Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Andrei Negură. Cheia gramaticii pentru artele plastice

Vladimir BULAT

Alte articole de
Vladimir BULAT
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Agnosco veteris vestigia flammae
[Recunosc vestigiile unei flăcări de demult].
Vergiliu
 
Arta tapiseriei nu a avut un destin prea fericit în Republica Moldova, comparabil cu această direcţie artistică din Ţările Baltice, Cehia sau Polonia, spre a mă referi doar la spaţiile culturale limitrofe. Evoluţia ei nu a fost nici spectaculoasă, nici firească. Deşi arta ţesutului ţărănesc are o tradiţie veche şi polimorfă în zona geografică menţionată, apropierea artiştilor de morfologia şi „gramatica” acesteia s-a arătat în timp peste măsură de neconvingătoare. Cu puţine excepţii, s-a depăşit doar nivelul unui artizanat cuminte, sec, mecanicist. Încă din anii ’60 apar primele încercări de acest fel, iar către anii ’80, odată cu dezvoltarea designului domestic şi cu sprijinirea interesului pentru amenajările interioare, gustul pentru arta tapiseriei capată dimensiunile unei discipline tot mai ordonate şi mai imaginative. În partea estică a Prutului printre cei care au mizat enorm pe acest gen de artă a fost şi Andrei Negură, aflat astăzi în apogeul creaţiei sale.
L-am cunoscut pe Andrei Negură într-o vreme în care lucra personal piese textile de mai mici dimensiuni, compoziţii rafinate şi de mare impact. Spuneam personal, pentru că avea în atelier un război de ţesut vertical ca cele pe care le mai poţi vedea prin muzee, cărţi sau în fundături de lume, unde meşteşugul ţesutului a rămas ca o inerţie... Era impresionant să vezi un tânăr bărbat aplecat asupra urzelii, căci mentalul nostru asociază această îndeletnicire străveche cu domeniul femininului.
Cu o şcoală solidă, făcută la Moscova şi Budapesta, Negură propunea chiar de la debut o nouă viziune asupra felului de a concepe suprafeţele ţesute, de a structura compoziţia unui spaţiu – în care fibra colorată funcţiona pe post de tuşă, ritm, volum... Descoperirea lui a fost o revelaţie pentru multă lume lucidă. Iar prezenţele sale erau sistematice: în saloane, expoziţii anuale. Avea şi comenzi, pe care le onora ireproşabil, căci tapiseriile acestui artist nu erau nişte simple panouri ţesute, decupate dintr-un continuum spaţial anonim, ci deveneau, cel mai adesea, nişte elemente plastice de animat atmosfera în care erau amplasate. Dar şi prezenţa în expoziţii făcea ca piesele sale să facă notă discordantă prin personalitatea pe care o căpătaseră. Devenise recognoscibil, avea propria scriitură plastică. Lucările lui aproape că nu aveau nevoie de o etichetă, erau blazonul unei anume viziuni.
E mai bine de un deceniu şi jumătate de când nu am mai văzut o piesă nouă de tapiserie...
Vremurile s-au schimbat, iar decăderea acestei arte se datorează tocmai lipsei unui comanditar ferm; arta ţesutului nu poate exista de „amorul artei”. Ea se susţine din comenzi, din concurenţă şi multă şi bogată imaginaţie. Fiecare din cele trei condiţii trebuie îndeplinite, coroborate, puse în relaţie. Când piaţa nu revendică o astfel de artă, ea dispare sau se transformă în altceva: migrează în sculptură, pictură sau ceramică. De altfel, arta tapiseriei conţine în chiar codul său „genetic” aceste dimensiuni plastice. Ea ştie şi poate să se transforme, să „expandeze”, să devină foarte dinamică. Artistul e cel care o modelează, îi potenţează ceea ce este înscris în datele sale „intrinseci”. Poate lua forma unui happening.
O privire rapidă asupra evoluţiei acestei arte din epoca clasică, din secolele XVII-XVIII, ne face să constatăm că atunci era vorba de „tablouri ţesute”, de sisteme plastice capabile să redea întreaga gamă de emoţii, trăiri, stări şi câte mai pot fi numite în această perspectivă, ce erau „vânate”, evident, şi de pictori prin tablourile lor, deşi modalităţile de a le obţine / capta erau diferite. Oricum, sfera laică este ataşată decorativului, plăcerii, senzorialului, „dezvrăjirii minţii”, tocmai de aceea o esenţială diferenţă între pictură şi arta tapiseriei nu există. Asta ar putea fi şi explicaţia faptului că Negură a practicat şi mai practică pe larg pictura. Dar pictura lui foloseşte o sintaxă şi gramatică specifice tapiseriei, tuşele sunt ca fibrele, culorile rămân culori. Interesant de consemnat este faptul că ceea ce funcţiona altădată în tapiserie ca bordură, acum s-a transformat, la Negură, într-o atenţie sporită asupra ramelor tabloului. Spaţiul trebuie delimitat, definit, înfrumuseţat. Funcţionează ca un prolog. Astfel, el devine cadru, graniţă. Aşa cum se spune că pământul stă la „fundul” norilor, un tablou e terminat atunci când i se găseşte o ramă potrivită. Nu e puţin lucru. Nici prea lesne de izbutit. Lui Andrei Negură îi reuşeşte, pentru că are flexibilitatea şi imaginaţia necesare conceperii unui tot, a unui întreg. Una din metehnele de care suferă artistul contemporan este lipsa unităţii, a rotundului. A împlinitului. Tocmai de aceea se vorbeşte mereu de proiect, de work in progress, şi nu de operă. Opera pare pusă sub semnul întrebării, în surdină, anihilată, inutilă... Dar ea nu moare, ci îşi aşteaptă Autorul.
Andrei Negură are un parcurs inegal, învolburat, cu suişuri şi coborâşuri. Dar el se datorează mai puţin unor întreruperi ale traseului său creator decât imposibilităţii de a proiecta către exterior o imagine a permanenţei acestuia. Disciplina, coerenţa, consecvenţa şi conştiinţa matură a propriului demers, disponibilitatea de a îmbrăţişa diverse genuri plastice – în care se simte liber să-şi materializeze ideile şi temele – caracterizează întreaga carieră de până acum a acestui artist. Poate prea discret prezent pe simezele expoziţionale. Dar asta e propria lui opţiune, artistul e liber să decidă...
De curând a prezentat la Chişinău o expoziţie personală cu opera sa din ultimii ani, din care se putea reconstitui un portret al artistului la maturitate. Un artist aflat în căutarea continuă a ceva de pictat, cu idei multe, variate, mustoase, unele – la limita abstractului – nu prea lesne de clasificat sau catalogat.
Grupajul cuprins în aceste pagini, la care comentariul meu se doreşte o addenda, este o mică şi discretă selecţie din multitudinea de strategii plastice ale artistului Andrei Negură, pe care încă mai trebuie să-l descoperim, să-l înţelegem şi să-l apreciem.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog