Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM VALERIU RUSU

Limba – cea mai profundă creaţie

Valeriu RUSU

Alte articole de
Valeriu RUSU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Fiecare popor a dat umanităţii şiruri de creatori – în domeniul artei, ştiinţei, literaturii, tehnicii etc. –, însă limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumosului şi al binelui.
Şi, ca români, nu vom pune niciodată în suficientă lumină această constatare, căci puţine neamuri şi-au înfrăţit destinul cu limba lor precum noi, primii ostaşi la fruntariile Latinităţii, orientaţi spre Orient, dar apărând, prin jertfa noastră, Occidentul.
La Masa împărătească a Istoriei, Ştefan cel Mare şi Sfânt ne e martor.
Căci prin cuvântul limbă (evident din latină moştenit) noi am desemnat şi „poporul”, şi „limba” pe care o vorbim, ambele însoţite de determinantul român(din latinescul romanus), emblemă a nobleţei noastre latine.
Noi am ţinut atât de mult, dintotdeauna, la palma de pământ hărăzită nouă de Destin şi Istorie, că am înnobilat latinescul terra, care însemna, banal, „pământ” – pe care mergem, călcăm, care ne hrăneşte –, acordându-i semnificaţia de „ţară, patrie”, de unde expresia atât de specifică nouă dor de ţară.
Iar pentru sensul banal „obiect, rotund, pe care mergem etc.” am apelat tot la un cuvânt latinesc, pavimentum, care însemna „pardoseală, duşumea, la o vilă, casă”, pe care deci călcăm, ca şi pe pământ, fapt care explică evoluţia semantică în discuţie.
Pe acest pământ al nostru, din moşi-strămoşi, „de la Nistru pân-la Tisa”, de la Carpaţi la Dunăre şi Mare, noi ne-am clădit, ascultând „porunca locului” de care vorbea Nicolae Iorga, ţara românească, în toată întinderea ei armonioasă.
Şi în această vatră de spirit, cuget şi lucrare românească, niciodată agresivă sau expansionistă, dar apărată cu întreită încăpăţânare, care a speriat tustrelele imperii – Austro-Ungar, Rus şi Turc –, cu care ne-a miluit Istoria la hotarele fiinţei noastre naţionale, la această răscrucede limbi, popoare, civilizaţii, religii, cu luminile şi umbrele ce o definesc în mod natural, noi nu avem de ce abdica cu nicio literă de la porunca Voievodului cugetării şi poeziei noastre:
„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!»
                                                          (Scrisoarea III).
În rest, nu avem nimic de cerut, nimic de dat, nici ţară, nici limbă, nici fraţi...
 
Cuvântul – „ţară a minunilor”, revista „Limba Română”,
nr. 5-6, 1996, p. 12, 14

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog