Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Arcadie Suceveanu – între tradiţie şi modernitate

Constantin CIOPRAGA

Alte articole de
Constantin CIOPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Un poet este modern, mai întâi de toate,
prin forţa limbajului, prin jocul lucid,
prin prospeţimea metaforei.
(Emisferele de Magdeburg)
 
Dubla sau multipla identitate a unui poet, fenomen curent, implică tot felul de modulaţii problematice. Există, să spunem, cel puţin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrând prospeţimi juvenile, graţios şi sensibilist – şi un alt Suceveanu, al amiezii şi maturităţii, gânditor, sceptic şi interogativ, vădit contrariat de ambianţa dizarmonică. Scrutând propria-i epocă, el e, totodată, un retrospectiv şi un prospectiv. „A fi modern în poezie nu înseamnă a nega şi detesta la modul teribilist şi fără discernământ orice formulă tradiţionalistă, valorile certe ce formează potenţialul literar actual, propunând în schimb avalanşe de cuvinte conţinând infrasensuri indescifrabile, mimări de stări şi sentimente”, – astfel scria Arcadie Suceveanu într-un eseu: Emisferele de Magdeburg. Intra în discuţie ideea de context, despre care şi glosează într-un alt eseu, Acelaşi Don Quijote: „Sunt contemporan cu timpul vieţii mele, cu propria mea naştere, cu propria moarte, cu propria mea memorie. Dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc în secolul al XVII-lea sau în secolul al XXII-lea, dacă aş fi fost hindus ori saxon şi nu român din emisfera nordică a Bucovinei, cea înstrăinată de Ţară, dacă suferinţă mea ancestrală nu-şi avea izvoarele în lacrima latină a lui Ovidiu şi în plânsul metafizic al Mioriţei, cu siguranţă că aş fi simţit şi aş fi scris altfel, în contextul altor realităţi, determinat de o altă sensibilitate, de o altă conştiinţă (...) Lumea modernă intră (a intrat?) în postmodernitate. (...) Poetul de azi, caşi cel de ieri, ca şi cel de mâine, este şi rămâne prototipul lui Don Quijote, senatorul morilor de vânt, dispus să ia oricând de la capăt, cu aceeaşi credinţă şi îndărătnicie, spectacolul şi drama Iluziei”.
Altfel decât unii parteneri de generaţie, neconfiscat în totul de trecut şi nici idolatru al experienţelor modernizante, Arcadie Suceveanu – bucovinean stabilit la Chişinău – întrupează ideea de continuum ca mod existenţial şi creativ-istoric. Corelând clipa cu întregul, subliniind sistematic legăturile abisalului cu prezentul şi decriptând viitorul – „metoda” poetului, tentat de tonuri pure, tinde spre un delicat simfonism. Prospeţimea senzaţiei, fluxul şi expresivitatea liniei rimează cu dimensiunea metafizică, repere înlesnind orchestrarea unui discurs sobru, transparent, aliaj de profunditate, de verticalitate şi extensiune. Întâia lui carte, Mă cheamă cuvintele (1979), e în fond un credo sagace, un moment de clarificări; la început de drum, debutantul decidea să locuiască organic în limba română, altfel spus, în matricea fenomenului autohton, acesta vibrând în substantive şi verbe. Era un debut cu rădăcini în lirismul oral şi în „versul lui Mihai”; rezonanţe multiseculare îmbină clarul şi aburitul. „Trece-un deal şi-o apă dulce / Pe la poarta lui Neculce...”. Într-un poem-sumă, Nunta geniului, prezidează zvonuri de baladă, „grâu şi aur în proverbe”; viaţa celor de altădată pulsează în „dactili şi hexametri”;metafore şi cadenţe potenţează reflecţia; parabola bidimensională – între atunci şi acum – suprapune accentelor intime o filosofie calmă. Retorica acestui Arcadie Suceveanu e o retorică a detentei, de unde tranziţia de la ceremonialul energic, înalt şi ceremonios la Eul aplecat spre sine, suav şi patetic.
La nivelul comunicării, pe claviatura unui pianoforte simbolic –, de observat, în consecinţă, oscilaţii de la fortissimo la şoaptă; lexicul („Cuvintele”) adună culoare, freamăt şi nerv. Fie Parabolă ori Elegie, ori Natură statică, poeticul sucevenean de început e arhitectură şi sens (un produs deasupra cuvintelor) orientând spre Ţărmul de echilibru – cum sună genericul volumului din 1982. Figuri emblematice, Homer, Ovidiu, un hispanic Hidalgo, şi alte referinţe livreşti vorbesc de tendinţe cogitative, poetul autoconsiderându-se un Posedat:
De bună seamă, tu eşti
cel posedat de liră,
norocosul crucificat
căruia în loc de cuie
i s-au bătut în palme
garoafe.
Instrumente mediatoare, cuvintele tind spre azur, dar prozaismul din jur bântuie, făcând legea. În „aşteptare”, nici o speranţă: „Mări argiloase-mi colcăie în sânge (...) / Mă caută cuvântul şi mă plânge” (Catharsis I). În bătălia cu existenţa: „câştigă numai cel care pierde / morţii şi răniţii sunt cei privilegiaţi, posedaţii de înger” – invocaţi sceptic în Parabola norocoşilor soldaţi. Din Lacrima lui Ovidiu, modernii extrag „ca dintr-o nesfârşită salină, suave zăcăminte / de sare”. Dar devianţe ca acestea, jeluitor-sarcastice, nu alterează tonusul poetului; neabdicând şi retrăgându-se dincolo de vizibil, el cultivă (terapeutic) reveria spirituală. Practic, anxietăţile se estompează, lăsând câmp deschis iluzionării.
Odată cu elegiacele Mesaje la sfârşit de mileniu (datate 1987), Eul copleşit de singurătate, scindat, se abandonează unei stări sisifice, de nuanţă bacoviană. Întrebările accentuează sentimentul tragic, acesta atât de agresiv în plan existenţial european-modern şi postmodern.
Câteva texte, sub repetatul titlu Jurnal de bord, introduc relevant în realitatea curentă; Omul mecanic, depersonalizat, şi-a pierdut rostul; dezamăgire radicală respiră sonetele din tripticul Vitraliu autumnal, cu pigmenţi à la Bacovia. Se manifestă compact un Timp regresiv, comparabil „c-un ceas întors pe dos” – culme a absurdului. Erosul însuşi se consumă în artificial. Pe un aforism decupat din Paul Valéry – „O tăcere e straniul izvor al poemelor” – se structurează admirabilul poem Tăcerea ca dialect al cuvintelor.
Dincolo de real, acţionează sistematic oniricul, un impuls fortifiant stimulând Recrearea lumii prin visare; prezentului postindustrial i se contrapune un naturism revigorant, obiect de redresare morală:
Refac – pe nou – şi iarba pe colină,
Dureri, amurguri, lacrimi, nori, caise,
Din minereul beznei şi din clise
Extrag candori storc nuferi de lumină!
 
Compun iar focul din cenuşi şi zgură,
Topesc şi ard. Şi firea mea întreagă
Ar îndrăzni, această lume stearpă,
S-o recreeze prin visare pură.
 
De aceea când noroaiele mă-neacă –
Un nufăr alb îmi pâlpâie pe gură.
Atunci „când şi metalul dă semne că a obosit”, când „ninge straniu”, bacovian, când „lumea e o dramă”, acţionează – la modul existenţialist, gen Sartre şi Camus – sfidarea, apelul la rezistenţă; interesează, totodată, shakespeareanul „to be or not to be”. De citat, în acest spirit, pledoaria din Contemporani cu Hamlet: „A fi-n mărime naturală, / a fi speranţă şi simbol, / A fi şi-a-nvinge ca pe o boală / Această criză şi-acest gol”... Câte un Miraj, câte o imersiune în muzică (Lied, Flautul de argint) cheamă în spaţii extramundane, liniştitoare.
La Arcadie Suceveanu, persistenta dramă a basarabenilor, calvarul lor multiform – legat în special de reprimarea sentimentului naţional – se constituie într-un lamento prelung, traducând ca la Goga, în alt context, pătimirea generalizată. Nu e însă abandon, ci numai reculegere, nu instalare într-un tragic paralizant, ci privire scrutândă, mişcare între concretul imediat şi oglinzile istoriei. Nu e vorba de aproximări, ci de o geografie sacră, în care munţii Ţării eterne au funcţie totemică, regeneratoare: „Mi-e sete, frate, şi aş bea Carpaţi. / Ţi-au mai rămas ceva Carpaţi, Ioane?”. Absolutul, la Arcadie Suceveanu, altfel decât la sfâşiaţii căutărilor interioare, se defineşte ca integrare în etnic, între un panoramic temporal sugerând dăinuirea. În fapt, Arhivele Golgotei – cum sună titlul cărţii sale de referinţă – însumează stări pozitive, momente de flux şi de reflux, cu accente pe ideea de înrădăcinare, cu obsesia restituirii şi a vegherii active. Anumite cuvinte (Golgota, sângele, mama) au devenit concepte, dar concepte-embleme, deci cu disponibilităţi iradiante, care, făcând joncţiunea între Eu şi Ceilalţi, imprimă monologului liric rolul solistic dintr-o mare corală. Fără să pară, poetul de la Chişinău e în realitate un rapsod, unul care, exponent al celor din jur, precum în Colind cu strămoşi, atinge cote remarcabile: „Răsar strămoşii în cămăşi de ger / Să roage zeii ce ne-nstrăinară, / Florile dalbe, Doamne, flori de ler, / Să nu ne deie din părinţi afară (...) // Ei duc, călări, istoria în şa, / Cea răstignită, pusă la dosare, / Icoana ei e vie, şi în ea / Sunt toţi: Bogdan, Mihai, Ştefan cel Mare...”. Munţii, „luceafărul fără moarte”, „focul sfânt din lumânări”, voci line murmurând „în strană” – iată însemne „pe blazonul stirpei noastre sfinte” (Ultimul zimbru), prinse în conexiuni memorabile.
Unul dintre cele mai frapante texte din câte s-au scris pe tema Mioriţei e de găsit în Arhivele Golgotei: în esenţă, Mioriţa lui Arcadie Suceveanu şi alte câteva poeme aparţin unui poet de indiscutabilă valoare, cu o adecvată mitologie personală, capabil de redistribuţii şi permutaţii metaforice inedite, în măsură să ducă la trans-substanţiere şi incandescenţe. Un limbaj atacant, simpatic, adaugă baladei vrâncene sensuri noi, de o cuceritoare forţă expresivă: „Acel cioban din culme de Carpaţi, / Ce-a curs în stea, cu nunta fulgerată, / Acel cioban ucis de cei doi fraţi, / Prin jertfa lui de sânge, mi-este tată (...) // Ci-n timp ce mor sub lună plină eu, / Scurt fulgerat de umbrele nătânge – / Acel cioban, ajuns la fiul meu, / Prin el îşi mână turmele de sânge”... Tribun, adesea, în linia Goga – Cotruş, frazarea despuiată a lui Arcadie Suceveanu e făcută parcă pentru retorica de forum, destinată mulţimilor în aşteptare. Ce poate fi mai plastic decât omul pământului? – „Bob de grâu, arhaică statuie, / Zeu mărunt în aură de mit”... –, obiectul unui poem antologic: „E târziu de tot acum în lume, / Bate-n seri un vânt industrial, / Dar în tine mai nechează-un cal / Şi mă strigă morţii mei pe nume. // E târziu acuma şi-n natură... / Semăna-te-aş, frate, – peste ani, / Să răsară holde de ţărani / Peştera lumii stearpă, arătură”... Cu invocaţii ca acestea din Holde de ţărani, sub pavăza sângelui nemuritor, „memoria ce zace în arhive” cheamă la conştientizare şi verticalitate notele de ceremonial, mai exact de spectacol mitic, ţin deopotrivă de structura discursului, ca şi de ideea eminesciană de răscolire programatică.
Câte un colind, câte un psalm în prelungire argheziană (ca Echilibru imperfect), câte o rugă ori câte o doină travestită în elegie, câte un pastel-vitraliu ori câte o baladă în ritm de veac XX, şi mai ales sonete pe toate gamele, în toate pulsează câte ceva nou, ceva reclădit, regândit în arhitectură modernă. Fără nimic forţat, Arcadie Suceveanu e un modern veritabil, un iscoditor în pas cu epoca, în spiritul în care Arghezi, Blaga, Ion Pillat şi ceilalţi practicau inserţia în fluxul vremii. Atât de legat de fenomenul românesc în totul, purtând în inimă harta ţării întregi, simţind în propriile-i oase Carpaţii, şi-n pieptu-i Pontul Euxin, el comunică în spaţiu şi timp cu Narcis, cu Hamlet şi Don Quijote; pe Baudelaire îl vede răstignit şi însingurat, orga lui Bach îi trimite ecouri grave; îi este dor de Dante şi, mai mult încă, de Eminescu (în latura arhetipală – mesianică), îl solicită refrene bacoviene; într-un poem dintre cele mai evocatoare, Vis cu cai (II), aleargă „sănii din Esenin”. Analogia e modalitate curentă de revelare a stereotipiei existenţiale, de unde trimiteri la „biblicul Chit” care l-a înghiţit pe Ioan, ori la Noe şi la Turnul Babel; constatarea shakespeareană din Hamlet că în Danemarca e „ceva putred” devine reper pentru situaţii actuale: „Danemarca-i pretutindeni. Danemarca e în toate”... Aluzii în serie duc spre fantasticul, himericul hidalgo de la Mancha, nebunul asaltator al morilor de vânt. Deasupra împletirilor de mâhniri şi ironie e loc pentru interludii erotice, când Bolnav de dragoste, contemplativul din Totem cu ochi albaştri şi Cântec de dragoste, din Iluzia cu chip de Mona-liză ori din splendida Dragoste definitivă cultivă adoraţia petrarchistă şi galanteria modernă.
Cu „neamul de Ioni şi Marii” în suflet, e normal ca timpul (cel din Ion a înviat, bunăoară) să fie o dimensiune existenţială majoră. De menţionat, în acest sens, Cimitire vii, Arta morţii, Fular de-azur, Nufărul magic, o eseniană Scrisoare mamei şi alte pagini. Concluzia la aceste consideraţii sumare se desprinde de la sine: modern de disciplină clasică (de aici propensiunea spre sonet), lăsând misterului partea lui, fără a obstacola transparenţa, autorul Arhivelor aspiră spre maxima decantare – spre Tăcerea revelatorie:
Şi-astfel – prin aspre armonii – să pot vorbi
În dialectu-n care-a plâns Paul Valéry
Dar Arhivele lui Arcadie Suceveanu se cer cunoscute prin lectura directă, personală. Poezia transpruteană, prin el şi prin alţii, e în mâini bune.
Peste Eterna Danemarcă (1995) planează umbra zbuciumatului prinţ Hamlet; în Danemarca aceasta, metaforă extensivă, hiperbolizează la modul catastrofic; Legea vaselor comunicante unifică şi generalizează sub imperiul Apocalipticului. „Providenţa a făcut să ne naştem şi să trăim în acest timp sublim şi dramatic deopotrivă, în ultimul şi cel mai cumplit Babilon din câte a cunoscut vreodată omenirea. Omul e obosit, se arată plictisit de propria existenţă. Ritmurile sălbatice ale lumii moderne îl zdruncină, îl strivesc. Natura e în declin, sufletul se simte tot mai umilit, tot mai neajutorat; pe zare se aude parcă umbra lui Noe, venind” (Acelaşi Don Quijote). Abis şi Neant, dimensiuni terifiante, încredinţează că Noul Babilon câştigă teren pretutindeni: „Acuma-i în Nil, / oho, acuma-i în Gange”. Cu aproape trei decenii anterior, philippideanul Monolog în Babilon din 1967 puncta cvasi-dantesc haoticul modern. Analog, viziunile lui Suceveanu configurează spectacole de lume răsturnată. Nici o iluzie! Pe fundaluri terne, apar profiluri simbolice – Doamna Apocalipsă, Cavalerul Înzadar, Domnul Vierme; rememorări fulgurante, senzaţionale duc spre Heraclit şi Don Quijote; secvenţe filmice în viteză alătură Turnul Babel şi oraşul Nevermore, „Grădina răstignirii” şi „Duioasa ghilotină”. Nu sunt pe aproape „nici Decebal, / nici Dragoş Vodă, nici Ştefan cel Mare”. Un memorabil sonet, Miel pascal, vehiculează relaţia veşnicie – trecere: „Timpul se surpă-n mine ca un mal, / Moartea se-aude fluierând în vie”...
Efigia poetului, devotat discursului elaborat şi utilizând toate strunele, e a unui creator de o remarcabilă cultură, un elitist cu frază elegantă şi profunzime ideatică. Personalitate distinctă, găsim la Arcadie Suceveanu gravitatea lui Al.Philippide şi fantezia problematizantului Ştefan Augustin Doinaş, spirit congenar.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog