Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Misterul firescului

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

„Divide! – îi strig eului director
Şi condu! – îi poruncesc mâinii de secretară
N-au treabă.
Ei, cum să scrii în astfel de condiţii?
Şi totuşi scriu.”1
 
Pe cât de uşor, pe atât de sigur, pe cât de simplu, pe atât de grandios se naşte poezia Lilianei Armaşu. Când toate merg anapoda, adevăratele forţe de existenţă tânăra poetă din R.M. le găseşte imperativ în cuvântul scris, adevăratul ei destin, pe deplin asumat.
Este cunoscut faptul că prin cuvânt fiinţa umană stăpâneşte lumea de la distanţă. Cuvântul rostit în prelungirea gestului poruncitor al mâinii care arată obiectul este investit cu potenţele de stăpânire definitivă a lui. Dacă în cuvintele de rând se regăsesc aceste proprietăţi de dominare în consecutivitatea unui gest, în ceea ce priveşte cuvântul poetic (al Lilianei Armaşu) lucrurile stau altfel. Cuvântul din poezie este un domeniu care le stăpâneşte pe toate în mod autonom cu desăvârşire, tot ce înglobează îi aparţine miraculos:
„Îmi place să văd lumea întinsă pe foaie
şi să mă uit la ea ca la ziua de ieri.”2
El nu constituie un univers compensatoriu al realităţii, cuvântul se configurează paralel şi în mod implacabil ca un destin. Chiar dacă poeta ar invoca în imaginarul rândurilor sale gusturi dulci şi raze luminoase pe un ton de odă a realităţii, sensibilitatea declarată a verbului (în fiecare poem al său regăsim câte o ars poetica ) le-ar depăşi indubitabil. Chiar dacă poeta ar fi cunoscut împlinirea şi în lumea extraverbală, oricum cea a cuvântului în care evadează ar fi fost una privilegiată de ea.
...dar însăşi „Viaţa aşa Cum e”, personaj alegoric din poezia Lilianei Armaşu, este, de fapt, pictoriţa sau poeta noastră de suflet. Metafora – reprezentativă pentru arta poetică a autoarei – denotă o grandoare de nebănuit a firescului. Aşa cum se întâmplă, în mod obişnuit şi aproape banal, poetul ia ca punct de reper realitatea pentru a-şi exprima propriile trăiri influenţate de aceasta. Versurile Lilianei Armaşu comunică despre lucruri într-atât de reale, încât ele par originale. Poemul dezvăluie partea cea mai dezgolită a lucrurilor pe care tocmai ochii lucizi ai celor mai avizi căutători nu o pot vedea. Scoaterea în prim-planul imaginii poetice a senzaţiei elementare, nu numai prin sugestia ei, dar şi printr-o cutezanţă nestăpânită de a spune lucrurilor pe nume, „nume” dat, evident, de poetă, unul de un şocant firesc, trasează conturul unei viziuni rotunde, cutremurătoare.
Convenţia sugestiei adevărului poetic este depăşită prin acuitatea şi exactitatea imaginii artistice, care se configurează de fiecare dată plenar în poem, aşa încât un joc al sugestiei, pe care atât de mult mizează toţi adevăraţii poeţi, ar fi pur şi simplu uzurpator, pentru că originalitatea şi misterul poetei Liliana Armaşu constă propriu-zis în structura amplă a viziunii. Cu cât cuvântul ei este spus mai îndelung, până la capăt, cu atât înfiorează mai mult.
În prezenţa unor revelaţii despre aparenţele şi esenţele lucrurilor, a unor percepţii impresionant de largi de care e stăpânit eul liric, este cel puţin inutil să se adauge şi intenţia înnoirii limbajului poetic. În versurile autoarei, compatibilitatea netă a expresiei şi concepţiei lirice, în încercarea de a ghici şi de a-şi explica rădăcinile creaţiei, actualizează mitul inspiraţiei divine şi al verbului de foc, deloc în spiritul romantismului, ci în legea sufletului ei. Implacabilitatea actului creaţiei este mereu confirmată, ca şi faptul că trăirea interiorizată a lucrurilor îi este de asemenea un dat.
Poemul Lilianei Armaşu se consumă pe tonul confesional-reflexiv care dezvăluie şi un soi de împăcare (înălţătoare, totuşi!) a eului poetic cu starea pe care şi-o apropriază în urma contactului dur cu realitatea, dar neluat ca atare. Pentru că ponderea lumii verbale în interiorul fiinţei artistice o înstrăinează pe aceasta din urmă de imediatul tumultuos şi relativizant.
Ca şi contrapunct al trăirii poetice, totuşi accidentalul este adus în poezie cu generozitate, el constituie un balast productiv / producător în sensul trăirii artistice. Pentru a transmite acest din urmă fior, autoarea oferă în poezie realitatea ca pe tavă, în mod foarte demonstrativ, până îl face pe interlocutor / destinatar să se simtă însuşi din mijlocul ei, în acelaşi timp îi taie, pe nesimţite, pământul de sub picioare, pentru a-l face să cadă într-un spaţiu interior unic, cel al eului poetic, în care găseşte un destin cu toate aparenţele banalului, dar unul profund nuanţat şi prin asta tulburător.
 
Note
1 Liliana Armaşu, Eu scriu... Tu scrii... El este..., Editura Centrului judeţean al creaţiei Târgu-Jiu, 2001, p. 12.
2 Ibidem, p. 13.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog