Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ADRIAN DINU RACHIERU – 60

Eminescu şi Basarabia

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora,
am adunat dovezi şi am arătat că poporul român
niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei
şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa.
Mihai Eminescu
 
Deşi Eminescu, ne încredinţa amicul Slavici, „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată”, cu elan vizionar, de copleşitoare vitalitate intelectuală, îmbrăţişând durata lungă, negreşit că poetul-publicist se cheltuia agitatoric şi în imediat, asaltat de problemele prezentului. Or, dincolo de numitorul comun al existenţei romantice (desluşind o biografie-stas), lumea „de acasă” oferea o istorie particulară; ca întruchipare pilduitoare a românismului, cutreierat de un ethos înalt şi conectat frământatului timp românesc şi problemelor obşteşti, Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni” (1, p. 26). Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memorabil ca „o insulă mereu roasă pe margini”.
Pe bună dreptate, într-o carte de referinţă, republicată, propunând un nou punct de vedere şi impunând o tipologie, Ioana Em. Petrescu (2), inventariind modelele cosmologice sferice (pitagoreic, platonician, cu ştiutele rectificări aristotelice), nota că avem de-a face cu „o viziune muzicală-armonică şi inteligibilă a Universului”; dar că, asumându-şi perspectiva kantiană, a naşterii şi ruinării lumilor, a infinităţii şi „repaosului nefiinţei”, Eminescu intră sub regimul istoricităţii. Mai mult, Eminescu nu fuge de Istorie, căzând într-un contemplativism pur, ascetic; el îşi asumă condiţia tragică şi exprimă, deopotrivă, un destin cosmotic şi istoric. Aşa fiind, e limpede că Eminescu-gazetarul a trăit şi a scris sub presiunea problematicii epocii sale, aflată, şi ea, în „tranziţiune”. Chiar dacă, în timp, proza sa publicistică – cu deosebire – a suportat o ideologizare forţată şi, deseori, o actualizare pervertitoare, filtrată partinic, gazetăria sa, despărţindu-se de tonul emfatic al predecesorilor, se cuvine analizată în întregul operei, evidenţiind şi valoarea ei artistică, cum propunea – în remarcabile analize stilistice – Monica Spiridon (3, 4), nu doar conţinutistică. Cu neostoită „pendulare euristică” între concret şi abstract, scrisul eminescian convoacă şi mijloacele teatralităţii, dar şi „meşteşugul retoric”, desfăşurând o îmbietoare cromatică lexicală. Impunând jurnalismul profesionist, Eminescu se bate pentru „discreditarea sofisticii”, nota tot Monica Spiridon; încât acumularea de probe devine, finalmente, un consistent dosar judiciar. Cu deosebire când era vorba de a demonstra autohtonia, Eminescu afirmând repetat şi întemeiat, deloc străin de violenţele de limbaj, că nu suntem „oamenii nimănui”.
Pornind de la aceste evidenţe, încercând o „scanare” a mentalului românesc la nivelul imaginarului lingvistic violent, Ruxandra Cesereanu afla în Eminescu şi în publicistica sa de la „Timpul” (noiembrie 1877 – iunie 1883) un autor-cheie (5, p. 13-26). Pamfletar pătimaş şi naţionalist furibund, „aproape mistic” (5, p. 14), Eminescu ar fi cultivat o publicistică inflamată, cu accese colerice, scrie autoarea clujeană. Bineînţeles, violenţele de limbaj nu pot fi tăgăduite; ele explodează când în discuţie intervin „atingerile” aduse românismului. Sau când „ziarismul” eminescian (ca să-l cităm pe Perpessicius, cel care atrăgea atenţia asupra valorii literar-complementare a acestui sector al scrisului eminescian) vitupera, cu pana „înmuiată în fiere”, în contra celor ce vampirizau trupul ţării. Asprimea verbală e de înţeles când publicistul condamna „cangrena morală” şi molima demagogiei, când deplângea corupta viaţă politică şi decăderea ţării-„otel”, degenerarea rasei (prin invazia „lepădăturilor” Fanarului, hiene şi lipitori, în limbaj eminescian), a „gheşeftarilor şi patrioţilor de meserie”, când, în fine, îngrijorat de soarta neamului, încerca a curma, fie şi prin scris, „dezagregaţiunea” provocată de veneticii românofagi. Cine cunoaşte publicistica eminesciană ştie prea bine că, încă în perioada începuturilor (1870-1876; colaborări la „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „Românul”), junele semnatar dovedea, în articolele încredinţate, „agresivitate în ordinea ideilor” (1, p. 95). În paginile „Federaţiunii”, de pildă, probând curaj, vehemenţă, stringenţă logică, sub pseudonimul Varro va publica trei articole (în intervalul 17 aprilie – 11 mai: Să facem un congres, În unire e tăria şi, în două numere, Ecuilibrul), ceea ce i-a şi atras, precum se ştie, un proces de presă la Pesta. Foarte tânăr, Eminescu blama principiul dualist, cerea – în numele „egalei îndreptăţiri” – solidaritate cu celelalte naţiuni, invocând principiul suveranităţii, şi se dovedea familiarizat, printr-o documentare riguroasă, desigur, cu „încâlcitele probleme politice” (1, p. 95). Sunt, aşadar, argumente timpurii, solide, în a vesteji imaginea unui Eminescu rupt de realităţi. Ceea ce va confirma travaliul gazetăresc ulterior, mereu exigent; fie risipit într-un „mozaic jurnalistic” (6, p. 176) în etapa ieşeană, fie acreditând maturizarea jurnalismului politic la noi, cu patos participativ, dezvoltând câteva linii tematice în anii petrecuţi în redacţia „Timpului”. Acolo unde poetul, mereu interesat de „viaţa ideilor” (agitând opinia publică), va fi, de fapt, într-o „opoziţie dublă” (6, p. 174), atât faţă de liberali şi partidul lor (radicalii roşii, în special), aruncând în arenă soluţia „scopirii”, cât şi faţă de tabăra conservatoare. Ca „profet mânios”, Eminescu va trece, cu vervă pamfletară, de la „animalizarea” adversarilor (5, p. 21) la „demonizarea” lor (5, p. 25), angajând „Timpul” în dure campanii de presă.
Evident, problematica basarabeană nu îi era străină şi nu putea fi ignorată. Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului”, Eminescu îl va socoti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist. Cum se apropia Congresul de la Berlin, angajatului „Timpul”-ui i s-a oferit, subit, o „vacanţă oltenească”, la moşia lui N. Mandrea de la Floreşti, sub pretextul traducerii unui prim volum din Tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzachi (Fragmente zur Geschichte der Rumänen). Îndepărtat din redacţie (mai-iunie 1878), Eminescu a fost, pe moment, „potolit”. Dar studiul său Basarabia este un veritabil „memoriu politic” (7, p. 159) şi chestiunea a fost, sperăm, definitiv lămurită de D. Vatamaniuc, venerabilul editor evidenţiind adevărul politic al întâmplării (7, 8). Conectat momentelor de tensiune diplomatică, Eminescu-gazetarul a ieşit mereu la rampă, nepregetând a sluji şi apăra fiinţa naţională. Fiindcă acest nume (Basarabia) „singur este o istorie întreagă”, scria poetul, retrocedarea provinciei fiind „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. D. Vatamaniuc, oferind în Basarabia, pământ românesc (7, p. 147-159) un avizat comentariu al contextului, indicând acribios bibliografia izvoarelor, observa că studiul eminescian n-a avut, curios, ecou internaţional; nici măcar ziarul „Le Nord” n-a reacţionat. Totuşi acest amplu excurs istoric reprezintă un adevărat „testament” (7, p. 159); iar publicistica eminesciană, uluitoare prin diversitate şi profunditate, confirmă spusele lui Călinescu, „divinul critic” notând că ea este „trainică literar tot atât cât poeziile”.
 
*
Basarabia, provincie ruptă din pământul românesc, a fost şi a rămas un subiect litigios şi un obiect de transfer în relaţiile cu marea vecină din Răsărit, în pofida unor momente de acalmie politică şi diplomatică. Chestiunea basarabeană devenise o problemă internaţională încă în veacul lui Eminescu şi pana poetului, cerând „mai mult simţ istoric”, n-a ostenit să denunţe raptul. Ea, îngropată sub pecetea unor tratate, mereu încălcate, fără a depăşi valoarea unor „terfeloage de hârtii” (cum scria marele poet), a constituit o preocupare statornică pentru gazetarul de la „Timpul”. Publicistul, angajat cu întreaga-i fiinţă să exprime „durerea românilor din toate ţările româneşti” (S. Mehedinţi), a făcut din editorialele sale o profesiune de credinţă şi a mutat discuţia din cancelariile diplomatice pe terenul realităţilor istorice. Fiindcă Europa de atunci (ca şi cea de azi) era neştiutoare. Or, pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care „ţipă sub condeiele ruseşti” şi protestul său, vehement şi argumentat, culminând în studiul Basarabia, a trezit îngrijorare chiar printre cei care diriguiau ziarul, considerând că inflamatul gazetar transformase „Timpul” într-un „organ personal al antipatiilor sale” (cf. I. A. Cantacuzino). De unde şi „exilul” oltenesc pe moşia lui N. Mandrea şi chiar ipoteza „sacrificării” sale. Dar nu vom stărui aici asupra culiselor, tentante şi tenebroase.
Cum la 1812, prin „actul oficial de cesiune”, provincia a fost dobândită de Rusia de la Poarta otomană (ignorându-se proprietarul legitim, adică Moldova), într-o schiţă a pomenitului studiu, găzduită în „Timpul” (1 martie 1878), cererea Rusiei va fi taxată drept „strigătoare la cer”. Dar marele vecin, aţâţat de pofte anexioniste, îşi pornise opera „emancipatoare”. Încât poetul, ironizând problema onoarei imperiale şi pretextul graniţelor naturale, convocate zgomotos ca argumente forte ale diplomaţiei ţariste, făcea constatarea amară că pentru unii, ignorând cu nonşalanţă Istoria, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812”! Acest „petec de pământ”, avertiza poetul, nu are niciun echivalent; el este tăria noastră şi ni se cuvine! Cu „documentele în mână”, într-o argumentare strânsă şi cu o explicabilă înverşunare polemică, Eminescu invocă inflexibil dreptul nostru istoric. Argumentele morale, constată el, sunt de partea noastră. Basarabia, patria istorică, „e bucată din patria noastră străveche”; acest pământ „cucerit cu plugul” înseamnă chiar „misiunea noastră istorică”.
Dacă aşa stau lucrurile, singurul viitor legitim nu poate fi decât revenirea la patria-mamă. Această veche aspiraţie jugulată e, din păcate, departe de a se împlini. După „fatalul tratat de alianţă” de la Luţk (1711), când „nefericitul” D. Cantemir „nu s-a lăsat de moscali”, Basarabia – spuneam – a devenit obiect de transfer, obligată la o ciudată navetă istorică. Ce folos că un Mihail Bruhis, cel care părăsea în 1974 U.R.S.S.-ul, afirma neted că adevărul istoric este de partea României (vezi: Republica Moldova: Quo vadis?, Editura Papyrus, 1999, Tel Aviv)? Ce folos că suferinţa provinciei înstrăinate, beneficiind acum de o independenţă considerată de unii „năstruşnică”, e însoţită de o politică duplicitară, adâncind conştiinţa schizoidă? Republica Moldova fiinţează între două lumi, nota un analist: pe de o parte, îmbrăţişarea C.S.I.-ului „matern” (zicea Constantin Tănase), pe de altă parte, râvnita integrare europeană, hrănind iluzia că ar fi „luată în calcul”, într-o amânare sine die. Erupţiile moldovenismului au alterat conştiinţa naţională şi ne-au aruncat îndărăt în tunelul istoriei, într-o fază preunionistă, temporizând (nu doar din pricini interne) împlinirea unui ideal după care tânjim.
Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblânzitului gazetar de la „Timpul” cu presa panslavistă, îndeosebi „Le Nord” şi „Viedomosti”, a îngrijorat până şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, „scos din joc”, trimis la Floreşti pentru a traduce din E. de Hurmuzachi, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric, nedreptatea ştirbirii fruntariilor, sperând neostoit că „bucata noastră de Basarabie” va reveni cândva la matcă. Fiindcă „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, scria inclementul polemist. Iar frazele sale, vădind meşteşug retoric şi cheltuind chiar, din belşug, rafale sarcastice, aparţin unui ins avizat, a cărui pledoarie – prin acumulare savantă de probe şi ispita teatralizării demersului – ne permit să vorbim de o „profesionalizare a elocinţei” (Monica Spiridon).
Dar Eminescu deranjează şi azi, poate mai abitir, mai ales prin proza publicistică. Febra revizuirilor care bântuie prin cultura noastră nu-l putea ocoli pe scriitorul paradigmatic (Marin Mincu). Acelaşi critic se pronunţa ferm: rostul adevărat al revizuirilor este cel de a întări valoarea marilor scriitori. Nu e vorba însă de a-i scuti de ghilotina judecăţilor critice. Fanfaronada revizionistă, în aşteptarea „seismului mântuitor” (Gh. Grigurcu), încurajează, adeseori, o furie demolatoare, iscată de îndârjiri viscerale. Probabil că orice act detractor, cum se spune îndeobşte, ascunde o pizmă necenzurată; de unde graba unora de a propune gesturi iconoclaste, mistificări diletantiste, valorizări politice sau chiar tonul golănesc în lupta cu statuile. Evident că Eminescu, devenit – zic unii – o obsesie maladivă sau un mit obosit, nu putea fi sustras discuţiei. Uzanţele festiviste, şirul de elogii previzibile, „tonele de exegeză” (îndepărtându-ne, practic, de operă) cereau o relansare a interesului fără a suspecta orice aluzie critică drept blasfemie. Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril, insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea, îndreptăţit, caragializarea receptării. Sub tirania clişeelor, provocând saţietate, transportând în contemporaneitate un Eminescu idolatrizat dar necitit, izbucneşte contagios, atras de voluptatea autoflagelării, atât de virilă la noi, mitul demitizării, spulberând legenda. Un aer proaspăt în exegeza eminesciană, revigorând-o, e oricând de dorit. Ea, pe de o parte, nu se împacă – se ştie – cu paralizia spiritului critic; dar, la cealaltă extremă, nici cu ispita zeflemelei. Şi, negreşit, nici cu „intelectualizarea profanării”, tendinţă în ascensiune, cum remarca George Anca, sau, şi mai grav, cu „renunţarea complice la problematica eminesciană”. Nu trebuie uitat că pe şantierul eminescologiei „Eminescu se naşte din Eminescu” (D. Vatamaniuc) şi gazetarul n-a folosit cerneală duplicitară.
Aşa fiind, recuperarea lui Eminescu ca proces neîncheiat (şi, practic, de neistovit) a cunoscut, repetat, fenomenul confiscării, transformând creaţia marelui poet – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Dacă acest corset ideologic sufoca opera, în Basarabia Eminescu a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (Mihai Cimpoi). O cultură nouă, aşezată sub flamura triumfală a moldovenismului sovietic, a găsit, în replică, certitudinea identităţii tocmai în eminescianism. Recuperarea lui Eminescu, începută anevoios în 1954, a suportat numeroase şi inevitabile răstălmăciri (cazul A. Lupan, 1971). Dar pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator. Acolo, traiectoria poetului, asigurând revitalizarea conştiinţei de sine (a unui neam), întemeiată pe credinţă şi limbă, obligă la o cercetare contextuală. Moldovenii din Est, scrie M. Cimpoi, s-au salvat prin Eminescu. Exponenţialitatea eminesciană a animat o cultură luptătoare. Reacţia de mitizare nu e doar explicabilă (chestionând contextul), ci şi justificată. Era nevoie pentru a rezista de un trecut poetizat şi de prezenţa unor figuri emblematice, tutelare: Eminescu şi Ştefan cel Mare. Eminescu a devenit „un hotar al conştiinţei” (Ion Druţă, 1970) şi, acceptându-i-se statutul de poet naţional, a fost garantul renaşterii culturale, zăgăzuită atâta vreme. Rolul lui de „biblie lucrătoare” (cum splendid scria M. Cimpoi) a îngăduit relansarea românismului cultural. Cruciada românismului, în acei ani de un „optimism nebun” (Th. Codreanu), s-a purtat sub flamură eminesciană. Lupta publicistică s-a hrănit din verbul eminescian.
Cu atât mai curios ni se pare sfatul (oferit într-un editorial al „României literare”, de N. Manolescu) de a reţine pentru uzul posterităţii „numai poezia”. Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proza şi, îndeosebi, proza politică (gazetăria). Recomandarea nu e nouă. Să fie vorba de o frigiditate estetică (cum insinuează unii) sau de „rudimente de gândire politică” (Cr. Preda) ale unui romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră? Şi care, iată, legându-şi gloria de un destin vitreg în timpul vieţii şi roditor în posteritate, pendulează între convenţionalitatea elogiilor revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, trecându-i-se sub obroc o publicistică „mediocră”. Adevărul e că Poetul rămâne o prezenţă stânjenitoare şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. Înlăturarea lui prin acea „dublă sacrificare” (v. Theodor Codreanu, în volumul apărut la Braşov, Editura Serafimus, 1991, care produce – zicea D. Vatamaniuc – „argumente plauzibile”) pare, şi din punctul nostru de vedere, credibilă.
Literatura Basarabiei a stat, aşadar, din fericire, chiar în faza latenţelor, sub semnul lui Eminescu. Într-un context doctrinizat, deviind istoria neamului de la cursu-i firesc, ea s-a regăsit spectaculos după ce, ani în şir, şi-a tăinuit vlaga (M. Cimpoi) tocmai prin modelare arhetipală. Baladismul e un dat organic, scria acelaşi critic în Istoria sa („deschisă”). În pofida unor altoiuri, influenţe şi oscilaţii (v. „moşionologia”, cinematografierea epicului ş.a.), tot pasta arhaică şi limba cronicărească, în pofida grimaselor unor esteţi de ultimă oră, au salvat disputa dintre organicism şi eclectism, întreţinând, de fapt, o „confuzie diabolică” (aprecia criticul de la Chişinău). După ce a vehiculat ca simboluri centrale „lampa lui Ilici” sau „plugul”, îngrăşând, apoi, cu maculatura epocii, cimitirele literare, această literatură, sigilată de conformismul etnic (nota, cândva, E. Lovinescu), s-a reîntors, salvator, la naţionalismul istoric frecventând, cu frăgezimi aurorale, misticismul ţărănesc, pe filieră eminesciană. Că nu mai poate întârzia acolo, e altă chestiune. Dar pentru a rezista antiromânismului nu exista – atunci – altă cale.
Vitregia istoriei nu e o vorbă a „ficţionarilor” sau o invenţie a boemei. Să ne amintim şi de cuvintele lui Eliade care invoca aceeaşi vitregie pentru a înţelege destinul culturii româneşti. Replierea în mioritism şi defensivitate, chiar blamabilă, a îngăduit o înmugurire tainică. Reacţia stăpânilor, în acei ani duri, nu era doar anticulturală, ci violent antiromânească. Efectele propagandei, duse cu perfidie şi tenacitate, invocând bariera „moldovenismului”, se simt încă. Iată de ce, privind retrospectiv, M. Cimpoi vorbeşte despre o literatură a exilului; e drept, un exil interior. Basarabia a conservat, incredibil, un „românism în stare pură” (V. Horia), lăsând să circule subteran sevele autohtonismului. Povara destinului, „teroarea istoriei” au marcat, indiscutabil, imaginarul colectiv, dar au şi estompat, prin sovietizare totală şi control ideologic sever, conştiinţa înstrăinării, condiţia desţărării. Deşi par incompatibile, sentimentalismul de fond, secretând un iz romanţios-dulceag, şi eroismul rezistenţei au conlucrat în vederea integrării, redescoperind placenta: „mediul geopsihic matern”.
O problemă deschisă rămâne însă cea a valorizării. După ce a traversat infernul proletcultist şi a plătit tribut maniheismului de clasă, după ce a răspuns directivelor unionale şi republicane, trâmbiţând un optimism de comandă, renaşterea literară a Basarabiei va suporta tratamentul dur al selecţiei. Filtrul critic e nemilos. Dar el nu poate uita de grija contextualizării. Răspunzând – pe de o parte – imperativelor oficiale, literatura „moldovenească” s-a refugiat în tradiţionalismul programatic (ruralism, regionalism, conservatorism, polemism esopic) dovedindu-se – constată M. Cimpoi – o literatură „rizomică”, închisă în sine şi asigurând, printr-o serie fatală de compromisuri, supravieţuirea esteticului prin etnic şi cultural.
Mişcarea poeziei a urmat acelaşi grafic. Odată cu redeşteptarea naţională, politizarea liricii s-a înscris vectorului românismului. Era entuziasmului, împingând, sub presiunea istoriei, lirismul din zona intimismului înspre poezia agitatorică, s-a contaminat de neopaşoptism. Deşi eticheta e folosită azi depreciativ, se cuvine să reamintim că un poet în Basarabia era obligat „să fie un poet el cetăţii”. Iar ataşamentul faţă de tradiţie, alimentat de un conservatorism funciar, răspundea unui instinct de conservare. „Omul hotarelor” (S. Comoroşan), trăitor „la margini”, ne descoperă o altă lume. Şi homo cristianus (A. Mateevici), cu pusee de misticism, şi sufletul preontologic (M. Cimpoi) acuză senzaţia de neîmplinire. Aflaţi la margine, între două lumi, oamenii locului visează Centrul. El putea fi ispita slavă, observa M. Vulcănescu, atent la nota mistică, dar, mai degrabă, tropismul românesc, provincia oferind – după spusele lui G. Ibrăileanu – un „maximum de românism”. Disputa continuă. Departe de a fi un spaţiu mioritic, Basarabia ca lume deschisă, topind atâtea influenţe, a fost condamnată – din punctul de vedere al românităţii – la un prelungit exil interior.
Este de înţeles de ce, îndeptăţit, vorbim de o cultură „de rezistenţă” şi de miracolul basarabean. Deşi marcată de conştiinţa periferiei, spiritualitatea românească de aici s-a salvat prin centralitatea lui Eminescu. Sunt voci care deplâng acest establishment eminescian, considerând chiar – printr-o paralelă hilară – că mitul poetului a atins dimensiunile groteşti ale cultului ceauşist. Sau, dimpotrivă, acceptând că acest caz este o iscodire a politicului (cum pare a crede E. Lungu); n-am avea de cine-l apăra pe Eminescu, fiindcă „nu există demolatori”. Retrăgându-i competenţa universală şi infaibilitatea, el ar trebui repus în rândurile scriitorilor.
Evident. Doar că pentru o literatură subterană, poetocentrică, acuzând îndepărtarea de ţară sub bruiajul ideologic şi căutând vocaţia eticului sub pecetea înstrăinării, a infuziei elementului slav, Eminescu a fost chiar simbolul rezistenţei. Cu mult mai mult, aşadar, decât un nume de scriitor. Sub tăvălugul ideologic al moldovenismului sovietizant, mitizarea a fost reţeta salvatoare. Prin tradiţia fertilizantă pe care a vegheat-o, Poetul a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (M. Cimpoi). Tradiţia, în acest caz, departe de a exercita o tutelă castratoare sau o „fraudare a percepţiei” (cum se rostesc voci alarmate), a îngăduit cruciada românismului. Am putea descoperi, din unghiul esteticii generaţioniste, o ciudată fluctuaţie a recepţiei, dincolo de avalanşa clişeelor didactice sau a jeturilor festiviste, paralizând spiritul critic. Observând că specificul naţional nu este „încremenit”, Em. Bucov descoperea „unele greşeli” şi pomenea de „hărdăul eminescian”. În câteva „notiţe” despre specificul naţional, V. Coroban (v. „Nistrul”, nr. 2/1959, p. 117-126), după ce glorifica „înflorirea de azi” a literaturii sovietice moldoveneşti sub influenţa literaturii popoarelor sovietice şi nota că izolaţionismul ar fi moartea culturii, preciza sec că literatura moldovenească s-a dezvoltat „în legătură nemijlocită” cu cea română. A urmat o dură campanie de presă, inclusiv critici aspre pe linie de partid, V. Coroban fiind nevoit să extragă de aici „învăţăminte adânci” (v. „Cultura Moldovei”, 3 martie 1960, p. 2) şi să-şi toarne cenuşă în cap. Să reamintim însă că „recidivistul” (cum îl taxa într-un editorial „Moldova socialistă” din 13 martie 1960), bucurându-se de tristul renume de „oracol fals” şi acuzat de revizionism, pus la zid pentru „tratările greşite”, atingea „culmea profanaţiei”, ponegrindu-l pe Gorki ori negând influenţa unor scriitori ruşi asupra lui Eminescu. Ca să nu mai pomenim de articolul O prefaţă agramată (v. „Nistrul”, nr. 8/1959, p. 137-139) în care, comentând textul lui A.T. Borşci, V. Coroban denunţa erorile acestuia când vorbea de „nefasta influenţă apuseană” ori „dezmăţul antirus”. Interesantă ar fi şi incursiunea în spaţiul interbelic, veritabil „continent necunoscut” (Alex. Burlacu). Una peste alta, o polarizare a reacţiilor, chiar dacă disproporţionată, e deîndată izbitoare. Tras în formulele desuete ale patriotismului melodramatic, cultul pentru Eminescu a stârnit mânia contestatarilor. Frenezia demolatoare a mers până într-acolo încât ziarul cernăuţean „Ceas” îl numea un „geniu rău”. Să adăugăm că lui Eminescu i se refuză un monument la Cernăuţi, pentru că poetul „ar fi ucrainean şi nu merită”, opera sa fiind o „mediocră probă şcolărească” (cf. „Ceas”, nr. 39/17 septembrie 1999). În plus, prin tot ce a scris s-a străduit „să repună jugul românesc pe grumazul ţinutului”. Hulit de vecini, poetul e atacat şi acasă, începând cu acel faimos canonic Grama care, la 1891, credea că Eminescu n-a fost „nice barem poet”. Detractorii se iţesc în momentele tulburi şi fără să credem că antieminescianismul ar fi o linie exegetică în cultura noastră, beneficiind de continuitate, trebuie să observăm – sub presiunea faptelor – o îndesire a atacurilor în vremea din urmă. Om al altui veac, poetul ne-ar împiedica – cred unii – în cursa pentru integrare, lăsându-ne la porţile Europei.
Evident că exegeza trebuie să renunţe la tiparele obosite, primenindu-se. După cum nu poate agrea nici demagogia patriotardă, sub poleială encomiastică, risipită de aşa-zişii „apărători”. Sărbătorit „în exces” (Vitalie Ciobanu, vezi „Flux”, 21 ianuarie 2000: Ce facem din Eminescu?), el devine un poet festiv şi, vai, necunoscut! Elanul idolatru nu face casă bună cu spiritul critic, vital pentru metabolismul unei culturi. „Lustruindu-se” (cum zicea chiar poetul), panglicarii şi mititeii, fie ei adulatori sau denigratori, se îndepărtează tocmai de exigenţele eminesciene. Or, posteritatea lui Eminescu este o continuă provocare. Poetul trebuie să ni se dezvăluie de sub crusta encomioanelor; el trebuie, aşadar, citit şi nu fosilizat sau deformat. Cu Eminescu, Basarabia s-a întors acasă. Mircea Eliade, într-un Cuvânt înainte (Paris, septembrie 1949), scria: „El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”. Din „copacul Eminescu” (cum a zis Blaga) apar mlădiţele altor generaţii. Nu e vorba aici de „prizonieratul mental” deplâns de unii analişti. Bineînţeles, un citat din Eminescu nu rezolvă problemele noastre. Dar măcar să luăm aminte la acuitatea şi actualitatea unor observaţii, recunoscând – alături de Noica – eminescianismul ca măsură a fiinţei româneşti. Ca idealitate, mai exact, sperând că nu ne vom mai adăposti sub zisa costiniană a omului „subt vremi”. Chiar dacă luptele politice nu se vor domoli, chiar dacă – întreţinut şi aţâţat de carenţele informaţionale – curentul moldovenesc încă va dăinui, opunându-se zgomotos românismului, revigorarea culturii naţionale este un proces în marş. Dar triumfalismul nu e sănătos şi, în această interminabilă „tranziţie fără Moise”, (D. Sandu), Eminescu va fi chemat, într-adevăr, „să ne judece...”. El, în întregia sa, rămâne, singur, un prilej de înmândrire (P. Creaţia), legitimându-ne şi răscumpărându-ne. În rest, vorba poetului: „Istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just”.
Nădăjduim că istoria ne va da dreptate. Dar ea trebuie ajutată. Bine ar fi ca, urmându-l, să ne recunoaştem în modelul eminescian. Din păcate, România ca ţară dilematică, fără aderenţă la tendinţa eminesciană, întârzie să facă din Eminescu un „mit lucrător”. Ar fi păcat să ne trecem vremea visând să fim, dovedind o „idolatrie machiavelică” (C. Tănase), cu izbucniri ciclice de „nevroză patriotardă”, fără a ne activa. Prezenţa lui Eminescu în cultura română obligă. El ne invită, ca o somaţie istorică, să uităm umilinţa şi ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate fiinţa naţională. Iar Basarabia, scria – parcă testamentar – netranzacţionarul gazetar, ni se cuvine fiind chiar „misia noastră istorică”. Ea ar trebui pregătită. Şi veritabilul liant rămâne cultura. Altminteri, avertiza tot Eminescu, „unirea politică e o nebunie”. Or, Eminescu reprezintă avangarda românismului cultural. Cu el alături, suntem îndreptăţiţi să credem că Unirea e pe aproape. Mai ales că genialul poet avea oroare de civilizaţia vorbelor.
Eminescu, concretizând conceptul globalizant al fiinţei naţionale, se exprimă ca românitate fundamentală, lucrând în specific (v. Aureliu Goci, În Europa fără Eminescu?, Postfaţă la vol. M. Eminescu, Poezii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996. Antologie, prefaţă, postfaţă şi tabel cronologic de A.G.). Şi, pe bună dreptate, criticul se întreabă frisonat: putem intra în Europa fără Eminescu? Cel care a fost o summa a structurilor de rezistenţă a devenit acum un obstacol, un nume repudiabil? Prea obişnuiţi cu ratarea marilor ocazii ale istoriei, s-ar putea să-l acuzăm pentru neputinţele noastre tot pe marele poet. Şi dacă, obsesiv-deziderativ, invocăm integrarea europeană (făcând mai degrabă o risipă de vorbe), nu înţelegem pudoarea în a „ataca” chestiunea reintegrării. Cele două tendinţe nu se exclud, nu sunt şi nu pot fi în conflict. Şi doar aşa vom împlini porunca peste veacuri a spiritului nostru tutelar. Regăsirea naţională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu.
Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu, spuneam, o „Biblie lucrătoare”, cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcăit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabile Pentru Ea (adică „limba mamei”).
Evident, bătălia pentru limbă continuă chiar dacă noua conjunctură geopolitică nu e favorabilă. Frontiera euro-atlantică s-a mutat pe Prut, dar discursul moldovenist proclamă triumfător ruperea de românitate prin voinţa de autoidentificare (alegerea etnonimului într-un stat „polietnic şi multicultural”). Un remarcabil exeget precum Dan Dungaciu (vezi, printre altele, Moldova ante portas, 2005; Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, 2009) spunea cu temei că şi soarta limbii române trebuie citită prin grila geopolitică (inducând un şir de motivaţii, consecinţe, evoluţii). Lirismul unionist, spectaculos şi contagios-emoţional, trebuie fortificat prin pragmatism politic şi diplomaţie inteligentă.
 
*
Apărând, la temperatura fanatismului, interesele neamului, acel „băiet cu talent” (cf. Iacob Negruzzi) şi-a dorit să spună adevărul întreg. Sub pana lui s-a coagulat doctrina politică naţională, făcând o „cestiune de căpetenie” din norma de dezvoltare a ţării. Firesc, mare cititor al presei, Eminescu a intrat în vâltoarea polemicilor, atras – nota un vechi editor – de „mirajul luptei în câmpul ziaristicei” (9, p. 9). Cu simţ istoric treaz, elogiind vechimea dar şi putinţa unei dezvoltări normale, blamând – cu virulenţă pamfletară – influenţele bolnăvicioase, cu speranţă de îndreptare totuşi, pregătind marele viitor, gazetarul Eminescu a fost un „pesimist activ” (7, p. 6). Speranţa nu trebuie nici azi îngropată. Bătălia pentru Basarabia (10) continuă...
 
August 2009
 
Bibliografie
1. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa (vol. 1), ediţie îngrijită de Dumitru Irimia; Cuvânt înainte de Dan Hăulică, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009.
2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994.
3. Monica Spiridon, Mihai Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.
4. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
5. Ruxandra Cesereanu, Ultraconservatorul agresiv şi profetul mânios. Eminescu la Timpul, în Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
6. Vasile Ilinca, Stilul publicistic eminescian, Editura Universităţii Suceava, 2004; cu o prefaţă de Al. Andriescu.
7. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883, 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
8. Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.
9. M. Eminescu, Opera politică, vol. I (1870-1879), ediţie îngrijită de prof. I. Creţu, Cugetarea – Georgescu Delafras, f.a.
10. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Augusta, Timişoara, 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog