Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Eminescu este infinit în spirit şi forme

Ion DAGHI

Alte articole de
Ion DAGHI
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

– Stimate dle Profesor, când, cum l-aţi descoperit pe Mihai Eminescu?
– Interesantă întrebare. Însă eu n-aş zice că l-am descoperit pe Mihai Eminescu, fiindcă spiritul eminescian zăcea în mine latent, ca în orice român, doar cu o mică diferenţă – că nu în toţi are capacitatea ca mai târziu să izbucnească efervescent, aidoma unor necesităţi clocotitoare de a reacţiona, de a răspunde prin expresii concrete, „du fond de l’âme”, undelor gândirii eminesciene.
De mic (mai ales toamna, când se organizau clăcile la ţară) cântam împreună cu alţi săteni melodii pe versurile lui Eminescu: De ce nu-mi vii, Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soţ..., dar declamam şi Revedere, Dorinţa, La steaua etc. Cel mai straniu era că eu nu cunoşteam titlurile acestor opere şi nici autorul lor.
Abia mai târziu, fiind deja student la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1953), am cumpărat clandestin de la un evreu o carte cu poezii de ale lui Eminescu. Şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că operele lui mi-au însoţit copilăria, au pus prima piatră de formare a atitudinii mele faţă de lume, natură şi societate şi m-au făcut să mă simt fericit în cele mai grele momente ale vieţii noastre sub jugul ocupaţiei ruseşti, sovietice.
– Cum ar trebui să interpreteze cititorul lucrările dumneavoastră din ciclul „Eminesciana”: comentarii la anumite texte, noi lumi şi viziuni generate de contactul cu versul eminescian sau o reactualizare mereu necesară a zbuciumului cu reverberaţii percutante în timp al acestui reprezentant de excepţie al destinului şi neamului nostru?
– În primul rând, este nevoie ca receptorul de frumos, adică privitorul operelor plastice, să cunoască bine operele Luceafărului poeziei noastre. Pentru că lucrările mele constituie reprezentări ale unor imagini vaporoase, universale, inefabile, transcendente, de tipul celor cuprinse în sintagmele metaforice „umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface”, „vis al nefiinţei”, „pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”. Această pictură poate fi înţeleasă ca absurdă de către cel care nu a citit operele cu tematică cosmogonică.
Receptorul acestor tablouri trebuie să cunoască temeinic opera eminesciană, dar să fie iniţiat, măcar cât de puţin, şi în secretele şi tehnologiile aplicării limbajului plastic de exprimare. Fiindcă o pictură, în cazul de faţă, nu poate reprezenta nişte ilustraţii, nişte imagini concrete ale unui anumit episod. Conţinutul unui tablou din această serie cuprinde flexiuni ale gândirii eminesciene în deplina lor mobilitate prin atenuări de contraste, transferuri de nuanţe cromatice, înregistrând o sofisticată linie simfonică. Încercările mele, sigur, trebuie privite ca pe o modalitate de înţelegere a fiinţei eminesciene alături de altele, ca o posibilă viziune cu drept de expresie, dar Eminescu este infinit în spirit şi forme...
– Când, cum, în ce condiţii reveniţi la Eminescu? Ce aspecte din creaţia lui vă pasionează la această etapă a creaţiei dumneavoastră?
Creaţia eminesciană e aidoma unei părţi din Adevărul Absolut. Să scoţi din acest conţinut preţios nişte crâmpeie pentru a întinde pe pânză o imagine reprezentativă nu este chiar atât de simplu. Anume această provocare îmi animă spiritul artistic. Poezia eminesciană e plină de metafore care se remarcă prin diversitate, dar şi prin conexiunea pe care o exprimă conotativ.
La întrebarea când revin la Eminescu, eu aş zice că îmi place să revin întruna, dacă n-ar exista obstacolele vieţii cotidiene. Viaţa te aruncă în alte spaţii. Dar, în privinţa condiţiilor de lucru, cele mai convenabile ţin de atelier, unde am parte de toată liniştea. Iar atunci când ajung să cunosc o scânteie de inspiraţie, totul se întâmplă involuntar, pentru că lucrurile acestea nu ţin de fizicul care se supune doar voinţei.
În prezent starea mea psihologică este îndreptată şi se formează pentru a-l exprima plastic, într-o serie de lucrări, pe Eminescu în dragoste. Însă lucrurile se mişcă încet, ajungând doar la vreo câteva tablouri pe an. Pregătirea consumă mai mult timp decât executarea.
 
 
Referinţe
 
* * *
Plasticianul şi monumentalistul Ion Daghi posedă un dar miraculos – fantezia. După el lumea din tablou nu e numai aceea ce se află înaintea ochilor, dar şi aceea ce se găseşte în memorie, imaginaţie, idee. Ion Daghi, conform perceperii realităţii înconjurătoare, e poet.
Mihai GRECU,
Plastician
 
* * *
Pictura sa este tulburătoare prin modulaţiile intens trăite şi inspirate, creând un univers egal cu adâncimile operei eminesciene, egal cu suferinţele poporului român.
Vasilian DOBOŞ,
critic de artă, Iaşi
 
* * *
Ion Daghi e un cititor de stele al poeziei eminesciene. Viziunile lui sunt când cosmice, când pământene, luxuriante şi unele şi altele uneori, adeseori sticlind mineral, iradiind uranic. Ion Daghi împleteşte cu o igliţă meşteşugită un univers săturat de duh eminescian, dar nu iluzează, ci creează. E o lume de fantasmă şi de reală întruchipare. Grunţuroasă ori sticloasă, culoarea are densitatea mentalului, arsura pământului de oală şi zvâcnire neostoită de vulcan. E un tărâm de visare şi reflecţie, de încântare şi poveste, e valea fermecată a pistei fără de sfârşit.
Ion Daghi este nimbat de misterul şi frumuseţea din adânc a poeziei eminesciene. El îşi mărturiseşte bucuria, înfiorarea ce i-o stârnesc poemele Eminescului prin vrăjita spunere a pânzei transformată adeseori în vitraliu de catedrală. În plăsmuirile plastice inspirate de versul eminescian Ion Daghi dă măsură întreagă a talentului său.
Ion Daghi e un pictor basarabean robit poeziei eminesciene, preocupat să-i releve sensurile de profunzime prin găsirea unor echivalente plastice originale. Aşa l-am priceput într-o zi de vară, când trăia o stare de bucurie aproape copilăroasă, la Casa Pogor, pe unde trecuse Mihai Eminescu, loc în care i se hărăzise fericirea să-şi arate pe simeze plăsmuirile sale plastice inspirate de poezia eminesciană. O lacrimă i se prelinge; în colţul ochilor. Era lacrima bucuriei.
Grigore ILISEI
scriitor, Iaşi
 
* * *
Lucrările lui Ion Daghi, monumentale ca efect, de foarte bună tradiţie cromatică românească, sunt realizate cu rafinament şi ştiinţă a pictorului de marcă.
Ion ŞUŞALĂ,
critic de artă, Bucureşti
 
 
Ion Daghi s-a născut la 16 august 1936 în s. Olişcani, Orhei. Studii: Şcoala Republicană de Arte Plastice din Chişinău (1952-1960), Institutul de Design Industrial din Harkov, Ucraina (1962-1967). Membru titular al Uniunii Artişti­lor Plastici din Moldova din 1980.
Participant la numeroase expoziţii de grup; expoziţii personale în localuri publice din Chişinău (Uniunea Scrii­torilor, Primăria municipală, Biblioteca „Transilvania”, Casa Naţionalităţilor, Centrul Academic Internaţional „Eminescu”), în mai multe oraşe din România, precum şi în Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi”. Participant la tabere de creaţie, la simpozioane şi conferinţe interna­ţionale din Moldova, Georgia, România, Rusia, Ucraina. Autorul unor lucrări monumentale (mozaicu­ri, picturi parietale, vitralii) care decorează diverse edificii din Moldova, Rusia, Ucraina, precum şi al unor progra­me, manuale şi lucrări ştiinţifice în domeniul studierii artei plastice.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog