Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Valori stilistice ale formelor diminutivale

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Diminutivele, în linii generale, „prezintă referentul ca având dimensiuni mai mici decât referentul cuvântului de bază” [Avram M., 1999, p. 499] şi se formează cu ajutorul unor sufixe specifice (-el, -uţ,-uş, -uc,-ior, -aş, -ică, -iţă, -uţă, -oară), iar sensul se stabileşte prin opoziţie cu semnificaţia referentului: masă este un obiect de mobilier de dimensiuni obişnuite, iar măsuţă desemnează acelaşi obiect, dar de dimensiuni mai mici. Din punct de vedere gramatical, diminutivele se încadrează în paradigmele categoriilor morfologice respective (substantiv, adjectiv, adverb), astfel că gramaticile, de regulă, nu le evidenţiază în compartimente separate.
Utilizarea acestorforme în comunicare se face în conformitate cu semnificaţiile specifice pe care le comportă denumirile ce indică dimensiuni mai mici – din punct de vedere psihologic, un obiect, o fiinţă, plantă, vietate dacă este mai mică este considerată mai fină, mai fragilă, mai gingaşă şi poate stârni simpatia şi atitudinea firească de admiraţie şi dezmierdare; pe de altă parte, un obiect mai mic decât unul obişnuit poate stârni şi atitudini negative, de respingere, neplăcere, manifestate prin persiflare şi dispreţ. Iar între aceşti doi poli se pot situa nenumărate variaţii stilistice, obţinute prin asocierea lexico-semantică a diminutivelor cu anumite obiecte şi fenomene. Anume atitudinea manifestată de vorbitor prin utilizarea unor diminutive include aceste lexeme mai mult în aria stilisticii decât în cea a gramaticii şi analiza demonstrează o maximă eficienţă a diminutivelor în anumite contexte, pentru a exprima o anume nuanţă afectiv-stilistică. Este de menţionat că, în general, diminutivele caracterizează mai mult limbajul popular-oral, ele apar cu precădere în vorbire, unde semnificaţiile specifice pot fi amplificate şi de o serie de mijloace nonverbale sau paraverbale, cum ar fi gesturile, mimica, intonaţia. După cum observa Iorgu Iordan, de exemplu, „sufixul -aş este diminutiv pur şi simplu, cu nuanţă alintătoare uneori, la cuvinte ca băieţaş, coconaş, volumaş etc. Are valoare dezmierdătoare foarte precisă la copilaş, îngeraş etc. şi este peiorativ, iarăşi cît se poate de clar, la profesoraş, studenţaş etc.” [Iordan I., 1975, p. 160].
Astfel că, în funcţie de lexemul de la care s-a format şi de intenţia pragmatică a vorbitorului, se pot identifica mai multe tipuri de conotaţii, observându-se că prin utilizarea diminutivelor se formează anumite limbaje, legate de diverse arii de comunicare.
Conotaţia afectiv-sentimentală este prezentă la diminutivele de esenţă folclorică, utilizate din belşug în poezia tradiţională de dragoste, în cântecele populare, în care forţa amorului este materializată prin formele diminutivale dezmierdătoare, cu un puternic sens afectiv. Unele cuvinte-cheie din acest tip de texte apar cu două-trei forme diminutivale, ca expresie a puternicului sentiment de dragoste, de exemplu, mândruţă-mândruliţă-mândruleană, mândruţ-mândruleţ-mândrişor, leliţă-lelicuţă-lelişoară, bădiţă-bădişor, doruleţ-doruţ, fetiţă-fetişoară. Urmează ca frecvenţă diminutive din aceeaşi arie semantică afectiv-sentimentală, care se referă la aspectul fizic al iubitei / iubitului – ochişori, guriţă, sprâncenele, obrăjori, sânişori, cosiţă, mijlocel, feţişoară, mustăcioară, perişor.
Caracterizarea metaforică a persoanei se face de multe ori tot prin diminutivele unor cuvinte având conotaţii pozitive cu vădite nuanţe afective – substantive ca puişor, păsărică, floricea-floricică, cireşică, bujorel, sufleţel, inimioară, băieţel-băieţaş, hulubaş, ciobănaş, copiliţă, însoţite deadjective de tipul albişor, negrişor, roşior, bălăior, gălbior, dulcişor, uşurel, subţirel, mititel, drăguţ, bunuţ-bunişor, blândişor, voinicel, tinerel. Ca exemplu de descriere în care afectivitatea este redată prin diminutive serveşte portretul ciobănaşului din balada „Mioriţa”: Feţişoara lui – spuma laptelui, / Ochişorii lui – mura câmpului, Perişorul lui – pana corbului, / Mustăcioara lui – spicul grâului.
Diminutivele apar şi pentru realizarea cadrului sentimental-poetic, descris în culori romantice cu ajutorul unor lexeme specifice creaţiei populare, cum ar fi cuculeţ-cucuşor, doiniţă, cântecel, fluieraş, surioară, frăţior, ziulică, noptiliţă, portiţă, cărăruşă, izvoraş, râuleţ, murguleţ, spicuşor, băsmăluţă, vorbuliţă, scrisorică ş.a. Substantuvul din sintagma folclorică tradiţională „frunză verde” apare cu variate forme diminutivale frunzişoară-frunzuliţă-frunzuleană-foicică, iar adjectivul „verde” poate lipsi, fiind înlocuit cu denumirea unei plante, de exemplu, Frunzuliţă măr rotat, / Puică, eu te-am aşteptat.
În poezia populară diminutivele pot apărea în bloc, formând un sistem specific de rime, bazate pe eufonia sufixelor diminutivale, de exemplu: La Nistru la mărgioară / Stau flăcăii grămăjoară / Şi-ntre ei o fetişoară / Varsă biata lăcrămioare; Mai la deal de floricică / Pasc caii lui Ionică; Rupsei tocul şi peniţa / Sărut ochii şi guriţa sau ca un component al rimei, de exemplu: Taie-ţi, Ionele, părul / Că mi-i secat sufleţelul; Măi bădiţă bădişor / Ce-mi trimiţi atâta dor / Şi pe tren şi pe vapor / Şi pe omul călător / Trimeti-mi mai puţintel / Şi vino şi tu cu el. De aceeaşi factură este şi mult mediatizatul astăzi refren Ghiţă, / Te-aştept deseară la portiţă.
Conotaţia familiar-dezmierdătoare apare în comunicarea cu copiii şi, respectiv, în multe poezii, cântece şi alte texte pentru cei mici. Sunt bine cunoscute formulele atitudinale, adresate copiilor, ca Stai / fii cuminţel / cumincior, Vorbeşte / mănâncă / răspunde frumuşel, Ţine binişor, Mergi repejor, Să creşti mărişor, Nu fi prostuţ / purceluş.Există multe adresări afective, alintătoare, cu sens figurat – puişor, hulubaş, îngeraş, fecioraş, nepoţel / nepoţică. Tot ca o expresie a atitudinii dezmierdătoare, a drăgălăşeniei pe care o inspiră micuţii apar formele diminutivale ale celor mai obişnuite substantive şi adjective – pâinică, lăptică, ouşor, merişor, dulcişor, bunişor, fierbincior, bombonică, păpuşică, rochiţică, iepuraş, ursuleţ, ieduţ, mieluţ, căluţ etc. Denumirile diverselor obiecte pentru copii – jucării, haine, dulciuri cărţi etc. – capătă, de asemenea, forme diminutivale, atunci când naraţiunea se referă la cei mici. Pe de o parte, diminutivele comportă sensul primar de obiecte mici, ceea ce este firesc pentru lucrurile destinate copiilor, iar pe de altă parte redau şi o nuanţă de afectivitate, de dragoste faţă de cei mai mici, de exemplu: Aceşti copilaşi au primit hăinuţe – rochiţe, bluziţe, pantalonaşi, şepcuţe, precum şi diverse jucării – maşinuţe, cubuleţe, căluţi, căsuţe din plastic. În creaţiile pentru copii diminutivele apar atât în textele de natură folclorică – Căţeluş cu părul creţ / Fură raţa din coteţ sau Vine raţa de la baltă / Cu codiţa ridicată / Raţa face-un ouşor / Mama drege-un borşuşor, cât şi în poeziile scrise de autori, de exemplu: Pui golaşi, cum staţi în cuiburi fără plăpumioare / Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare; A venit un vaporaş / Căpitan e-un iepuraş. / Căpitane iepuraş, / Ia-mă, hai pe vaporaş. / Te-aş lua pe vaporaş, / Dar ai, frate, mult bagaj. (Gr. Vieru).
Conotaţia familiar-apreciativă scoate în evidenţă atitudinea pozitivă, plăcerea pentru anumite lucruri, în special când este vorba de mâncare sau băutură (cu varianta familiar-apreciativă mâncărică şi băuturică). De multe ori diminutivele apar în contexte apreciativ-exclamative de tipul Ne-a servit cu nişte plăcinţeleee! Face nişte sărmăluţeee! Are un vinişooor!, în care exprimă, de fapt, sensul de superlativ. Din acelaşi câmp semantic fac parte păhărel, păhăruţ, regăsite şi în textele unor cântece, ca Păhăruţ nu tremura / Că te-oi bea, nu te-oi mânca; Vinişor de poamă rară / Se suie-n cap fără scară; Ia mai toarnă-un păhărel, / Să ne veselim niţel. Diminutivele cafeluţă, bericică, rachiuaş, ţigărică comportă aceleaşi conotaţii apreciative.
Este interesant de remarcat că o asemenea conotaţie este foarte intens exprimată în limba rusă, în care se utilizează diminutive formate de la foarte multe cuvinte. În limba română, chiar dacă diminutivarea este posibilă, utilizarea acestor lexeme în comunicarea curentă nu este atât de largă, ca în limba rusă, cf.: Давай закажем салатику вкусненького свеженького с маслинками, с перчиком и с помидорчиками, солененьких огурчиков, супчику, шашлычку и вот этого тортика с шоколадкой и с кофейком или с чайком. И конечно по сто граммчиков водочки или по рюмочки коньячку, можно еще по стаканчику винца или пивка. În acest text, practic, toate cuvintele sunt diminutive şi nu sunt simple ocazionalisme, cum ar putea fi unele echivalente româneşti ale lor, de exemplu, grămuşoare, (castraveciori) murăţei, gustoşel ş.a., ci sunt forme întâlnite în mod curent în comunicare. Mai mult decât atât, în limba rusă utilizarea unor diminutive reprezintă o formă sui generis de manifestare a politeţii faţă de interlocutor, în cazuri de tipul „Вот ваш номерок”, „Предъявите документики” sau, de exemplu, în dialogul ospătarului cu clientul „Вот ваш лангетик, а водочку сейчас принесу”, al cumpărătorului cu vânzătorul, în care poate apărea un număr foarte mare de diminutive, cf.: Дайте мне пол килограмчика колбаски дешевенькой, два килограмчика картошечки, капусточки, морковочки, лучку, петрушечки, укропчику, десяточек яичек, баночку сметанки, булочку свеженького черненького/беленького хлебушка, пакетик молочка, конфеток, сладенького печеньица, сухариков, яблочек, творожку-сырку, водочку, селедочку, солененькой рыбки, бутылочку водички-водочки. Un asemenea tip de limbaj este numit în lingvistica rusă „просторечие”, adică vorbire simplă, neliterară. Acest tip de utilizare a diminutivelor este situativ, numai în astfel de dialoguri, căci ele nu apar, cu o asemenea conotaţie, de exemplu, în naraţiune [Крысин Л. П., 1989, с. 64].
Conotaţie popular-familiară au o serie de diminutive care se referă la anumite secvenţe temporale şi se utilizează pentru a mări gradul de expresivitate, de exemplu, noptilica / nopticica, ziulica, anişori: N-am închis un ochi toată noptilica; Cât îi ziulica de mare; Au trecut anişori buni. Tot de limbajul popular-familiar ţin astfel de forme ca omulean, omănaş, moşulică, mămulică, drăguliţă Doamne, întâlnite în operele unor scriitori ca expresie a oralităţii.
Adverbele pot căpăta în vorbirea populară forme diminutivale, cum ar fi demultişor, depărtişor, binişor; regionalismul „oleacă” îşi intensifică nuanţa stilistică prin cele câteva forme diminutivale – olecuşoară, olecuţă, olecuţică, olecuţicuţă, la fel forma mititel devine, în pronunţie regională moldovenească, mâţâţăl, mâţâţâcuţ, iar la feminin – mâţâţâcă; adjectivul / adverbul o ţâră (puţin) are ca diminutive o ţârică şi o ţâricuţă: Mai trebuie o ţârică de sare; Aşteaptă-mă o ţâricuţă.Marca stilistică popular-familiară le este proprie, practic, tuturor diminutivelor, care apar în vorbirea simplă, de exemplu: vitişoare, oiţe, gospodărioară, căsuţă-căscioară, viişoară ş.a.m.d.
Conotaţia ironică a diminutivelor este, după Iorgu Iordan, izvorâtă din faptul că ele „denumesc obiecte de dimensiuni reduse: micimea, puţinătatea etc. provoacă nu numai simpatie, ci şi ironie, fiindcă un obiect exagerat de mic face să intre în joc, din cauza înfăţişării lui, spiritul zeflemist, dispreţul; batjocura, care există în om, trece la un fel de tendinţă contrară, aceea de înţelegere, bunăvoinţă, compătimire. Ironia poate fi lipsită de intenţii satirice, aşadar apropiată întrucâtva de stările sufleteşti invocate mai sus. Într-adevăr, gluma, lipsită de răutate, aplicată de multe ori, stârneşte dacă nu chiar simpatie, cel puţin bună dispoziţie şi atitudine prietenoasă sau măcar neduşmănoasă faţă de oameni. Mititel şi mititică se aud cu sens ironic (la adresa a tot felul de oameni, mai ales a celor care nu sunt mici). Spunem mititelul!, mititelul de el! (altfel mâţâţălu!), când cineva vorbeşte despre un necaz, o suferinţă etc., pe care le prezintă tragic, fără ca nouă să ni se pară astfel, sau când se arată naiv, neştiutor, victimă, iar nouă ne vine să credem. În cazurile discutate, atitudinea subiectului vorbitor este, de obicei, indulgentă, înţelegătoare, de aceea diminutivele exprimă o nuanţă mai mult glumeaţă, din care lipseşte orice intenţie de batjocură” [Iordan I., 1975, p. 162]. Cu sens ironic apar frecvent unele adjective ca spălăţel, hărnicuţ, mintioşel, precum şi o serie de substantive ca leişori, bănişori, părăluţe: Părăluţe albe pentru zile negre. „Redacţia nu a primit niciodată de la guvernul României, dar nici de la vreo persoană fizică sau juridică din România! – măcar un bănuţ, un centuţ sau un eurouţ!” (Timpul, 29.11.2002).
Conotaţia ironică este una care oferă cele mai largi posibilităţi pentru creaţiile lexicale. Astfel, dacă în comunicarea curentă, în dialogul obişnuit nu este acceptat orice diminutiv, ci numai cele care fac parte din limbajul familiar-popular, în anumite texte pot să apară diminutive cu caracter de ocazionalisme, create special pentru a reda ironia, persiflarea. Pe un astfel de procedeu – crearea de ocazionalisme diminutivale – se bazează textul „Cenacliada” de N. Dabija, din care reproducem un fragment:
„Poetul fără cititori e ca o maşină fără motor. Stă locului. Iar el vrea să se mişte, să vadă lumea, să progreseze. Aşa mi-a vorbit Tiberiu Strachină, care e preşedinte de cenaclu şi poet începător de când a ieşit la pensie. Cenaclului îi zice „Muguraşii” şi adună pensionari din capitală, adică „muguroi” în adevăratul sens al cuvântului. Am acceptat cu bucurie invitaţia acestora de a participa alaltăieri la un recital, cum i-a zis preşedintele cu modestie, de „poezele”. La început preşedintele cenaclului i-a oferit cuvântul unui „poeţel” (aşa i-a zis domnia sa unui bătrânel scund şi blajin la chip), care se afla la prima sa poezie, scrisă chiar în dimineaţa acelei zile. Apoi a recitat din versurile ei o „poeţică” (aşa a fost prezentată) – o doamnă simpatică, ce a dedicat multe „versurele” şi „versuleţe” celor peste 30 de nepoţele şi nepoţei (cei mai mulţi, la rândul lor, ieşiţi la pensie). Pe urmă unul dintre tinerii poeţi de vârstă înaintată a citit o „poezioară”. Un domn cu baston a recitat o „poezică” despre viaţa ingrată a păsărelelor pe timp de iarnă. Un cenaclist cu papion a cerut şi el permisiunea să dea rostirii o „poezelă”. O doamnă a recitat imediat după asta „o poeziţă”. Pe urmă cineva a dat citirii un „poemaş”. Altcineva a citit un „poemuţ”. O doamnă a citit şi ea o „poemioară”. S-a citit apoi un „poemoi” metric, o operoaie, o „operuţă” scrisă în „rimuţe”. Toţi erau fericiţi”.
Atitudinea de autoironie a autorului este redată prin diminutive, care denotă un tip de modestie sau faptul că el nu pretinde că ceea ce a spus este extrem de important, de exemplu: „Ieri, exprimam în pagina 4 un punctişor de vedere, potrivit căruia Iura începe kidaneala…” (Timpul, 12.10.2005).
Tonul ironic, zeflemitor, care urmăreşte obţinerea unui efect ludic, este redat de diminutivele-surpriză, formate de la cele mai diverse neologisme, cf.: „Un scurt interviuaş cu Serj Kuzenkoff” (Săptămâna, 17.02.2006); „Despre accesoriile de filmuleţe, cum ar fi sac de voiaj sau un buchet de trandafiri” (Jurnal de Chişinău, 24.02.2006); “Atmosfera de la Ierusalim a fost plăcută, deşi unele măsuri de securitate au cam ţinut auditoriul în încordare – Hamas… aruncă o bombicică” (Săptămâna, 10, 24.02.2006).
Conotaţia depreciativ-peiorativă apare când „micimea” nu mai trezeşte simpatie, ci dispreţ şi sarcasm. I. Iordan considera că singurul sufix diminutival care pare potrivit pentru exprimarea dispreţului este -, aducând drept exemple cuvintele autoraş, ciocoiaş, doftoraş, profesoraş. La acestea se pot adăuga funcţionăraş, volumaş ş.a., de exemplu: „Structurile statului au devenit „impenetrabile” pentru presă, orice pârlit de funcţionăraşconsiderându-se buricul… statului, îi tratează pe ziarişti ca pe nişte terorişti, extremişti şi duşmani ai statalităţii” (Timpul, 29.XII.02); „De aceea l-a întrebat pe un moldovănaş de-al nostru, implicat în procesul de editare a cărţii tale…” (Săptămâna, 10.03.2006). Cf. acelaşi procedeu în limba rusă, la F. Dostoievski: Познакомился он сначала, по его собственным словам, со многими жидами, жидками, жидишками и жиденятами.
Sensul depreciativ este recuperat, de regulă, în baza contextului general mai larg în care este plasat diminutivul, de exemplu: „Tovarăşul Vanea” – nu e vorba de eroul romanului lui Samson Şleahu, ci de găinuşa plouată a statalităţii, guvernamentalul comunist „MS”, a ouat marţi încă o mărgică – „NU e om să nu fi scris o minciunică”... De astă dată minciunica e a lui Ionică, şefu’...”; „Ţie, de-o vorbă, dacă ţi-ar da bani guvernul României, n-ai lua? Ai lua, Ionică, ai lua, şi încă i-ai pupa mâinuţele acestui „guvern expansionist”. Numai că ţie nu-ţi vor da niciodată. De aia cotcodăceşti, depunând ouşoare antiromâneşti în cuibare moldoveneşti. De ce te sacrifici, băiatule, de ce îţi betejeşti nervul, de ce rupi cămeşuica de pe tine şi „faci eforturi nemaipomenite” pentru a edita ziarul unui guvern (comunist), care nu-ţi plăteşte măcar simbria pentru jertfa ta pe altarul marxism-leninismului de pe Bâc? Să fii tu omul care slujeşte partidul Comunist na şaru? (Timpul, 29.XI.2002); „Emisiunea a fost condusă de o femeie obrăznicuţă şi comentată de un expert care ar trebui supus expertizei” (Săptămâna, 15, X, 2004).
În prezent, în special în presă, apar diminutive-ocazionalisme, formate adeseori de la neologisme sau de la cuvinte al căror sens, în mod obişnuit, nu acceptă diminutivarea; lexemele de tipul ţărişoară-ţărişoricuţă, stătuleţ, partiduţe, deputăţei, funcţionărei, şefuleţi, dolăraşi, americănei ş.a. servesc unor scopuri stilistice bine determinate, scoţându-se în evidenţă, în primul rând, valoarea lor peiorativă. Ele se regăsesc în texte cu caracter de pamflet, al căror scop este anume etalarea sarcasmului, a zeflemelei şi aici diminutivele sunt dintre cele mai neaşteptate.
 
Referinţe bibliografice
1. Avram M., Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1999.
2. Iordan I., Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975.
3. Крысин Л. П., Социолингвистические аспекты изучения современного русского языка, Москва, 1989.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog