seama şi dulăul că, vai, comisese o mare gafă, dar nu mai avea cum da înapoi, în muţenie, lăsând doar capul în jos şi plioştindu-şi urechile.
– C-c-cum, tu ştii să vorbeşti? întrebă, în sfârşit, Jorj-paznicul, ce-şi veni puţin în fire.
– Î-hî... Mea culpa, zise, spăsit, câinele.
– Şi de ce ai tăcut tu, bre, atâta timp, de ce nu ai spus un cuvânt-cuvinţel?
Şi aici Mâlc-Chitic se arătă cu adevărat genial, ca un mucalit lord englez, ai putea zice, răspunzând:
– Până la acest moment totul fu O.K.! Bucatele pe care mi le aduceai erau sărate potrivit... Astea însă ar avea nevoie de puţină sare...
Vă daţi seama şi domniile voastre: după atare întâmplare, viaţa câinelui nu fu dulce. Şi nu obligatoriu din cauza că ar fi putut lua din nou calea circului. Nu. Există alte nenumărate motive pentru nefericirea unui câine vorbitor...
 
 
Dirijorii intersecţiilor
 
Penultimul ordin al ministrului de interne căzu ca un trăsnet peste creştetele foarte multor iubitori de muzică clasică din instituţia pe care o diriguia, pe nedrept vorbită de rău, din cauza, cică, inculturii ce bântuie printre cadrele ei. Dispoziţia, ce nu se discută, ci se execută, surprinse dureros de neplăcut în special agenţii de circulaţie care, de ani buni deja, mergeau la concertele de muzică simfonică, grea, – de Beethoven, Mozart, Ceaikovski, Debussi, Ravel, Chopin, Paganini, Enescu, Scarlatti, Rossini, Puccini, Verdi... – o adevărată calamitate... plăcută pe capul plasatoarelor de la Filarmonică, Sala cu Orgă, Palatul „Orfeu”, Teatrul de Operă şi Balet, acel aflux de oameni în uniformă... E drept, mânuitorii bastoanelor dungate alb-negru care, în imensele spaţii urbane, ne orientează cum să circulăm, ca să nu ne tamponăm, de îndată ce ajung în spaţii ceva mai închise, cum ar fi anume sălile de concert, ei înşişi se orientează oarecum mai greu, astfel că plasatoarele au ceva griji, ducându-i de mâneca vestonului cu epoleţi la locul indicat în bilet.
Dar de ce, mă rog, s-ar fi impacientat atât de tare mai ales agenţii de circulaţie, în urma interdicţiei superiorului de a nu mai frecventa concertele de muzică simfonică, spectacolele de operă? Păi, simplu pe doi: acolo ei îşi perfecţionau măiestria profesională! Urmărind cu atenţie mişcările celebrilor dirijori, sergenţii de stradă însuşeau anumite gesturi necesare în reglarea circulaţiei. Ce spectacol one man show e un dirijor, Doamne! Spectacol în spectacol! – spuse un agent de circulaţie. Poţi să nu asculţi muzica, să nu priveşti ce se întâmplă pe scena operei, ci, pur şi simplu, – şi intresa(n)t, bineînţeles, – să priveşti partitura – pură – dirijorală. Păcat însă că, până în prezent, nimănui nu-i trecu prin cap ideea de a pune în mâna dirijorilor un baston de agent de circulaţie! Sau, poate, să se fi încercat a dota agenţii intersecţiilor cu baghete... Oricum, bunele intenţii s-ar fi soldat cu rezultate imprevizibil de pozitive pentru generala culturalizare a populaţiei... Ar mai fi, ar mai fi aici de căutat, de încercat, de sugerat...
Dar uite că veni-trăsnet prost gânditul, chiar nocivul ordin al ministrului care le interzice sutelor, poate că miilor de agenţi de circulaţie să frecventeze concertele de muzică simfonică, spectacolele de operă – pe scurt: îi privează de dreptul de a se delecta cu irepetabile armonii clasice, concomitent – perfecţionându-şi măiestria profesională... Nu e un ordin, ci de-a dreptul un ukaz! Barbarie şi bolşevism, nu altceva, acest imperativ categoric al unui maniac întru incultură care este chiar mahărul lor!
Motivaţia? Cică, agenţii de circulaţie care încearcă să imite dirijorii de muzică simfonică nu sunt decât nişte fluierari cam zurlii, din cauza lor având loc multe accidente rutiere...
Că s-ar fi întâmplat ca vreunul-doi sau câţiva agenţi de circulaţie s-o fi făcut, în mijlocul străzii, pe Arturo Toscanini, Sergiu Celibidache, Herbert von Karajan, Yehudi Menuhin, Walter Weller, André Previn, Iuri Temirkanov, Nicolae Botgros (nu, nu, al nostru nu e din muzica grea!) – deloc exclus... Dar oare pentru ce avem noi ospicii?... Încolo, dincolo de zăbrelele şi îngrăditurile lor, lăsaţi agenţii să se instruiască şi să profeseze liberi!
Jos dictat! -ura!-ura!
 
 
Decolteul
 
Bineînţeles că ar fi o banalitate să mai spui iar şi iar ce şi cum se întâmplă cu transportul public dintr-o metropolă post-comunistă, ce se întâmplă propriu-zis în interiorul acestui transport – tramvai, troleibuz, autobuz, maxi-taxi... (Poate că şi ricşe, însă acestea ar ţine deja de apanajul altui continent, nu a celui european...)
Însă de data aceasta nu, nu am avea ce obiecta autobuzului numărul 23, care se dovedi a fi aproape liber – e drept, liber era oarecum spaţiul dintre banchete, acestea însă fiind ocupate-full. Dar era suportabil, te puteai mişca printre cei câţiva călători ce stăteau cu câte o mână încleştaţi de barele verticale sau orizontale.
La staţia „Grădina zoologică” urcă o doamnă cam – cum să vă spun? – uşor... căscată ni se păruse ea, pentru că, tăbârcind într-o mână două sacoşe dolofane, în cealaltă mână ţinea o cutie, cu funda cu care era legată, cutia, trecută după degetul mare. Ceea ce însă nu era tot – în aceeaşi mână cu funda trecută după degetul mare doamna mai avea şi o îngheţată „Plombir” pe beţigaş, din care, chiar când urca treapta autobuzului, lingea oarecum discret, dar nu suficient de delicat.
În fine, doamna urcă şi, până să se găsească vreun cavaler să-i ofere locul, se sprijini cu coapsa de speteaza primei bănci la care ajunse şi duse spre gură îngheţata cu beţigaş, dar, fireşte, împreună cu astea – şi cutia cu fundă. În clipa următoare – autobuzul demară, doamna se clătină, făcu un pas într-o parte, apoi altul în partea opusă, încât cutia-i nu prea mare lovi uşor în bărbia bărbatului ce stătea imediat în vecinătate, ţinându-se cu o mână de bară. Şi n-a fost să fie doar atât – îngheţata reprezentantei sexului slab (sau frumos) cam împinse uşor în obrazul respectivului reprezentant al sexului tare.
– Vai, mă iertaţi, vă rog! unde face, pe bună dreptate, doamna ce ţinea să-şi lingă îngheţata.
Scoţându-şi batista din buzunarul sacoului şi trecându-şi-o pe obrazul pătat alb-roz, bărbatul zise:
– Nu face... E reparabil, după care, abil, luă delicat beţigaşul dintre manichiura doamnei, îi trase acesteia uşor marginea decolteului bluzei, lăsându-i îngheţata în sân, apoi apăsă uşor peste locul unde se bomba „Plombir”-ul.
– Ah! exclamă doamna, ceea ce păruse a fi un semnal pentru ca opiniile călătorilor din autobuz să se împartă aproape egal pro şi contra, însă până să se fi exprimat dintâia părere sau câteva odată, doamna zise:
– Pe această căldură face bine...
– Sigur, 35 de grade la umbră, spuse şoferul cu ochii în oglinda retrovizoare din cabină.
Galantul bărbat coborî la prima.
Femeia – peste una.
– Asta e: unica salvare a femeilor nesimţite sau cu picioarele urâte e decolteul cât mai mare, se auzi o voce din public.
 
 
Ce (te) vei face?
 
Întreb şi eu într-o doară, chiar dacă sunt sigur că nu ai un răspuns tu, cel care nu eşti decât eu însumi...
Ce te vei face dacă nu vei avea un loc de muncă şi, bineînţeles (ceva ce e foarte grav!), drept strâmbă consecinţă – nu vei avea bani?
Ce te vei face tu dacă ticăloşii ăştia, venind cu portărelul, îţi vor confisca până şi masa de scris, nu înainte de a ridica pe ea vechişorul computer, scoţându-l deja dincolo de uşă, pe palier, din casa ta (deocamdată) – în comuna casă a scării? Ce te vei face tu fără creierul electronic al ordinatorului care îţi păstra atâtea gânduri, idei, fraze, poeme, povestiri, eseuri, note, înjurături la adresa puterii (fişierul nr. 10), jurnalul intim pe care, dacă l-ar fi interesat, îl putea accesa orice nenorocit de hacker-aş bludnic prin ciberspaţiul devastat al lumilor?...
Ce te vei face dacă mizerabilii ceilalţi – ăia, de la presa de bulevard, – vor scrie că ai rămas pe drumuri – ha-ha-ha! – că ai ajuns ca vai de capul tău, că ai început să aiurezi, spunându-le tuturor că sunt nişte ticăloşi, nişte ipocriţi, că nu pricep o iotă din sacramentala vocaţie pentru adevăr, cuvânt ales, frumos, artă?...
Ce te vei face când lamentabila editură de stat, dar şi odioasa editură particulară vor continua să tacă, să nu-ţi răspundă, să te sfideze prin cinismul ne-reacţiei lor de instituţii ale nisipurilor mişcătoare într-un sens şi-n altul, în toate sensurile şi non-sensurile?...
Ce te vei face când vor pleca toţi cei care trebuiau să rămână şi vor veni toţi ceilalţi care, în genere, nici nu ar fi trebuit să se nască pe lume? Tu care, deocamdată, doar în propriile spaime eşti în aşteptarea barbarilor kavafiseni şi nălucilor kafkiene...
Ce te vei face?... – Uite, mă opresc aici, pentru a le permite tuturor celor interesaţi să-şi completeze, în dependenţă de propriul destin, propria-le stare de spirit şi de fapt(ă), în dependenţă de propriile spaime – să completeze şirul de întrebări dezastruoase şi, în măsura în care sunt edificaţi, chiar să-şi răspundă...
Ce te vei face dacă smintiţii ăştia de politicieni te vor duce la casa de nebuni? (Ei bine, e cam dur: nu chiar casa de nebuni... Acolo e clar: nu mai e nimic de făcut...)
Dar în atâtea şi atâtea alte cazuri de situaţie existenţială, cu ştreangul de gât, ce te vei face dacă?...
Dracu’ ştie ce te vei face... Poate că, pentru început, ar trebui să deschizi calculatorul, să intri în Internet.... Astăzi mai că lumea întreagă împrumută sau cvasifură totul, toate din monstruosul depozit-abis internetic. Acolo se află multe răspunsuri, zic eu, chiar dacă sunt sigur că nu există răspunsuri şi la întrebările care nu sunt decât chiar întrebările mele, formulate la persoana a doua singular (putea fi şi plural, situaţia oricum nu se schimbă spre bine) – ceea ce nu e decât un simplisim şi rutinar procedeu stilistic. Şi nimic mai mult. Chiar dacă viaţa – mai ales viitorul ei – este / sunt dincolo de orice procedeu stilistic.
...Însă tu nu dispera, nu renunţa – încearcă, intră în internet, caută... Să vezi, dacă e posibil să trăieşti în temeiul unui răspuns furat... Pe viaţă şi pe moarte acel răspuns... Da, pe viaţă şi pe moarte... Sau doar în jumătate: pe moarte...
 
P.S. Pentru eventuale sugestii, răspunsuri, ajutor (inter)uman dezinteresat, pentru... pentru orice eventualitate lasă-ţi şi coordonatele: adresa electronică, numărul de telefon – fix, mobil, semnalmentele particulare: aluniţe, grupa sanguină, cicatrice, tatuaje (astea – nimic altceva decât chiar, caligrafiate, întrebările care te frământă; anume că – un corp, un trup, un cadavru – totalmente tatuat cu scrisul mărunt al miilor de întrebări şi, liber, ne-tatuat – doar degetul mic de la piciorul stâng (sau drept) – loc pentru a se tatua eventualul răspuns – real sau – pardon – furat de aiurea...)
 
 
Cinism şi melodicitate
 
Încercaţi să vă treceţi în revistă frazele, dictoanele preferate. Este imposibil să nu aveţi o zicătoare stimulatoare pentru buna aplicare a energeticii propriei existenţe.
Adagiul preferat al lui Itu era unul în două reprize: „Ce să mai vorbim! – Viaţa e frumoasă!” se mira el aprobativ. Putea să repete această frază chiar câteva ori pe zi, în sens de nictemer, pentru că de motive nu ducea lipsă. Încercaţi, spre exemplu, să nu rostiţi ceva asemănător după un vis frumos de peste noapte, care vi se stinge în faţa minunăţiei cosmice a răsăritului de soare, sub mângâierea căruia soţia deja vă aduce prima cafeluţă, de fiecare dată – năucitoare prin poetica ei mută, de o intimitate... acută a plăcerii.
„Viaţa e frumoasă, ce mai!” rostea Itu mai că înzorire de înzorire, dimineaţă de dimineaţă, a cărei ceaţă uşoară o sporea, mai mult simbolic, cu delicatele rotocoale toarse din ţigareta declanşatoare de idei, planuri, intenţii, pretenţii, invenţii...
Apoi urmează amiezile cu plăcerile lor – prânz savuros după cele câteva ore dedicate scrisului, lecturii, computerului, arhivei, bibliotecii, casetei video, mângâierii soţiei sau pisicii... „Viaţa e minunată!” – aceasta e şi fraza-prolog la scurta siestă precedată de paharul de suc de portocale – mirt solar, nu altceva, împrospătător, odihnitor, poetic chiar, ar putea spune Itu. Pentru că există o poezie în materialitate, lichiditate, culoare, gust, savoare... – îi vin lui şiruri de noţiuni înnobilatoare în beatitudinea preaţipirii de scurtă durată, dar de prelung efect reglator de bună stare de spirit, pe care învăţase în grad superior să şi-l redinamizeze, cu inteligenţă, dar şi suficientă insistenţă...
Iar seara, de la ultima imagine apusă pe ecranul televizorului sau computerului până după suspinul – ca un suspans – de uşurare cu care se retrage din îmbrăţişarea soţiei, minunatei sale soţii tinere şi... pardon, miezoase, Itu are alte motive de a-şi rosti nepretenţiosul adagiu, ce ţine loc şi de molitvă cucernică, şi de satisfacţie mondenă. „Viaţa e minunată”, îi era, de cele mai multe ori, şoapta premergătoare primei pale de somn.
...Şi în această zi dânsul fusese mulţumit de toate cele amintite până aici – înzorire, dimineaţă, cafea, soţie, muncă, ştiri de la televizor, virtualităţi din calculator... – pe scurt, toate îi priiseră, îl mulţumiseră şi îl conduseră spre camera de baie, dar nu înainte de a-şi lua din sertarul biroului „Berreta”, unealtă de fabricaţie italiană, fireşte, pentru care avea drept legal de port-armă.
Scoase pistolul din buzunarul halatului flauşat, vărgat, în albastru – piste mari, şi alb – dungi înguste, apoi se lăsă cu oarecare graţie în cada cu apă caldă, mângâietoare, binefăcătoare. „Viaţa e minunată”, zise, iar drept semnul exclamării servindu-i deja împuşcătura. „Şi merită s-o trăieşti...”, mai reuşi Itu să spună după fulgerătoarea plecare a glontelui în tâmpla uşor viscolită de cărunteţe care deja se scufunda, şi ea, sub spuma abundentă ce înflorea suprafaţa căzii.
„Viaţa e minunată şi merită...” – mda, avusese o voce destul de frumoasă, melodioasă, ca a unui locotenent italian în tranşeele viscolite de o iarnă grea, în care ar încerca să-şi ridice subordonaţii la atac, iar ăia ironizează: „Che bella voce ha nostro comandante!”... (scuzaţi-mi, vă rog, italienizarea finalului!).
 
 
Scrisoare către Antonio Vivaldi
 
Magnific domn Antonio Vivaldi – viva! – şi vă rog să mă iertaţi, însă nu pot a nu întreba: de unde aţi luat, maestre, că toamna ar avea muzica şi atractivitatea ei? Cred că muzica dumneavoastră e totuşi despre altceva, decât despre imprevizibila toamnă din epoca încălzirii ca prolog la o nouă glaciaţiune globală. În caz contrar, nu ar fi la mijloc decât o înşelăciune, o neconcordanţă, o dizarmonie crasă.
Sigur, mi-aţi putea spune că nu e vorba de toamna târzie, precum înţeleg eu cel de-al patrulea anotimp din suita domniei voastre, dar nu e greu să aflaţi probe – de la meteorologi, bineînţeles, din arhivele sutelor de ani cu toamne ce nu au semănat nicidecum una cu precedenta sau cu următoarea – să aflaţi probe de o cruzime de-ne-descris a naturii. Iată, anul trecut – ca să nu intru prea departe retro – prinse a biciui – în septembrie! – o lapoviţă parşivă, agresivă, încât, pe alei, pe marginile asfaltului trotuarelor puteai vedea, zvârcolindu-se, zăpăcite, aiurite, râme în agonie – bietele, bieţi lambricus terrestris mai aşteptau, vede-se, vreo ploiţă caldă de sfârşit de vară, început de toamnă, când, anomalic şi animalic, năvăli lapoviţa rece. Flocii friguroşi şi umezi cădeau peste anelidele în agonie.
Apropo de auz, acustică, odată ce tot vine vorba, pentru că de muzică tâlcuiam, – nu? – eu unul îmi imaginam că, atunci când loveau, lipăit, tijele aparatelor de amplificare a sunetelor trecute pe după-urechile celor cu auzul la pământ, fulgii flocoşi, lăbărţaţi, umezi, lipicioşi de lapoviţă provocau trosnete, bruiaje stridente în microsistemele amplificatoare. Ce mai deranj-bruiaj!
Astfel, ce încântare şi vrajă, lirism şi armonie văluroasă de cantilenă pot exista în lapoviţa devreme, băltoacele eterne, vântul tăios care îţi timbrează obrajii cu frunze împrăştiate aiurea? Cer apăsându-ţi scăfârlia şi încurajând vijelia cu lapoviţă prin care, se întâmplă, din când în când gălbeneşte scrobul soarelui pleoştit care nu poate răzbate în deplinătatea sa, ce nu mai poate încălzi. Vorba aia cu câinele de care ţi-i milă să-l laşi afară...
Asta e, onorate domnule Antonio Vivaldi: nicidecum nu putem face abstracţie de toamnă, pentru că din abstracţiunea domniei voastre ar fi ieşit o cu totul altă muzică, poate că una nervoasă, cu ritmuri rupte, răsucite. Iar inspiraţiei, ca şi toamnei, nu ai ce-i face, pentru că n-o să-i dai tu un şut în fund ca oarecărui căţel jigărit, n-o poţi alunga din minte, simţire, stare de spirit şi nervozitate de om de la început de secol şi mileniu. Astfel că stai ca blegul acasă şi holbează-te prin geam, încercând să desluşeşti ceva.
Şi ce poţi vedea? Maşini înnoroiate, din când în când câte un trecător amărât, trăgându-şi pălăria sau gluga gecii peste frunte, până spre rădăcina nasului. Prin cele două rânduri de rame ale ferestrei răzbate neplăcutul fleşcăit al lapoviţei de sub tălpile orăşenilor sau, în unele cazuri, deja din bocancii lor. Parşivă dispoziţie universală... Ce s-o fi făcând, ce s-o fi gândind acolo, în cancelaria proniei cereşti?...
Astfel că stai tu, fericitul, la geam şi chiar prinzi a te bucura că e foarte bine că nu ai unde te grăbi, nu ai spre ce deschide uşa, şi îţi poţi bea cafeaua sau ceaiul, ascultând buletinul meteo şi cotele apei Dunării, din când în când trepădându-ţi degetele în ciorapii groşi, să te convingi că mai eşti în stare de ceva mişcare. La început, ţi se pare, apoi, din oră în oră, ai tot mai mult certitudinea că nimic nu poate fi de preferat unei atare situaţii, unei atare stări de fapt, ca cea în care te afli tu – starea firească, naturală a omului în scăfârlia căruia nu se naşte nici un gând cât de cât demn de atenţie, în afară de cel de a nu ajunge afară; în afară de tâmpiţelul gânduleţ ce se lasă completamente diluat, dizolvat de sentimentul prostesc al mulţumirii de sine ca o leneşă, dacă nu şi dulce vlăguire de trup şi creier, însă nu într-atât de paralizantă, ca să nu-ţi mai poţi imagina textul telegramei pe care o vei primi ca mâine-poimâine sau, poate, peste un anotimp – al cincilea, de la domnul Antonio Vivaldi...
...Într-adevăr, peste un anotimp, al cincilea, veni răspunsul: „Dragă prietene european, eu am compus cu gândul la toamna italiană... Dar, probabil, ţara dumneavoastră se află undeva la nord... Sigur, vă compătimesc. Spre a nu vă enerva, aţi putea să nu-mi ascultaţi muzica, ci să discutaţi cu altcineva, în continuare, despre nefastele efecte ale încălzirii globale. Al dumneavoastră Anto. Viva.”.
 
 
Primordiul
 
Iată-i postaţi, sau doar stând, în faţa ta. O mulţime. De scriitori. Cel puţin, aşa se spune că ar fi. Cu toţii. Nu în parte. Scriitorimea e colectivitate şi – punctum!
Tâmpeniile unora dintre ei le-ai „învăţat” la şcoală. Cică, unii din ăştia sunt... celebri... Pe dracu! – ce-lepre sunt! Tu îi feminizezi, îi împuţinezi. Le reduci din orgoliu, emfază.
Stau ei, scriitorii, mulţi. Unii vor supravieţui şi-ţi vor fi colegi sadea, după ce vei reuşi şi tu, dacă vei reuşi, totuşi să ajungi scriitor. Dar nu ca dânşii! În acest caz, mai bine e... să te întorci îndărăt! Să faci un pas în spate, spre a-ţi lăsa în faţă debutul, ca un spaţiu, ca un scris, ca o laudă, ca o încurajare care nu-ţi aparţin... Acum câteva clipe – îţi aparţineau deplin, cu toate actele (texte în ziare) în regulă şi, iată, după un pas făcut îndărăt, după o clipă doar, s-a zis cu primordiul tău – nu-l mai ai, nu l-ai avut. Şi, brusc, îţi dispărură din faţă sau, poate, tu dispărui din faţa lor, cei mulţi – unii din ei – faimoşi, zice-se, alţii... Dumnezeu cu dânşii! – gata, nu mai ai de-a face cu ei, nu te mai interesează, nu-i interesezi. Mutual. Şi muţeşte.
Însă, deocamdată, nu ai făcut pasul îndărăt. Dânşii – ca un zid, în faţa ta. Cam ce diferenţă de vârstă ar fi între tine şi ei? Între tine şi... generaţiile lor? Depinde, de la caz la caz. Variază. Zece. Douăzeci. Treizeci de ani. Şi tu, în faţa lor,– fragil, neapărat, mitraliat de surâsuri cu subînţelesuri. De parcă, de, mă rog, te-ar ierta!
Pentru ce să te ierte? De ce surâd ei cu atare subînţelesuri? Te întrebi, fără a face însă pasul îndărăt. Ce mai e acolo, în spatele tău, în precedenta-ţi vârstă şi experienţă?...
Însă te temi să priveşti îndărăt!
Dar priveşte, priveşte totuşi în urmă, pentru că de o mie de ori e mai înfricoşător să priveşti înainte!
Spre viitorul luminos!
Care, ai impresia, – ba nu, nu tu: în această clipă de confuzie nu ai nici o impresie... Impresia e a lor, a celor ce stau în faţa ta. Dânşii cred că viitorul luminos începe imediat la spatele lor! Viitorul spre care e de o mie de ori mai înfricoşător să priveşti, decât spre trecut (copilăria, adolescenţa ta...). Acesta, începând imediat dincolo de omoplaţii tăi.
Dar fă totuşi pasul. Indiferent în care direcţie. Nu există alternativa de a nu face pasul.
Ah, de-ar privi cei mulţi din faţa ta spre viitorul luminos, ce şut în fund le-ai mai arde tu! Tânărul, post-adolescentul viguros. Dar, deocamdată, bine educat, la locul lui. Numai că, las’, bădiilor, vine el odată şi acel „viitor luminos”! Voi, bădiilor, credeţi că trâmbiţatul „viitor luminos” vă aparţine integral! Deja vi se oglindeşte, scânteiază auriul secerilor şi ciocanelor din decoraţiile ce vă blindează pieptul.
Dar ştiţi, bădiilor, la ce mă gândesc eu în această clipă, în care aş putea face un pas înainte, spre voi, sau altul – îndărăt, spre... mine? Vă interesează?...
Nu, nu vă interesează. Înţeleg din surâsul vostru care nu are nici un sens, doar un oarecare subînţeles. Poate – anume ca lipsă de orice sens, el, surâsul.
Nu, nu vă interesează....
În acest caz – fac pasul!
Încotro?
Înainte! Un pas înainte, spre voi, mai aproape de voi, ca să puteţi auzi şoaptele – deocamdată şoaptele – din firea mea. Auziţi? Ce auziţi, surzilor?
Vă ajut eu, vă traduc pe înţelegerea voastră şoaptele intimităţii, alias – convingerii mele. Din această clipă – de după acest pas ce-l fac spre voi, ca să auziţi. Aşadar, atenţie, decoraţilor ajunşi... decor! Atenţie!
Ştiţi voi oare ce e moartea ca expresie literară? Nu, nu ştiţi. Ascultaţi mai departe.
Moartea nu e decât declanşarea aplauzelor furtunoase ale unor oglinzi negre făcute ţăndări.
Poate fi anume aşa, asta e.
Numai că cine putu să facă un pas îndărăt din moarte, ca să ne spună ce şi cum este ea?
Astfel, definitivul final rămâne pe vec(h)i, ca şi clasic deja: moartea e o presupunere.
Punct.
Sunteţi liberi.
Rupeţi rândurile!
 
 
 
Propun cititorilor unele din cele câteva zeci de proze scurte şi scurtisime care „mi s-au întâmplat” – surprinzător şi... în pofida a orice, parcă, – în prima jumătate de vară toridă a anului curent. Majoritatea subiectelor-blitz se declanşară în, concomitent, intuiţia şi luciditatea mea, revelaţia fiecăruia din ele ducându-mă spre o primă, promptă schiţă, notaţie, la care aveam să revin peste un timp, să mă conving dacă într-adevăr ar fi vorba de o nuveletă şi dacă aceasta, de volum atât de restrâns, nu constrânge gândul, ideea, lăsându-le libere – transtextual, dar şi subtextual, cu double coding (dublă codificare). Ar fi ca şi cum o carte atipică (deocamdată – fără titlu) şi sub aspectul „încălcării” unui anume ritm de creaţie, dacă e să mă gândesc că între precedentele trei volume de proză ale mele au trecut câte 8 ani (De ce tocmai mâine-poimâine?, Chişinău, 1990; Îngerul şi croitoreasa, Cluj, 1998; Ultima călătorie a lui Ulysses, Bucureşti, 2006). Explicaţia?... Probabil, au dreptate cei care înclină să creadă că, odată cu înaintarea în vârstă şi experienţa literaturii ca fenomenologie a plurisemnificaţiei, poetul înclină tot mai mult spre naraţiune. (Sigur, aş vrea să cred că şi scurtisimele mele proze au păstrat câte ceva din esenţele metaforelor discrete, dar şi constituentele eseistice înnobilatoare.) Însă, în miezul ei, motivaţia ar fi că, la nivel de cotidian post-comunist, acest prim deceniu al secolului XXI e cu mult mai „bântuit” de impulsuri, şocuri, teme, temeri ce-şi caută expresie literară. Plus libertatea de a le putea aborda, râzându-i în nas ex-cenzorului (...exterior sau... interior, odată ce aminteam de double coding...).
 
Autorul
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog