Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

A doua comunizare a Basarabiei, după stalinizarea din 1944 (februarie 2001 – iulie 2009)

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Situaţia politică internă la începutul anului 2001
 
Începutul anului 2001 a marcat intrarea Republicii Moldova în febra pregătirilor pentru alegerile parlamentare anticipate.
Declanşarea noii perioade electorale, cu aproape un an şi jumătate înainte de termen, îşi avea originea în însăşi componenţa Parlamentului, ales la 23 martie 1998, caracterizată de inexistenţa unei majorităţi stabile şi omogene, precum şi în confruntarea permanentă între Parlament şi Preşedinţie pe tema schimbării formei de guvernământ1.
De asemenea, criza politică reprezenta şi o consecinţă a luptei între două curente diametral opuse privind orientarea Republicii Moldova:
– menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă a Moscovei, susţinută de forţele de stânga (comunişti, agrarieni, socialişti, minorităţi rusofone) şi cercurile financiar-bancare pro-prezidenţiale;
– apropierea progresivă de România şi integrarea Republicii Moldova în structurile europene împreună cu România, idee susţinută de partidele democratice (Partidul Popular Creştin Democrat, Partidul Renaşterii şi Concilierii, Partidul Democrat, Partidul Forţelor Democratice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Liberal etc.).
Perioada de fragilitate şi instabilitate politică s-a instaurat la Chişinău după demiterea guvernului Ion Sturza (noiembrie 1999) şi destrămarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (A.D.R.), coaliţie majoritară eterogenă, măcinată de puternice contradicţii interne şi subminată din exterior de acţiunile cercurilor prezidenţiale şi pro-ruse.
Lupta politică s-a accentuat odată cu adoptarea, la 5 iulie 2000, a statutului de republică parlamentară, care a permis comuniştilor să acceadă la putere în detrimentul partidelor democratice de orientare pro-europeană.
Eşecul Legislativului, după patru tururi de scrutin, de a alege un nou şef al statului, datorat tentativei Partidului Comuniştilor de a prelua preşedinţia Republicii Moldova şi lipsei de unitate a partidelor parlamentare de centru-dreapta, a dus la dizolvarea Parlamentului şi convocarea alegerilor anticipate la 25 februarie 2001, ca ultimă încercare de a împiedica acapararea în întregime a puterii de către comunişti. Campania electorală a fost inaugurată, oficial, la 12 ianuarie 2001, înregistrarea candidaţilor realizându-se până la 25 ianuarie.
În această perioadă, viaţa politică din Republica Moldova a cunoscut o efervescenţă aparte, fiind caracterizată de grupări şi regrupări de forţe, jocuri de culise şi manevre vizând accederea acestora în viitorul Parlament.
Poziţia cea mai sigură în confruntarea electorală a avut-o Partidul Comuniştilor, formaţiune omogenă, cu un electorat disciplinat şi constant. Acesta a profitat de înrăutăţirea continuă a situaţiei economice a populaţiei, îndeosebi a unor categorii sociale vulnerabile (pensionari, veterani şi ţărani), pentru a-şi spori numărul de locuri în viitorul Legislativ. Vladimir Voronin, liderul comuniştilor, aprecia chiar că partidul său putea obţine 70 de mandate din totalul de 101 (în vechiul Parlament a dispus de 40 de deputaţi). Deşi estimarea acestuia avea iz electoral, era cert că Partidul Comuniştilor urma să constituie principalul grup parlamentar în viitorul Parlament.
Pe de altă parte, fiecare dintre partidele democratice de centru-dreapta se afla în dificultate din cauza scăderii influenţei lor în rândul populaţiei, fiind posibil ca acestea să nu depăşească pragul electoral de 6%. De asemenea, era dificilă realizarea de alianţe între aceste partide, ca urmare a relaţiilor deteriorate, în ultimii ani, de numeroasele atacuri, calomnii, denigrări şi jocuri de culise necinstite ale liderilor lor. În perioada preelectorală, au fost lansate mai multe apeluri la unitate dreptei, însă acestea nu s-au concretizat în oferte viabile.
Plauzibilă părea încheierea unei alianţe electorale între Partidul Renaşterii şi Concilierii (Mircea Snegur), Partidul Forţelor Democratice (Valeriu Matei), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (Valeriu Muravschi) şi Partidul Naţional Liberal (Mircea Rusu), acestea având orientare, doctrine şi programe asemănătoare. De asemenea, aveau o poziţie similară faţă de raporturile cu România. Coalizarea le-ar fi permis intrarea în Parlament şi constituirea unui pol democrat de centru-dreapta. La această alianţă ar fi putut adera şi Partidul Democrat (Dumitru Diacov), partid cu şanse foarte reduse în ipoteza participării solitare în cursa electorală, precum şi alte formaţiuni mai mici de centru-dreapta (Partidul Reformei, Liga Creştin Democrată a Femeilor, Partidul Naţional Român, Partidul Ecologist „Alianţa Verde” etc.).
O poziţie specială ocupa Partidul Popular Creştin Democrat (Iurie Roşca) care, datorită rolului jucat în demiterea cabinetului Ion Sturza şi în destrămarea fostei coaliţii majoritare (A.D.R.), cât şi unor compromisuri conjuncturale realizate cu comuniştii, nu prezenta încredere pentru celelalte partide de centru-dreapta, riscând să fie izolat în confruntarea electorală.
Pe segmentul de centru al eşichierului politic s-a conturat apariţia unei noi forţe, sub forma unei mişcări civice mai largi, iniţiată şi propulsată de cercurile financiar-economice pro-Lucinschi. Aceasta a făcut parte din strategia preşedintelui în exerciţiu, care viza formarea unei majorităţi parlamentare ce ar fi permis asigurarea stabilităţii politice, modificarea Constituţiei şi revenirea la regimul prezidenţial, prin înlocuirea celui parlamentar, aflat în coagulare.
Noua forţă a fost constituită din partide şi formaţiuni extraparlamentare existente (Partidul Democraţiei Sociale „Furnica”, Organizaţia obştească „Republica”, Partidul „Plai Natal” etc.), la care au fost atrase diverse personalităţi şi categorii sociale, toate grupate într-o construcţie politică sub numele „Congresul cetăţenilor”, după modelul experimentat cu succes de Eduard Şevardnadze în Georgia.
În fruntea acesteia a fost plasat premierul Dumitru Braghiş, care trebuia să ralieze în jurul său „eşalonul secund” (cel al comsomoliştilor) al fostului partid comunist, permiţând accesul la putere al „noilor politicieni”, cu vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani, având numeroase relaţii şi cunoştinţe în rândul elitelor politice din Rusia şi Ucraina.
Preluarea puterii de către această forţă, susţinută de Petru Lucinschi şi agreată de Moscova, avea ca obiective consolidarea statalităţii Republicii Moldova, menţinerea acesteia în cadrul C.S.I., dezvoltarea unor raporturi normale cu România şi asigurarea sprijinului din partea organismelor financiare internaţionale.
 
 
Campania electorală şi principalele partide înscrise în cursa pentru putere
 
La 25 ianuarie 2001 s-a încheiat procesul de înregistrare la Comisia Electorală Centrală (C.E.C.) a concurenţilor electorali: partide, blocuri electorale şi candidaţi independenţi2.
1. Republica Moldova a fost împărţită în 13 circumscripţii electorale, dintre care două cuprindeau teritoriile U.T.A. Găgăuzia şi Transnistria. Desfăşurarea alegerilor în aceste zone era sub semnul întrebării, deoarece autorităţile autonome puneau unele condiţii Chişinăului.
Astfel, Prezidiul Adunării Populare a Găgăuziei a cerut, la începutul campaniei electorale, să fie modificat Codul Electoral prin care să se prevadă o cotă de reprezentare a etnicilor găgăuzi în structurile centrale de stat, inclusiv în Parlament (15 locuri de deputat – n. D.C.), Guvern şi Curtea Constituţională ale Republicii Moldova.
O hotărâre definitivă privind participarea locuitorilor din acest teritoriu la apropiatul scrutin parlamentar urma să fie luată în prima jumătate a lunii februarie 2001, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Populare a Găgăuziei. În acest demers, autorităţile de la Comrat aveau sprijinul Partidului Comuniştilor, preconizându-se chiar încheierea unui acord politic între cele două părţi referitor la necesitatea schimbării legislaţiei şi recunoaşterea „reprezentării autonomiei în toate ramurile puterii din Moldova şi în organismele internaţionale”.
În ceea ce priveşte Transnistria, se menţinea situaţia care a existat cu prilejul campaniilor electorale anterioare. Administraţia de la Tiraspol nu accepta deschiderea de secţii de votare pe teritoriul Transnistriei, în ciuda demersurilor făcute de Dumitru Nidelcu, preşedintele C.E.C. Ca urmare, cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot aveau ca singură variantă deplasarea la secţiile de votare din localităţile de pe malul drept al Nistrului. Experienţa a arătat că măsurile de intimidare ale autorităţilor separatiste şi teama oamenilor au determinat o participare extrem de redusă a acestora la urnele de vot, respectiv circa 4.000 din cei peste 400.000 de locuitori care aveau dreptul constituţional de a alege.
2. În urma validării C.E.C., în cursa electorală au rămas să se confrunte următoarele partide şi formaţiuni social-politice, în ordinea înscrierii lor pe buletinul de vot:
Partidul Popular Creştin Democrat (P.P.C.D.);
Blocul electoral „Credinţă şi Dreptate”, format din Partidul Reformei şi Partidul Naţional Român;
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (P.C.R.M.);
Partidul Naţional Liberal (P.N.L.);
Mişcarea social-politică „Pentru Ordine şi Dreptate”, formată din organizaţiile veteranilor din războaiele din Afganistan şi Transnistria;
Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (P.R.C.M.);
Partidul Democrat (P.D.);
Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (P.Ţ.C.D.M.);
Blocul electoral „Alianţa juriştilor şi economiştilor”;
Blocul electoral „Edinstvo” („Unitate”), constituit din Partidul Republican, Partidul Socialiştilor şi Partidul Forţelor Progresiste;
Mişcarea social-politică „Ravnopravie” („Egalitate în drepturi”);
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (P.N.Ţ.C.D.);
Blocul electoral „Plai natal”, format din Mişcarea social-politică „Plai natal” şi Liga Naţională a Tineretului;
Partidul Forţelor Democratice (P.F.D.);
Partidul Democrat Agrar din Moldova (P.D.A.M.);
Blocul electoral „Alianţa Braghiş”, compus din Uniunea Centristă, Uniunea Muncii, Partidul Socialist, Mişcarea social-politică „Forţa Nouă”, Partidul democraţiei sociale „Furnica” şi Mişcarea profesioniştilor „Speranţa-Nadejda”;
Partidul Social Democrat din Moldova (P.S.D.M.).
Tabloul electoral era completat de 10 candidaţi independenţi, care au îndeplinit condiţiile impuse de Codul electoral şi au fost validaţi de C.E.C.
Pragul electoral a fost de 6% pentru partide şi alianţe şi 3% pentru candidaţii independenţi.
3. O analiză succintă a campaniei electorale a relevat următoarele caracteristici:
– la alegeri participau 10 partide şi 7 blocuri electorale, care îşi disputau voturile a circa 2,3 milioane de cetăţeni cu drept de a alege;
– cu excepţia „Alianţei Braghiş”, care concentra mai multe formaţiuni politice, cu o pondere mai mică sau mai mare în cadrul electoratului, celelalte blocuri erau constituite din partide şi organizaţii social-politice fără importanţă, care nu aveau nicio şansă să depăşească pragul electoral;
– spre deosebire de alegerile din 1998, când majoritatea partidelor de centru-dreapta, de orientare proeuropeană, au format o alianţă electorală largă, cunoscută sub numele de Convenţia Democratică din Moldova (C.D.M.), în 2001 toate acestea au luat parte la alegeri în mod separat, ceea ce le-a redus mult şansele; în plus, pe lângă erodarea determinată de participarea la guvernare în perioada 1998-1999, acestea se confruntau cu compromiterea accentuată a unor lideri, amestecaţi în scandaluri de corupţie sau deveniţi victime ale propriilor jocuri politice murdare, precum şi cu părăsirea lor de către unii exponenţi importanţi, aspecte cunoscute îndeosebi de P.F.D., P.P.C.D. şi P.D.;
– pe segmentul de dreapta au apărut noi alianţe electorale (Blocul electoral „Credinţă şi Dreptate”, Mişcarea social-politică „Pentru Ordine şi Dreptate” şi altele) care îşi disputau acelaşi electorat, contribuind şi mai mult la fragmentarea acestuia;
– o situaţie nouă exista şi la centrul eşichierului politic, unde a apărut „Alianţa Braghiş”, condusă de prim-ministrul în exerciţiu şi susţinută de preşedintele Petru Lucinschi, care punea în pericol electoratul Partidului Democrat (P.D.), al cărui lider era Dumitru Diacov, preşedintele fostului Parlament;
– pentru a diminua şi mai mult şansele P.D., cercurile pro-prezidenţiale au stimulat apariţia şi a altor forţe pe acelaşi segment (Blocul electoral „Alianţa juriştilor şi economiştilor”) sau le-au reactivat pe unele deja existente, determinându-le să participe de sine stătător în cursa electorală (Blocul electoral „Plai natal”, Partidul Social-Democrat etc.);
– la rândul ei, stânga politică era tot atât de divizată ca şi dreapta; faţă de alegerile parlamentare din 1998 şi cele locale din 1999, când au constituit un singur bloc, comuniştii, agrarienii şi socialiştii participau separat la apropiatul scrutin;
– pe lângă fragmentarea stângii, centrele de putere economico-financiare apropiate preşedintelui Petru Lucinschi au încurajat formarea unor alianţe electorale ale etnicilor ruşi şi ucraineni (Blocul electoral „Edinstvo” şi Mişcarea social-politică „Ravnopravie”), prin care s-a urmărit diminuarea electoratului Partidului Comuniştilor şi, implicit, favorizarea „Alianţei Braghiş”.
4. În condiţiile date rezulta că doar 4 forţe politice erau creditate cu şanse de a intra în viitorul Parlament:
– Partidul Comuniştilor (P.C.R.M.);
– Blocul electoral „Alianţa Braghiş”
– Partidul Democrat (P.D.);
– Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (P.R.C.M.).
P.C.R.M. era cotat şi la aceste alegeri favorit, deoarece era un partid unit, cu structuri teritoriale puternice şi bine organizate, avea un electorat stabil şi disciplinat, tributar mentalităţii vechi, care nu absenta de la urnele de vot, indiferent de condiţiile de participare.
Pe plan extern, comuniştii se bucurau de sprijinul conducerii politice de la Moscova, deoarece aceştia s-au declarat în favoarea unor relaţii prioritare cu Federaţia Rusă şi integrarea deplină în C.S.I., inclusiv în sistemul de securitate colectivă al organizaţiei. Din aceste motive, liderii ruşi considerau P.C.R.M. principalul garant al intereselor Moscovei în Republica Moldova. De altfel, Vladimir Voronin a fost primit, la 11 ianuarie 2001, de preşedintele Vladimir Putin, cu o zi înainte de declanşarea campaniei electorale, întâlnirea durând o oră şi jumătate, în locul celor 20 de minute programate anterior. În discuţii s-a urmărit să se determine o configuraţie postelectorală a forţelor politice din Republica Moldova favorabilă Moscovei. La convorbiri a participat şi Vladimir Kriucikov, fost şef al K.G.B.-ului, care s-a întâlnit de nenumărate ori cu Vladimir Voronin.
Cu toate acestea, analiştii politici apreciau că comuniştii nu aveau să obţină mai multe voturi decât la alegerile precedente. Urmau să beneficieze însă, într-o măsură importantă, de redistribuirea voturilor partidelor care nu aveau să intre în Parlament. Printre factorii care nu permiteau o creştere a P.C.R.M. în alegeri erau enumeraţi: fragmentarea stângii politice, apariţia „Alianţei Braghiş” şi puterea economico-financiară superioară a cercurilor pro-prezidenţiale pe care aceasta se sprijinea.
Blocul electoral „Alianţa Braghiş” era cotat ca fiind a doua forţă politică, după comunişti, care urma să intre în noul Legislativ.
Deşi a fost constituită târziu (12 ianuarie 2001) şi reprezenta un conglomerat de formaţiuni politice, fără identitate şi lipsită de doctrină, Alianţa valorifica personalitatea preşedintelui Petru Lucinschi şi pe cea a premierului Dumitru Braghiş şi se bucura de o susţinere financiară importantă. De asemenea, beneficia de suportul structurilor administraţiei locale (prefecturi), precum şi de unele pârghii guvernamentale de influenţare a electoratului: plata restanţelor la salarii şi pensii; anunţarea unor creşteri salariale la bugetari; o anumită relaxare financiară la plata taxelor şi impozitelor etc.
Ca şi Vladimir Voronin, şi Dumitru Braghiş a vizitat Moscova în campania electorală (16 ianuarie 2001) şi a fost primit de preşedintele Vladimir Putin, premierul Mihail Kasianov, ministrul de externe Igor Ivanov şi de Evgheni Primakov, şeful Comisiei de stat pentru soluţionarea problemei transnistrene.
Cu toate că nu se bucura de „trecerea” liderului comunist, premierul de la Chişinău era considerat la Moscova o figură de compromis, un potenţial factor de apropiere a forţelor care, după alegeri, puteau constitui alianţa „Voronin – Braghiş”, viitoarea majoritate parlamentară. Însă sprijinul liderilor ruşi faţă de acesta era condiţionat, prim-ministrul M. Kasianov refuzând să semneze, înainte de alegeri, acordurile cu D. Braghiş privind furnizarea de gaze pentru Republica Moldova şi încasarea impozitelor indirecte.
Atât P.C.R.M., cât şi „Alianţa Braghiş” beneficiau de sprijinul presei centrale de la Moscova, care a declanşat o campanie de mediatizare de amploare în favoarea acestora. S-au remarcat, în acest sens, publicaţiile „Nezavisimaia Gazeta”, „Komersant”, „Izvestia” şi Agenţia „ITAR-TASS”, difuzate zilnic şi la Chişinău, care transmiteau semnalele conducerii politice de la Moscova privind preocuparea acesteia faţă de evoluţia situaţiei din Republica Moldova.
Partidul Democrat, condus de Dumitru Diacov, trebuia să facă faţă presiunilor venite din partea „Alianţei Braghiş”, cu care îşi disputa acelaşi electorat. De aceea, democraţii au fost nevoiţi să se orienteze şi spre fieful unor partide de stânga şi centru-stânga, inclusiv cel al comuniştilor. Cu toate că P.D. a fost părăsit în timp de unii disidenţi, aceştia nu au fost urmaţi şi de filiale teritoriale, păstrându-se unitatea partidului. În plus, formaţiunea lui Dumitru Diacov avea o putere economico-financiară apreciabilă, asigurată de oameni de afaceri importanţi, între care fostul premier Ion Sturza, ex-miniştrii Alexandru Muravschi, Vladimir Filat şi alţii. Ca urmare, P.D. a desfăşurat o campanie electorală foarte activă şi bine mediatizată.
Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (P.R.C.M.), condus de Mircea Snegur, îşi păstra şansele pentru a intra în Parlament datorită, îndeosebi, influenţei pe care liderul acestuia o mai avea, încă, în rândul populaţiei. În ciuda vehiculării unor zvonuri privind o „ruptură” între Mircea Snegur şi Nicolae Andronic, prim-vicepreşedinte al P.R.C.M., acest lucru nu s-a produs şi unitatea partidului s-a menţinut. De asemenea, acesta nu a fost părăsit de nicio personalitate mai importantă şi nici nu a fost implicat în scandaluri de corupţie, cu toate că Nicolae Andronic era considerat unul din exponenţii mafiei locale.
Partidul Popular Creştin Democrat (P.P.C.D.), fostul Front Popular, care avea inclus în programul său ca obiectiv principal „unirea Basarabiei cu România”, ulterior voalat sub formula „adâncirea relaţiilor cu România”, avea o situaţie deosebită, fiind la limita pragului electoral. Trei sondaje de opinie, efectuate în timpul campaniei, îl situau sub 6% din opţiunile de vot.
Cauzele căderii P.P.C.D. în sondaje şi a scăderii credibilităţii în rândul electoratului au fost:
– rolul nefast jucat în destrămarea Convenţiei Democrate, a fostei majorităţi parlamentare, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (A.D.R.), precum şi în demiterea guvernului Ion Sturza;
– jocurile duplicitare făcute cu P.C.R.M. şi preşedintele Petru Lucinschi, care au permis accederea comuniştilor la putere şi formarea guvernului Dumitru Braghiş, controlat de şeful statului;
– stilul autoritar al lui Iurie Roşca, care a determinat părăsirea partidului de către unii lideri importanţi (Valentin Dolganiuc, Sergiu Mocanu, Ion Tănase şi alţii), ducând la slăbirea P.P.C.D. în teritoriu;
– suspiciunile apărute în legătură cu apartenenţa lui Iurie Roşca la serviciile de informaţii ruse, care au indus ideea că acesta era monitorizat în direcţia fragmentării dreptei politice proromâneşti şi promovării intereselor Moscovei în Republica Moldova.
Pentru a salva situaţia în care se afla partidul şi a determina acumularea de capital electoral, Iurie Roşca l-a introdus pe listele de vot pe generalul Nicolae Alexei, suspendat din funcţia de şef al Departamentului pentru Combaterea Corupţiei şi a Crimei Organizate, întrucât el însuşi era acuzat de corupţie.
Interesant era faptul că P.P.C.D. nu a participat singur, până la alegerile din 2001, la nicio campanie electorală parlamentară. În 1994 şi 1998, P.P.C.D. a intrat în Parlament cu sprijinul altor forţe politice (Alianţa F.P.C.D. şi Convenţia Democratică), nefiind cunoscută adevărata sa pondere în cadrul electoratului. Aceasta în condiţiile în care pragul electoral a fost de 4%. Acum lucrurile erau mult mai complexe, iar pragul electoral a fost ridicat la 6%.
Sondajele de opinie realizate în plină campanie electorală nu au fost edificatoare şi arătau tendinţa de manipulare a electoratului în direcţia dorită de cei care le-au comandat. De exemplu, în unele sondaje3, P.C.R.M. era cotat cu 13,8%, iar „Alianţa Braghiş” cu 17,5%, iar în altele4 cu 23,88%, respectiv 3,99%. Urmărind debusolarea alegătorilor, „Socioinform” scotea în evidenţă partide, precum P.N.Ţ.C.D. (9,1%), P.N.L. (9%) şi P.D.A.M. (8,5%), care la scrutinele anterioare nu au depăşit 2-3%.
În ceea ce priveşte popularitatea liderilor politici, pe primul loc se aflau Dumitru Braghiş cu 15%, urmat de Vladimir Voronin (13%) şi Mircea Snegur (7,5%).
Cel mai credibil a fost însă sondajul realizat de IMAS – Bucureşti, în colaborare cu Socio-Moldova Chişinău, în luna august 20005.
Potrivit acestuia, P.C.R.M. era cotat cu 35,4% din voturi, P.R.C.M. cu 10,2% şi P.P.C.D. cu 5,9%. De asemenea, încrederea în personalităţile politice era de 26% pentru Vladimir Voronin şi 21% pentru Mircea Snegur.
Conform aceloraşi sondaje, absenteismul la urne era apreciabil, considerându-se că doar circa 57% din cetăţeni urmau să se prezinte la vot.
 
 
Rezultatele alegerilor parlamentare anticipate
 
Alegerile au fost monitorizate de 150 de observatori din partea OSCE şi de 43 parlamentari ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Observatorii internaţionali prezenţi la scrutin au precizat că alegerile parlamentare anticipate s-au desfăşurat în conformitate cu standardele internaţionale6. Coordonatorul special al Preşedinţiei în exerciţiu a OSCE, Kimmo Kiljunen, a declarat într-o conferinţă de presă că scrutinul desfăşurat în Republica Moldova a „consolidat orientarea democratică care ar fi trebuit să continue”.
Pe de altă parte, observatorii internaţionali au remarcat, cu îngrijorare, că alegerile parlamentare nu au putut sa se desfăşoare în regiunea de est a Republicii Moldova, din cauza lipsei de cooperare din partea autorităţilor de la Tiraspol. Autorităţile separatiste au împiedicat accesul cetăţenilor din stânga Nistrului la secţiile de votare, oprind fără motive autobuzele care transportau alegători.
Observatorii din partea Consiliului Europei au arătat că la sesiunea din aprilie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei va fi audiat un raport pe marginea alegerilor din Republica Moldova.
La rândul lor, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din Moldova (LADOM) şi Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES) au mobilizat peste 200 de observatori locali şi 11 observatori internaţionali. Directorul IFES, Charles Lasham, considera că alegerile au decurs în corespundere cu legislaţia naţională şi standardele internaţionale. Nu s-au înregistrat fraude, ci doar unele nereguli. El a mai opinat că alegerile din 25 februarie au fost mult mai calitative din punctul de vedere al respectării legislaţiei şi al organizării faţă de situaţia ultimelor alegeri locale.
Pe data de 3 martie 2001, Comisia Electorală Centrală a făcut publice rezultatele finale ale alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie, astfel:
– Partidul Comuniştilor a acumulat 794.808 de voturi sau 50,23%;
– „Alianţa Braghiş” – 212.071 de voturi, respectiv 13,45%;
– Partidul Popular Creştin Democrat – 130.810 sau 8,18%.
Doar aceste trei formaţiuni au depăşit pragul electoral de 6%.
Alte două formaţiuni au acumulat peste 5% din voturi:
– Partidul Renaşterii şi Concilierii a acumulat 91.894 de voturi sau 5,79%;
– Partidul Democrat – 79.757, respectiv 5,02%.
Conform Comisiei Electorale Centrale:
– Partidul Comuniştilor a obţinut 71 de mandate;
– „Alianţa Braghiş” – 19;
– P.P.C.D. – 11.
La 27 februarie, în incinta Parlamentului, s-a desfăşurat conferinţa de presă a liderului Partidului Comuniştilor, Vladimir Voronin, care a făcut bilanţul campaniei electorale, a comentat rezultatele alegerilor parlamentare anticipate şi a expus poziţia partidului său asupra unor probleme de actualitate7.
Vorbind despre politica externă, Voronin a menţionat că „noi sântem de acord cu acele priorităţi, care au existat până acum”. A pus în evidenţă importanţa continuării politicii de integrare europeană, a subliniat necesitatea de a menţine şi dezvolta bunele relaţii cu vecinii, România şi Ucraina.
Referindu-se la relaţiile cu SUA, Voronin a spus că, după anunţarea rezultatelor alegerilor, a avut o întâlnire productivă cu ambasadorul acestei ţari la Chişinău, Rudolph Perina, în cursul căreia a fost exprimată dorinţa reciprocă de a dezvolta relaţiile moldo-americane.
Fiind întrebat dacă moldovenii, în general, sunt capabili să se autoguverneze ori au nevoie să fie dirijaţi din exterior, în special din Rusia ori România, Voronin a răspuns că nu acceptă o asemenea situaţie.
La o altă întrebare despre raporturile cu Moscova, liderul majorităţii parlamentare a declarat că pentru relaţiile cu Rusia sunt prioritare raporturile economice. „Dacă o altă ţară, bunăoară Turcia ori România, ne va oferi mai multe avantaje economice, vom acorda prioritate relaţiilor cu aceasta ţară. Noi trebuie sa vedem unde sânt interesele noastre”, a spus Voronin.
Liderul Partidului Comuniştilor a stăruit asupra ideii consensului în problema statutului limbii ruse în Republica Moldova: „Noi trebuie să ne gândim la tot poporul, pentru mine nu mai prezintă interes să ştiu cine a votat pentru partidul nostru. Acum e important să ţinem cont de opinia tuturor”.
În altă ordine de idei, Voronin a arătat că a avut o convorbire telefonică cu Evgheni Primakov, care şi-a exprimat disponibilitatea de a vizita Republica Moldova la sfârşitul lunii martie. Fiind întrebat dacă este de acord cu aşa-numitul „plan Primakov” de reglementare a conflictului din Transnistria, liderul partidului majoritar a dat un răspuns negativ, adăugând că speră ca în cursul vizitei preconizate să fie identificate formule acceptabile pentru rezolvarea problemei date. Voronin a specificat că în această problemă este necesar de pornit „de la o foaie albă”, de la „clarificarea acelor competenţe, de care are nevoie regiunea pentru a rezolva problemele sale. Anume pe baza delimitării stricte a competenţelor poate fi rezolvată problema”.
 
 
Evoluţia regimului comunist restaurat (2001-2009)
 
După „restauraţia roşie”, comuniştii din Basarabia au trecut la aplicarea a ceea ce au învăţat ei mai bine în perioada regimului totalitar bolşevic, marea majoritate a liderilor lor, la nivel central sau local, fiind persoane de vârsta a treia, care s-au născut, educat şi format în condiţiile impuse de ocupanţii sovietici, fără a avea nimic comun cu valorile democratice.
Pe fondul unei construcţii democratice încă fragile, comuniştii au avut o sarcină destul de uşoară în reintroducerea unui regim autoritar de tip sovietic în Basarabia, care să permită partidului lor să controleze toate domeniile vieţii social-economice şi politice din Republica Moldova.
Pentru aplicarea fermă a obiectivelor lor politice, comuniştii au întărit, mai întâi, rolul structurilor de forţă, coercitive, readucând în prim-plan securitatea şi miliţia din timpurile sovietice, de data aceasta vopsite în culori democratice, de tipul Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) şi carabinierilor, care au început să semene din nou teama şi groaza de altă dată în rândul populaţiei. La rândul ei, Procuratura a redevenit instrumentul de hărţuire şi tortură în mâna noilor conducători de la Chişinău.
Neadmiţând sub nicio formă pluralismul politic, regimul comunist restaurat a declanşat, în condiţiile unui monopol total al puterii, o campanie amplă, dură şi constantă împotriva oponenţilor săi politici, îndeosebi a celor de orientare liberală, proeuropeană, menită să ducă la discreditarea, denigrarea şi compromiterea acestora în rândul opiniei publice interne şi internaţionale.
Ca urmare, în perioada celor opt ani în care au guvernat Republica Moldova, comuniştii au condus în mod discreţionar, partidul lor manifestându-se ca partidul unic din vremurile sovietice într-un sistem politic, doar cu o faţadă pluripartidistă.
Valorile democratice, cum ar fi drepturile omului, libertatea presei şi de expresie, independenţa justiţiei, libertatea de întrunire şi multe altele erau străine guvernanţilor „roşii”, nerespectarea şi cazurile de încălcare a acestora devenind omniprezente. Motiv pentru care în Republica Moldova s-au înfiinţat câteva organizaţii neguvernamentale de luptă împotriva torturii şi a relelor tratamente8, iar rapoartele anuale ale Departamentului de stat american şi ale organizaţiei Freedom House9 criticau de fiecare dată numeroasele abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului de către autorităţile comuniste.
Degradarea democraţiei şi a libertăţii de exprimare în Republica Moldova a făcut obiectul unei Declaraţii comune10 a reprezentanţilor statelor membre ale U.E., inclusiv România, şi a unor instituţii europene (Comisia Europeană – n. D.C.), acreditaţi la Chişinău, dată publicităţii la 18 iulie 2008, în care, după ce se arăta că se înregistra „...o intensificare a acţiunilor unor organe de stat de hărţuire a diferitor partide politice sau susţinători ai programelor acestora”, se exprima îngrijorarea faţă de „...acţiunile întreprinse de către organele de drept împotriva mass-mediei, a independenţei editoriale a «Teleradio-Moldova» şi a pluralismului în sectorul audiovizual din întreaga ţară”11.
Potrivit raportului Freedom House pentru anul 2008, Republica Moldova înregistrase cel mai scăzut scor al democraţiei din ultimii nouă ani, cel mai bun fiind cel din 1999, în timpul guvernării de centru-dreapta, după care, an de an, a avut loc o degradare continuă a situaţiei.
Adept al „ideii leniniste de construcţie a unui stat social”, după cum el însuşi a recunoscut12, Vladimir Voronin şi ceilalţi lideri comunişti au încercat să repună în practică principiile marxist-leniniste de edificare a statului în care prioritare să fie „grija pentru bunăstarea omului şi a nivelului său de viaţă”. Demersul acestora însă a eşuat, comuniştii nefiind capabili să implementeze reformele, în special cele structurale, Republica Moldova având o economie cu deficienţe semnificative, în care inflaţia era ridicată, investiţiile străine se confruntau cu mari probleme, de la ineficienţa birocratică până la restricţii directe, corupţia a înflorit în rândul funcţionarilor, iar nivelul de viaţă al populaţiei a scăzut foarte mult. Având un indice de libertate economică dintre cele mai scăzute din rândul celor 41 de ţări europene, precum şi una dintre cele mai proaste guvernări, potrivit unui studiu al Băncii Mondiale13, Republica Moldova a devenit cea mai săracă ţară din Europa, iar „bunăstarea omului” şi „nivelul său de viaţă” cele mai reduse, realităţi diametral opuse obiectivelor politicii regimului comunist restaurat.
Cu toate acestea, comuniştii de la Chişinău şi adepţii lor aveau marea „satisfacţie” că au reintrodus în patrimoniul naţional „moldovenesc”, printr-o hotărâre a Parlamentului, monumentele „eroilor” sovietici, precum Grigori Kotovski, Serghei Lazo şi alţii, în timp ce adevăratele creaţii artistice româneşti de o mare importanţă istorică şi arhitectonică au fost lăsate de izbelişte. De asemenea, au readus în prim-plan aniversarea, periodică, a evenimentelor bolşevice, de genul marii revoluţii socialiste ruse din octombrie, naşterea şi moartea lui V. I. Lenin, marele război pentru apărarea patriei, eliberarea R.A.S.S. Moldoveneşti de sub ocupaţia fasciştilor români, ziua victoriei împotriva hitlerismului şi altele.
Tot pe plan intern, comuniştii au ridicat „moldovenismul” la rangul de ideologie de stat, depăşind performanţa guvernării agrariano-interfrontiste (1994-1998), care reuşise doar să-l instituţionalizeze ca politică a noului stat moldovenesc. Mai întâi, puterea comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învăţământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învăţământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor. În acest scop, a fost creată Comisia „Cristea” (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepţii şi adversarii acestei iniţiative. După un an de activitate fără niciun rezultat, Comisia respectivă a realizat un simulacru de experiment, în care au lipsit manualele experimentale, profesorii pregătiţi, precum şi alte materiale didactice. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006 au fost introduse în învăţământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor14. În noile manuale, abordarea istoriei Basarabiei este făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerinţa factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat şi politizat, favorizând continuarea procesului de deznaţionalizare a românilor basarabeni, care a început în 1812 şi continuă şi în ziua de astăzi.
Mergând, în continuare, pe aceeaşi linie, puterea comunistă şi-a arătat nemulţumirea faţă de simbolurile naţionale, „propuse pe uşa din spate şi aduse în Parlament”, şi dorinţa de a le schimba. „Şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile şi necesităţile independenţei Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică”, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferinţe de presă, la 18 decembrie 200715.
Momentul cel mai important însă l-a constituit declararea, prin decret prezidenţial, a anului 2009 drept an al sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea „statului moldovenesc”. Prin acelaşi document, se stabileaînfiinţarea unei Comisii de Stat, condusă de Vladimir Voronin şi avându-i ca vicepreşedinţi pe premierul Vasile Tarlev şi Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, cu sarcina de a elabora un amplu plan de acţiuni consacrate evenimentului respectiv. Decretul prezidenţial a fost urmat de Legea privind instituirea Ordinului „Bogdan Întemeietorul”, precum şi de Hotărârea Parlamentului, referitoare la medalia „650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei”16. La 30 ianuarie 2009, a avut loc adunarea solemnă de deschidere a anului „întemeierii statului moldovenesc”, în cadrul căreia preşedintele comunist a rostit o alocuţiune. Printre altele, acesta spunea: „Anii în care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei, mai târziu apariţia României, nu au putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a fost pusă de eminenţii lui înaintaşi. Moldovenii, în repetate rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor – fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma Republici Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În fine, din 1940, se constituie, în componenţa U.R.S.S., Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Bineînţeles, istoria republicii noastre nu poate fi privită în afara acelor evenimente şi procese, inclusiv dintre cele mai dramatice, care au avut loc în Uniunea Sovietică de atunci. Totodată însă, nu putem să nu recunoaştem şi faptul că anume în acea perioadă sovietică, plină de contradicţii, îşi are începutul acel avânt spiritual şi social-economic al poporului nostru, care a determinat în multe şi dezvoltarea noastră independentă de astăzi. Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu exista nicio instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o economie cu ritmuri înalte de dezvoltare”17.
Printre manifestările şi acţiunile preconizate figurau elaborarea şi editarea unor lucrări istorico-ştiinţifice dedicate prezentării „tuturor etapelor din evoluţia statului moldovenesc” şi „a celor mai proeminente personalităţi ale contemporaneităţii noastre”. În acest context, un prim loc era destinat elaborării unei monografii de proporţii, consacrată „Istoriei Moldovei (1359-2012)”, în patru volume, ediţie academică, sub coordonarea unui Consiliu ştiinţific al Academiei de Ştiinţe, format din istoricii Valeriu Cozma, Vladimir Ţaranov, Valentin Beniuc, Alexandru Burian şi Alexandru Roman, ultimii trei fiind principalii coautori ai manualului de istorie integrată. Aceştia, de fapt, reprezintă pleiada noilor promotori ai moldovenismului, care continuă activitatea înaintaşilor lor din perioada stalinistă, cunoscuţi ca întemeietorii acestei teorii aberante.
În plan extern, regimul comunist a optat pentru o linie prorusă tot mai pronunţată a Republicii Moldova, faţă de perioada guvernării de centru-dreapta, readucând ţara în subordinea totală a Moscovei, atât din punct de vedere politic şi economic, cât şi al intereselor geostrategice ale Rusiei.
În raporturile cu Vestul, „guvernanţii roşii”, au dus o politică de mimare a apropierii de U.E., nedorind, în cele două legislaturi în care au deţinut puterea, să îndeplinească standardele europene în materie de stat de drept şi democraţie, care să le permită încheierea unui Acord de asociere cu Bruxelles-ul. Poziţia refractară a liderilor comunişti faţă de integrarea europeană a Republicii Moldova îşi are originea în politica promovată de Rusia vizavi de U.E., care vede în parteneriatul estic un „...parteneriat împotriva Rusiei”, potrivit declaraţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, făcută la summit-ul Rusia – U.E., din 22 mai 200918. O declaraţie asemănătoare făcea şi Vladimir Voronin, cu doar două zile înaintea reuniunii de la Praga, când urma să fie lansat parteneriatul estic, care afirma că acesta vizează o veritabilă „încercuire a Rusiei”19.
În evoluţia politică a regimului comunist restaurat se disting trei momente importante:
– alegerile generale din 6 martie 2005;
– alegerile locale din 3 şi 17 iunie 2007;
– alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.
1. Alegerile parlamentare din 6 martie 2005 au încheiat primul mandat al comuniştilor, după revenirea la putere, în condiţii democratice, şi au marcat un prim test al acestora în faţa electoratului în urma unei guvernări de patru ani.
Cu toate că în perioada respectivă se acumulaseră suficiente nemulţumiri ale populaţiei, totuşi guvernarea autoritară le-a creat, îndeosebi electorilor cu o mentalitate sovietică, sentimentul unei anumite stabilităţi interne, atât din punct de vedere politic, cât şi economic. Această situaţie nu excludea însă un anumit grad de erodare a imaginii regimului comunist restaurat. Alegerile au demonstrat tocmai acest lucru, comuniştii recâştigând alegerile, dar cu un scor mai mic faţă de cel din 2001, de data aceasta obţinând doar 56 de mandate20 din totalul de 101, faţă de 71 la scrutinul anterior. Pierderea celor 15 mandate îi priva pe comunişti de deţinerea monopolului total al puterii, pentru alegerea preşedintelui ţării având nevoie de cel puţin 61 de voturi.
Pe fondul neînţelegerilor dintre partidele din cadrul Blocului „Moldova Democratică” (B.M.D.) – unul dintre cele trei grupuri parlamentare, alături de P.C.R.M. şi P.P.C.D. – Vladimir Voronin şi Iurie Roşca, sluga credincioasă a Moscovei21, au pus la cale o diversiune politică abilă, menită să-i asigure liderului comunist un nou mandat de preşedinte. Astfel, sub pretextul unor potenţiale sancţiuni economice22 ale Rusiei împotriva Republicii Moldova, determinate de refuzul Chişinăului de a accepta „Planul Kozak” de federalizare a Basarabiei, cei doi corifei ai diversiunii au reuşit să-i convingă pe Dumitru Diacov şi Oleg Serebrian, liderii Partidului Democrat şi Partidului Social Liberal, din cadrul B.M.D., să sprijine candidatura lui Vladimir Voronin, cu condiţia ca acesta să semneze „Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivului integrării europene a Republicii Moldova”.
Aşa-zisul consens politic între P.C.R.M. şi celelalte formaţiuni parlamentare s-a dovedit a fi o mare cacealma, în lipsa unor garanţii ferme că Vladimir Voronin avea să îndeplinească angajamentele asumate prin semnarea Declaraţiei. Mai mult, evenimentele ulterioare au demonstrat că liderul comunist nu numai că nu a respectat înţelegerea respectivă, ci a dus o campanie dură de discreditare şi de reprimare a opoziţiei, îndepărtând tot mai mult Republica Moldova de valorile democratice europene.
Singurul lider politic menajat de către puterea „roşie” a fost Iurie Roşca, căruia pentru serviciile făcute i s-a oferit un post de vicepreşedinte al Parlamentului, iar după înfrângerea usturătoare a P.P.C.D. în alegerile din 5 aprilie 2009, unul de viceprim-ministru în guvernul de tranziţie Greceanâi II. De altfel, Vladimir Voronin declarase public că „Roşca este un om de credinţă în adevăratul sens al cuvântului şi este un om credibil. Roşca «ne viliaet»” (nu umblă cu fofârlica – n. D.C.)23.
2. Faptul că regimul „roşu” intrase într-o perioadă de „cădere liberă”, a fost reliefat de alegerile locale din 3 şi 17 iunie 2007.
Comuniştii au pierdut postul de primar general al capitalei, câştigat de Dorin Chirtoacă, reprezentantul Partidului Liberal, cu 61,17% din voturile exprimate, precum şi majoritatea în Consiliul municipal Chişinău, care a revenit partidelor de opoziţie.
Deşi la nivel naţional, comuniştii au câştigat cu 34,32% alegerile locale, partidele de opoziţie, precum şi candidaţii independenţi au obţinut majoritatea locurilor de primari şi consilieri locali.
Schimbarea raportului de forţe în municipiul Chişinău şi la nivel naţional în defavoarea comuniştilor a determinat din partea puterii comuniste aplicarea unei politici de confruntare dură în raporturile cu opoziţia, activitatea structurilor locale ale acesteia fiind obstrucţionată, private de resursele financiare necesare alocate de la bugetul de stat, iar liderii ei discreditaţi, denigraţi, compromişi, hărţuiţi şi declaraţi inamicul public numărul unu de către autorităţile comuniste.
3. Alegerile generale din 5 aprilie 2009 au reprezentat marea confruntare dintre regimul autoritar comunist şi opoziţia democratică.
Campania electorală s-a desfăşurat în condiţii total inegale. Puterea comunistă a folosit toate pârghiile administrative şi resursele materiale şi financiare ale statului pentru propaganda electorală, inclusiv televiziunea publică. De asemenea, mass-media scrisă şi electronică, de expresie rusească şi „moldovenească”, în mare parte aservite regimului „roşu”, au desfăşurat o amplă campanie împotriva opoziţiei. Mesajul electoral al puterii a fost unul revanşard şi a constat în discreditarea adversarilor politici, exceptându-l pe Iurie Roşca şi P.P.C.D., învinuindu-i că se află în slujba unor interese străine, îndeosebi româneşti şi occidentale, şi că reprezintă un mare pericol pentru existenţa Republicii Moldova ca stat. Pentru a slăbi opoziţia şi a împiedica unirea forţelor acesteia în perspectiva alegerilor, majoritatea comunistă, sprijinită de aliatul său fidel, P.P.C.D., a schimbat Codul electoral, mărind pragul de intrare în Parlament de la 5 la 6% şi interzicând realizarea unor alianţe electorale. De asemenea, a votat o lege prin care se interzice persoanelor cu dublă cetăţenie (fiind vizaţi, în primul rând, cei cu cetăţenie română – n. D.C.) să ocupe funcţii de demnitate publică.
În aceste condiţii total inegale şi nedemocratice, activiştii partidelor de opoziţie au fost nevoiţi să desfăşoare o campanie electorală de la om la om, precum şi prin puţinele mijloace de informare în masă pe care le aveau la îndemână. Mesajul electoral al opoziţiei a fost unul modern şi viza, în principal, scoaterea Republicii Moldova din marasmul comunist şi integrarea acesteia în structurile europene.
Numărarea voturilor a relevat că P.C.R.M. a câştigat alegerile cu 49,48%, adjudecându-şi, întâmplător sau nu, 61 de mandate în noul Parlament, ceea ce reprezenta exact numărul de voturi necesare alegerii şefului statului. Celelalte voturi au fost împărţite între trei partide de opoziţie: Partidul Liberal – 13,13%; Partidul Liberal Democrat – 12,43% şi Alianţa „Moldova Noastră” – 9,77%24. Marea surpriză a alegerilor a fost însă neintrarea în Parlament, pentru prima dată de la 1990 încoace, a P.P.C.D., condus de Iu. Roşca, care a obţinut doar 3,04% din voturi. Acesta reprezenta preţul plătit pentru sprijinul acordat comuniştilor şi serviciilor făcute Moscovei.
Liderii opoziţiei parlamentare au denunţat fraudarea alegerilor, au cerut anularea acestora şi organizarea unui nou scrutin electoral. Revendicările lor au fost susţinute de zeci de mii de persoane, care au ieşit în stradă, începând cu data de 6 aprilie, când au fost date publicităţii datele preliminare ale rezultatelor alegerilor.
Pentru a reprima „revolta” maselor şi a-i discredita pe liderii partidelor care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la cunoscutele metode bolşevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând, prin agenţi ai propriei securităţi, vandalizarea sediilor Preşedinţiei şi Parlamentului şi arborarea drapelului României. Odată pretextul creat, regimul comunist a scos trupele poliţiei şi agenţii acoperiţi ai SIS în piaţă pentru a înăbuşi în sânge demonstraţiile paşnice ale populaţiei. Sute de persoane au fost arestate, torturate şi abuzate de către forţele de ordine. Unii protestatari, îndeosebi tineri, au fost răpiţi de pe stradă şi au dispărut fără urmă, timp de mai multe săptămâni, fără ca rudele apropiate ale acestora să ştie ceva despre soarta lor. Bilanţul tragic al intervenţiei excesiv de brutale a autorităţilor a constat în trei morţi şi alte trei persoane dispărute25.
Şi pentru că trebuia găsit un vinovat, acesta nu putea fi altcineva decât România, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată, începând cu 1990 încoace, când la Chişinău au avut loc evenimente mai importante, cu participarea unor mase largi de oameni.
Pentru calmarea spiritelor, regimul comunist a acceptat doar renumărarea voturilor, nu şi verificarea listelor electorale, aşa cum ceruseră partidele de opoziţie, care considerau că aceasta era principala metodă de a demonstra fraudarea scrutinului legislativ. În semn de protest, la renumărare nu au participat reprezentanţii partidelor de opoziţie. Renumărarea, din 15 aprilie 2009, a relevat existenţa unui număr de voturi nevalabile mai mare decât cele comunicate de Comisia Electorală Centrală, ceea ce a făcut ca, la redistribuire, comuniştii să piardă un mandat de deputat, rămânând doar cu 60 de locuri în noul Parlament. Deşi, la prima vedere, acest lucru nu părea destul de important, „mandatul de aur” respectiv avea să decidă soarta alegerii noului preşedinte al Republicii Moldova.
În context, trebuie precizat că investigaţiile parţiale ale presei şi partidelor de opoziţie de la Chişinău, care au verificat un sfert din listele electorale, au relevat o fraudă de amploare: mii de persoane decedate care au votat, alte mii care au votat fără acte de identitate, precum şi falsificarea masivă a listelor electorale26.
După o oarecare stabilizare a situaţiei, majoritatea comunistă a ales organele de conducere ale noului Parlament, proces la care cei 41 de deputaţi ai opoziţiei au refuzat să participe. În continuare, trebuia ales preşedintele ţării, pentru a putea fi format noul guvern. Comuniştii au prelungit în mod nejustificat procedurile, sperând să obţină „votul de aur” din partea opoziţiei, însă încercările de negociere cu reprezentanţii acesteia au eşuat în mod lamentabil. În condiţiile date „majoritatea roşie” a organizat două tururi de scrutin formale, la 20 mai şi, respectiv, 3 iunie, în vederea alegerii şefului statului. La ambele, comuniştii au prezentat doi candidaţi, chipurile, pentru a îndeplini normele democratice, în persoana premierului în exerciţiu, Zinaida Greceanâi, şi a unor persoane de umplutură, precum Andrei Neguţă şi Stanislav Groppa. De fiecare dată, Z. Greceanâi a obţinut 60 de voturi, „contracandidaţii” – 0. Opoziţia a refuzat să participe la vot in corpore, în ambele cazuri.
În urma acestei farse, preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, care între timp devenise şeful Legislativului, a dizolvat abia alesul Parlament şi a convocat alegeri parlamentare anticipate pentru 29 iulie 2009.
În perspectiva noii confruntări electorale, regimul comunist a luat unele măsuri pe plan intern, menite să-i favorizeze câştigarea alegerilor anticipate. Contrar tuturor normelor, a schimbat în timpul „jocului” electoral regulile, reducând pragul electoral de la 6 la 5%, după ce înaintea scrutinului din 5 aprilie 2009 îl ridicase cu un procent, şi rata de participare la vot de la 50% plus unu la 1/3 din numărul total al alegătorilor27. Prin aceasta se spera ca în noul Parlament să intre şi partide mai mici, precum Partidul Democrat, căruia i s-a alătura fostul preşedinte al Legislativului, Marian Lupu, şi P.P.C.D.-ul lui Iurie Roşca, aliatul fidel al lui Vladimir Voronin şi omul Moscovei, care să aducă voturi pentru alegerea unui preşedinte al ţării comunist. De asemenea, liderii opoziţiei considerau că prin stabilirea datei alegerilor într-o zi lucrătoare (miercuri), pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, comuniştii au urmărit să-i împiedice pe tineri să participe la vot, deoarece erau în vacanţă, şi să obţină votul funcţionarilor publici din instituţiile de stat, în mod organizat, precum şi al pensionarilor şi al populaţiei rurale, electoratul său tradiţional28.
Pe plan extern, regimul comunist, intrat într-un declin de imagine, accentuat şi de criza economică cu care se confrunta, a apelat, ca de fiecare dată, la sprijinul Rusiei, stăpânul său strategic. Astfel, la 22 iunie 2009, Vladimir Voronin s-a deplasat la Moscova, unde a fost primit de preşedintele Dmitri Medvedev şi s-a întâlnit cu vechiul său prieten, puternicul premier Vladimir Putin. Însăşi mass-media rusă a recunoscut că liderul comunist a venit să ceară sprijin moral şi financiar, inclusiv obţinerea unui credit de circa 500 de milioane de dolari, deoarece banii pentru pensii şi salarii se terminaseră, iar această situaţie putea lovi crunt, din punct de vedere electoral, Partidul Comuniştilor29. Potrivit lui Aleksei Vlasov, directorul Centrului informaţional analitic de la Moscova, „Voronin vrea să obţină sprijin moral din partea elitei ruse şi să înţeleagă ce scenariu de evoluţie a evenimentelor din Republica Moldova i-ar conveni Moscovei, deoarece situaţia este extrem de complicată pentru Partidul Comuniştilor, iar sistemul lui Voronin atârnă de un fir de aţă”30.
În acest cadru, se impune precizarea că şi alegerile din 5 aprilie 2009 au fost precedate de contacte la vârf între liderii comunişti din Republica Moldova şi demnitarii din metropola rusă. Astfel, Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a efectuat prima sa vizită la Chişinău în ajunul alegerilor parlamentare, despre care ziarul „Komersant”, citând o sursă din delegaţia oficială rusă, preciza că „dacă există posibilitatea de a influenţa combinaţia electorală, păcat să nu fie folosită”31. O puternică conotaţie electorală a avut şi primirea lui Vladimir Voronin şi a lui Igor Smirnov de către preşedintele Dmitri Medvedev, la 18 martie 2009, chiar dacă „summit-ul trilateral” a fost consacrat, chipurile, reglementării diferendului transnistrean.
Campania electorală a comuniştilor pentru alegerile anticipate a fost foarte dură şi agresivă, bazându-se pe acuzaţiile aduse opoziţiei că ar pregăti o lovitură de stat şi că ar vrea să distrugă independenţa Republicii Moldova. Desfăşurându-se pe bani publici şi sub sloganul apărării ţării de „primejdia românească”, campania comuniştilor a fost caracterizată de ameninţări, intimidări şi hărţuiri împotriva alegătorilor opoziţiei, observatorilor locali şi internaţionali32 şi chiar a unor candidaţi, comise de poliţia moldovenească şi alţi colaboratori ai organelor de forţă.
Ca şi la alegerile din 5 aprilie, au fost constatate numeroase nereguli şi fraude la vot: persoane decedate introduse pe listele electorale, persoane fictive în dreptul cărora a fost trecut domiciliul altora, bolnavi psihici aduşi la vot cu ambulanţele, buletine de vot doar în limba rusă etc.33.
Observatorii OSCE au prezentat un raport privind alegerile anticipate de la 29 iulie 2009, în care au incriminat „practicile totalitariste” ale regimului comunist şi au subliniat necesitatea „continuării reformelor democratice pentru a restabili încrederea publică”34.
Rezultatele alegerilor anticipate, date publicităţii la 31 iulie 2009, au consemnat înfrângerea comuniştilor şi victoria partidelor de opoziţie. Deşi au obţinut cel mai mare număr de voturi, 44,69%, comuniştilor le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puţine decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând pentru prima dată, în ultimii opt ani, majoritatea parlamentară. Opoziţia unită, formată din Partidul Liberal Democrat (P.L.D.M.), Partidul Liberal (P.L.) şi Alianţa „Moldova Noastră” (A.M.N.), a obţinut 38,60% din voturi, respectiv 40 de mandate de deputat. Acestora li s-au adăugat cele 13 mandate (12,54% din voturi) acumulate de Partidul Democrat (P.D.M.), un alt partid de opoziţie intrat în Parlament, totalizând astfel 53 de locuri din cele 101. De menţionat că P.D.M. obţinuse în alegerile din 5 aprilie numai 2,97% din voturi, însă după ruperea lui Marian Lupu, fostul preşedinte al Legislativului, de comunişti şi preluarea postului de lider al democraţilor, acesta a realizat un scor foarte bun la alegerile anticipate35. Scrutinul a mai consemnat dispariţia de pe scena politică a P.P.C.D., condus de Iurie Roşca, care a suferit două înfrângeri usturătoare consecutive, la alegerile anticipate obţinând doar 1,91% din voturi, cel mai scăzut scor din istoria acestui partid.
Cu o majoritate parlamentară de 53 de mandate, cele 4 partide ale opoziţiei au format, la 8 august 2009, în urma unor negocieri intense şi dificile, o coaliţie politică de guvernare, cunoscută sub numele de „Alianţa pentru Integrare Europeană” (A.I.E.)36. În Declaraţia de constituire a A.I.E. a fost înscris ca prim obiectiv major „restabilirea statului de drept” în Republica Moldova, ceea ce echivalează cu o a doua decomunizare a Basarabiei, după cea produsă în anii ’90, în cadrul mişcării de renaştere şi redeşteptare naţională a românilor basarabeni.
 
Note
1 AMAE, Problema 210/2001 R. Moldova, dosar Situaţia politică internă, vol. 1, f. 31-33.
2 AMAE, Problema 210/2001 R. Moldova, dosar Situaţia politică internă, vol. 1, f. 43-57.
3 Centrul de Informare şi Studiere a Opiniei Publice „Socioinform” din 23 ianuarie 2001.
4 Centrul independent de cercetări „Comcon-Prim” din 25 ianuarie 2001.
5 „Moldova suverană”, 27 august 2000.
6 Comunicatul de presă al Misiunii Internaţionale de Observare a Alegerilor în Republica Moldova, din 26 februarie 2001.
7 Agenţia „Moldpres”, din 27 februarie 2001.
8 Agenţia „Interlic”, din 18 iunie 2008.
9 Radio B.B.C., din 2 martie 2008.
10 Agenţia „Basa-press”, din 18 iulie 2008.
11 Idem.
12 Într-o declaraţie către Agenţia „Infotag”, făcută la 21 ianuarie 2009, cu ocazia depunerii de coroane de flori la monumentul lui V. I. Lenin, situat în complexul excepţional „Moldexpo” din Chişinău.
13 Agenţia „Deca-press”, din 25 ianuarie 2008.
14 „Flux”, ediţia de vineri, nr. 129, din 18 iulie 2008.
15 Agenţia „Moldpres”, din 19 decembrie 2007.
16 Agenţia „Moldpres”, din 29 decembrie 2008.
17 Agenţia „Moldpres”, din 30 ianuarie 2009.
18 „Adevărul”, nr. 5862, din 23 mai 2009.
19 „Adevărul”, nr. 5846, din 5 mai 2009.
20 www.e-democracy.md, site al Asociaţiei pentru Democraţie Participativă ADEPT din Republica Moldova.
21 „Fratele Iura”, „Timpul”, nr. 999, din 13 februarie 2009.
22 Duma de Stat a Federaţiei Ruse adoptase trei rezoluţii, în acest sens.
23 „Flux”, ediţia de vineri, nr. 134, din 25 iulie 2008.
24 Agenţia „Interlic”, din 7 aprilie 2009.
25 „Adevărul”, nr. 5836, din 23 aprilie 2009.
26 „Ziua”, Anul XVI, nr. 4582, din 9 iulie 2009.
27 Agenţia „Moldpres”, din 17 iunie 2009.
28 „Gândul”, Anul V, nr. 1266, din 16 iunie 2009.
29 Agenţia „Ria Novosti”, din 22 iunie 2009.
30 „Gazeta”, din 22 iunie 2009.
31 Agenţia „Deca-press”, din 22 februarie 2009.
32 Georgieni, belaruşi şi danezi.
33 Agenţia „Interlic”, din 30 iulie 2009; „Gândul”, Anul V, nr. 1304, din 30 iulie 2009; „Adevărul”, 5918, din 28 iulie 2009.
34 „Jurnalul Naţional”, Anul XVII, nr. 5100, din 31 iulie 2009.
35 Site ADEPT, din Republica Moldova.
36 Agenţia „Interlic”, din 8 august 2009.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog