Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Risipirea – o „cronică bucovineană”

Titu POPESCU

Alte articole de
Titu POPESCU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Fiindcă-l cunosc de două decenii pe Dumitru Pădeanu (alias Corneliu Florea), aş putea depune mărturie despre activitatea lui publicistică mai mult decât din perspectiva unui cititor obişnuit. Am scris prima oară despre el după ce i-am citit prima carte, Jurnal de lagăr liber (1987), care m-a impresionat prin sinceritatea povestirii, în secvenţe de verité, epopee a evadării din România ceauşistă şi a traiului anevoios din lagărul de la Treiskirchen (Austria), fără niciun complex privind noua situaţie a fostului medic din Bistriţa. I-am scris şi am devenit apropiaţi, cu toate deosebirile – inerente – dintre noi. Entuziasmul care m-a cuprins de la primele pagini ale cărţii s-a transformat firesc în îndemnul stăruitor de a persevera în scris, ceea ce a făcut şi prietenul meu din Canada, lărgindu-şi treptat aria de cuprindere tematică prin abordarea unor subiecte din istoria românilor, din arta românească, prin investigarea inclementă a realităţilor din ţară care i-au pricinuit multe decepţii şi prea puţine bucurii. Ceea ce a rămas neschimbat în toate cărţile pe care le-a publicat este ataşamentul lui adânc faţă de viaţa poporului român, fapt care îl face să fie necruţător cu denigratorii acestuia, din exterior şi din interior. Paralel, şi-a optimizat stilul, ştiind să renunţe la formulări preluate sau insuficient de clare, în favoarea redactării personale din ce în ce mai convingătoare. Aşa că o afirmaţie pe care o auzisem la Bucureşti: „Pădeanu are dreptate în tot ce scrie, dar este inutilizabil” (tocmai din cauza rostirii tranşante a adevărului) rămâne valabilă numai în prima ei parte, că are dreptate în tot ce scrie, a doua nemaifiind actuală, căci scrisul lui este o lecţie de inclemenţă şi netranzacţionare, pe care ar trebui să o îmbrăţişeze întreaga presă din România, dacă ar fi liberă şi demnă, aşa cum se pretinde.
Recenta lui carte este o „cronică bucovineană”, Risipirea, apărută la Editura Aletheia anul acesta. De ce Bucovina, când – am aflat de la sursă directă – experienţa lui de medic în Maramureş s-a transformat într-o dragoste nezdruncinată pentru oamenii şi locurile nord-vestice ale ţării? Canadianul prin adopţie a rămas român printr-o adevărată vocaţie de a cânta virtuţile neamului de origine; de această dată văzute în adâncimea istoriei şi a sufletului bucovinean, care „cuprinde o istorie încărcată, ardentă: pe de o parte, de cotropire, asuprire şi risipire, iar pe de altă parte, o încrâncenare din fire pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei româneşti, ceea ce a fost şi va fi foarte greu”, având în faţă şi exemplul luminos şi viu al bucovinenilor canadieni, cărora le dedică volumul de faţă – „a celor ce au ridicat gospodării şi biserici bucovinene în preeria canadiană şi au păstrat cu sfinţenie entitatea moştenită”. De aceea, autorul intenţionează să releve obligaţiile pe care le au înşişi românii de a face cunoscut genocidul bucovinenilor şi de a implica justiţia în elucidarea acestuia.
Coborârea în istorie şi experienţa umană imediată îi justifică atitudinea şi afecţiunea cu care urmăreşte şi descifrează risipirea bucovinenilor. Începe cu rememorarea momentelor din istorie care au jalonat trecutul bucovinenilor, transpunându-le în scene emoţionante şi cu o atitudine profund participativă. Reînvierea literară a destinului istoric al provinciei româneşti îl implică afectiv pe autor în traseul meandric al acestui destin. Interesele erau mari şi diametral divergente: laborioşii ofiţeri austrieci erau trimişi să facă o hartă a Ţării de Sus a Moldovei şi armata rusă de ocupaţie „lâncezea în dulcele parazitism rusesc”. Înscenarea la care recurge autorul conferă secvenţelor derulate un dinamism tranşant, aducându-le aproape de sufletele cititorilor şi, mai ales, de buna şi temeinica lor înţelegere.
Procedeul înscenării se extinde şi la nivelul întâmplărilor de familie care pregătesc şi declanşează migrarea spre Canada, alternând cu evocările de istorie propriu-zisă, pentru ca această „cronică bucovineană” să capete dimensiuni romaneşti. Un fel de roman documentar se încheagă, fiindcă scrupulele autorului nu-i permit să iasă din datele atestate, dar tot ele îi autorizează atitudinile neabătute în spiritul adevărului, subliniat prin înflăcărări naţionale diseminate în întregul text. Tot acestea îl fac să prezinte, în similitudine, cu o înţelegătoare simpatie, situaţia aborigenilor nord-americani, invadaţi cu perversitate de feţele palide şi supuşi unui proces nedrept, şi ireversibil, de izolare, fiind înghesuiţi temporar în rezervaţiile actuale. (Când l-am vizitat pe Dumitru în Canada, am fost împreună într-o astfel de rezervaţie, pe care am găsit-o mult sub standardele de dezvoltare ale acestei ţări; mi-a rămas însă mai adânc în amintire imaginea unui bătrân aborigen care stătea la intrarea în rezervaţie şi-i saluta pe toţi cei care treceau pe acolo, în semn de bun-venit, dar, poate, şi de despărţire nostalgică, definitivă.)
Rememorarea sub formă de povestiri îi face plăcere autorului, mai ales că narativitatea aplatizează tonalităţile inclemente care-i stau în fire. Acestea se lovesc de efortul molcom al construcţiei care-i absoarbe o parte din energiile vituperante. Reflexivitatea prilejuită de împrejurările plecării bucovinenilor în Canada se concentrează – de exemplu – în formulări aforistice („Multă lume lua lungul drum al speranţelor”) sau în adecvarea dialogului la felul întâmplărilor şi la firea protagoniştilor, făcându-l credibil şi fără răsuciri inutile. Rămân prioritare umorul şi ironia autorului, mai prezente în capitolele de situare internaţională, unde rescrierea nu apare constrânsă de nimic, făcând loc maliţiei. Îmbinând scenele narative cu documentul privind situaţia obiectivă, autorul oferă o mostră de „cronică” mai completă, în care scenele se susţin reciproc, iar ideile se adaugă în registre evocatoare diferite, pentru a întregi efectul atât din punctul de vedere al faptelor obiective, cât şi din cel al rezonanţelor „umane”. Nici în registrul de evocare obiectivă nu lipseşte însă comentarea personală, care nuanţează sensurile, conferindu-le o înţelegere neechivocă. Iată, vorbind despre Primul Război Mondial, autorul-narator mărturiseşte: „Cât priveşte hrana insuficientă a combatanţilor, se completa prin jaful celor ocupaţi. Intimidarea acelor ocupaţi cu armele, maltratarea sau omorârea civililor ce protestau, prădarea totală şi bineînţeles violarea femeilor cu barbarie făceau parte din instruirea şi practica armatei ruse”. Iar pentru a da adevărata măsură lucrurilor va răsuna retorismul de obidă al autorului: „Iată ce a ajuns Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, pe care habsburgii au anexat-o imperiului lor numind-o Bucovina şi care, între timp, s-a umplut de ucraineni şi evrei, iar răbdătorii bucovineni s-au jertfit în războaiele imperiului în peste o sută de ani”.
Ironia autorului adesea pigmentează discursul obiectiv; iată cum înfăţişează semnarea tratatului de la Paris: „Românii nu s-au amestecat în treburile politice ungureşti, se ocupau de unguroaice, faine femei, aşa că la putere a venit marele erou naval Miklos Horthy, care a declarat Ungaria monarhie şi pe el regent. Treaba lor. În doi ani au trecut prin toate formele politice, sperând să scape de ce nu puteau scăpa, fiindcă, aşa-i în omenirea asta pământeană, din când în când, foarte rar, mai vine şi ora adevărului şi-a dreptăţii pe pământ”.
Stabilirea adevărului înseamnă, la Pădeanu, restabilirea demnităţii umane. El caută adevărul dincolo de implacabila constatare a lui Neculce: „Oh! oh! oh! Săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au căzut!”, în determinaţiile elementului uman de a acţiona. În acest sens, cartea lui despre Bucovina este o cronică prin succesiunea evenimentelor, dar şi un studiu de tipologie umană, ceea ce cronicarii noştri nu au urmărit, în afară de câteva formulări memorabile privindu-i pe domnitori. Pădeanu coboară aceste percutante caracterizări de la nivelul protagoniştilor istoriei la cel al protagoniştilor de situaţie, istoria părând credibilă în toate pliurile ei ascunse. Or, ea „trebuie ştiută şi povestită semenilor ca o poveste adevărată, atractivă, să stârnească interes, meditaţie şi discuţii”.
Progresiv, prin întâmplări narativizate, se încheagă atmosfera generală din capitolul Cotropitorii infernului roşu, care se încheie cu greutatea rostirii implacabile a adevărului istoric: „În iunie 1941, din Bucovina de Nord, ocupată de armata roşie, au fost ridicaţi din casele lor peste 13.000 de bucovineni români şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan, pentru risipirea lor în teroare, muncă forţată şi mizerie comunistă. Puţini dintre ei s-au mai întors acasă, după ani şi ani, din această risipire satanică”. Alteori, adevărul apare formulat la mijlocul capitolului (de pildă, Târziu şi vremelnic) – ca o limită peste care nu se poate trece fără a o evoca şi încheind orice speculaţie, ca o fatalitate cu toate atributele ei de implacabilitate, abătută peste românii bucovineni cărora li s-a schimbat destinul pentru totdeauna: „I-au aşteptat pentru că aveau promisiunea că tovarăşul Stalin le va face o republică socialistă sovietică evreiască între Prut şi Bug! Din acest motiv i-au aşteptat, din acest motiv când a intrat armata roşie în Bucovina şi-au arătat cealaltă faţă, belicoasă, dispreţuitoare şi agresivă faţă de armata română în retragere”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog