Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE CORLĂTEANU – 95

Izgonirea sclavului din sine

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

Limba este elementul definitoriu al unui neam.
Cine a admirat prelegerile sau a studiat lucrările de referinţă ale domnului academician Nicolae Corlăteanu nu poate să nu observe că Domnia Sa sublinia, de fiecare dată, rolul primordial al limbii în definirea unei naţiuni, statutul ei de coloană vertebrală a naţiunii. Domnul academician apela, în acest sens, la cei mai fini cunoscători ai limbii şi ai sufletului unui popor – scriitorii, care au contribuit atât la constituirea, iar apoi la dezvoltarea, desăvârşirea limbii literare, cât şi la formarea şi menţinerea mereu trează a conştiinţei naţionale.
Cunoscutul citat din B.-P. Hasdeu „Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui”1 sau la fel de celebrul citat din Vasile Alecsandri „...(limba) este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume...” îi confirmau elocvent afirmaţiile privind rolul limbii la constituirea unei naţiuni şi la menţinerea conştiinţei naţionale a acesteia. Domnul academician însuşi ne atrăgea atenţia că „...literatura în limba naţională conservă şi transmite din generaţie în generaţie sufletul naţional” („Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 4, 1990; Testament, p. 852).
Vă daţi seama ce rezonanţă aveau în sufletele noastre asemenea atenţionări în anii de tristă pomină ai totalitarismului sovietic, când tocmai sufletul naţional, simţirea naţională, specificul naţional, sentimentul de identitate naţională, conştiinţă naţională ni se distrugeau metodic prin inocularea, în conştiinţa noastră, a idealului internaţionalismului proletar şi al creării omului de tip nou – omul sovietic!
În prefaţa la florilegiul de articole-mărturisiri de dragoste şi de durere pentru limba maternă Povară sau tezaur sfânt? (Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1989) scriitorul şi publicistul Nicolae Dabija, după ce identifică limba cu sufletul poporului (Limba este sufletul unui popor, p. 5), face încă o asociere, mai amplă: „...noţiunile de Patrie, popor, ţară, vatră, pe de o parte, şi limbă, pe de altă parte, sunt suprapuse şi identificate” (p. 6). Toate acestea (limba ca suflet al unui popor, limba ca simţire naţională) numai în condiţiile în care, fireşte, ne referim la limba maternă. Altminteri limba ar rămâne doar un simplu mijloc de comunicare, aşa cum este limba străină pentru un poliglot.
În raportul său Scriitorul şi destinele limbii materne, prezentat la plenara Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 16 noiembrie 1988, prozatorul Vladimir Beşleagă, după ce examinează definiţiile noţiunii de „naţiune” din cele mai prestigioase enciclopedii şi dicţionare de pe glob (Larousse, Paris, 1979; Webster, New York, 1979; Oxford, Londra, 1987; DEX, Bucureşti, 1984; Dicţionar Enciclopedic Sovietic, Moscova, 1981; Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 4, Chişinău, 1974 ş.a.), ajunge la concluzia că „limba (aceea care ne uneşte, adică limba literară – N.M.) este condiţia sine qua non a unei naţiuni” şi sună alarma: „Degradează limba literară, degradează naţiunea. Piere limba, pierim, odată cu ea, şi noi” (ca naţiune – N.M.).
Înseşi noţiunii de „naţiune” i se imprimă o nuanţă ideologică, astfel că, în cele mai multe definiţii, este estompată tocmai caracteristica ei esenţială, după mine: aceea de legătură de sânge, de structură psihică comună, de legătură de suflet cu strămoşii. Numai DEX-ul nu ezită să menţioneze explicit această trăsătură: „Naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune”. Politologul Iulian Chifu („Naţionalismul între doctrină şi ideologie”) enumeră următoarele trăsături ale naţiunii: comunitate de rasă (etnie), de limbă, moravuri, obiceiuri şi tradiţie, instinctul naţional şi conştiinţa naţională, teritoriul, trăsături la care alţii mai adaugă şi unele elemente constitutive speciale: comunitatea de religie (dominantă în stat), comunitatea de aspiraţii, spiritul de solidaritate şi fraternitate, forţa morală şi cultul Patriei („mândria de a fi francez”, de exemplu), principiul monarhic (dinastic) şi democratic. Noţiunea de identitate naţională (identificare cu semenii tăi de sânge, de origine şi de simţire) se află în corelaţie cu cea de naţiune, creaţie a secolelor XVIII şi XIX, când în Europa se formează statele-naţiuni. Până la acea dată se vorbea mai mult de identitate etnică. Pentru români şi pentru majoritatea statelor europene naţiunea, respectiv sentimentul de identitate naţională, are la origine şi o identitate etnică comună. Aceasta înseamnă identificarea cu un anumit grup etnic având o origine comună (strămoşi comuni), o limbă comună, tradiţii comune, o credinţă comună. Apartenenţa etnică, astfel concepută, ar fi un dat de la natură, obţinut prin naştere; ea este susţinută de un teritoriu comun, de o limbă comună, însuşită, în primul rând, de la mama, de istorie, obiceiuri şi tradiţii comune, de o credinţă comună, toate moştenite sau preluate de la părinţi şi de la ceilalţi membri ai etniei cu care individul – reprezentant al etniei date – interacţionează. Identitatea etnică poate fi estompată în unele trăsături, însă nu poate fi modificată total ori substituită prin alta. Identitatea naţională este determinată de transformarea grupului etnic (poporaţiei) în naţiune odată cu formarea statului naţional şi cu conştientizarea de către întreaga comunitate a apartenenţei la naţiunea şi la statul dat. Identitatea etnică, mutatis mutandis identitatea naţională, este, în acest sens, şi o chestiune de simţire, de suflet, de structură psihică identică a membrilor comunităţii, de mentalitate specifică, de conştientizare a ei, de asumare a responsabilităţii în faţa naţiunii, de o datorie faţă de memoria strămoşilor. Identitatea naţională este, după mine, o entitate spirituală şi numai după aceea, în baza acestei spiritualităţi, o entitate istorică. (Anticipând discuţia, voi spune şi eu, ca şi compatrioata noastră Stela Ghervas, cercetător istoric din Franţa, că nu pot pricepe cum un tratat de anexare, stabilit între un ţar rus şi un sultan otoman în 1912, iar mai apoi un rapt de la 1940 ar fi putut crea o identitate naţională specifică diferită de a moldovenilor din dreapta Prutului. Problema identităţii naţionale şi a crizei identitare este o cruce veşnic purtată pe umeri de basarabeni de la ruperea lor brutală de matca românismului.)
Avertizăm cititorul că există o interpretare şi o înţelegere mult mai liberă a conceptelor de „naţiune”, „naţionalitate”, mult prea diferită de felul în care erau ele înţelese de către B.-P. Hasdeu şi V. Alecsandri în citatele de mai sus şi de cum le înţelegem, de obicei, noi. În această concepţie naţionalitatea şi cetăţenia sunt legate de locul de trai şi de apartenenţa la un stat care te recunoaşte: cine locuieşte permanent în Franţa şi are cetăţenie franceză e francez, cine locuieşte permanent în Anglia şi are cetăţenie engleză este englez etc. În această accepţiune noţiunea de „naţiune” nu presupune în mod obligatoriu o origine şi o identitate etnică comună. Vorbim, astfel, de americani, canadieni, australieni, de elveţieni, bosniaci ca cetăţeni ai statelor respective, chiar de naţiuni respective (numai elveţienii nu au cutezat să vorbească despre o „naţiune elveţiană”!), deşi avem de a face cu un conglomerat de naţiuni sau reprezentanţi ai unor naţiuni pe teritoriul unui stat cu organizare şi scopuri comune şi cu o limbă comună acceptată ca mijloc de comunicare. Atunci când fostul preşedinte al U.R.S.S., Boris Elţin, vorbea de poporul rosienesc („rossijane”), el nu-i avea în vedere pe ruşi, ci pe toate cele peste 130 de naţiuni şi etnii de origini şi limbi materne diferite cu o singură cetăţenie, un mijloc de comunicare comun – limba rusă – şi cu o singură (deocamdată dorită) mentalitate de homines sovietici. Este vorba, în această accepţie a termenului de „naţiune”, de o opţiune, de o convenţie, de o comoditate în numele unui scop, şi nu de caracteristici moştenite, proprii numai ţie ca individ şi neamului din care faci parte şi pe care ai obligaţia să le păstrezi ca lumina ochilor şi să le transmiţi generaţiilor viitoare pentru a dăinui în veci. Aşa cum nu poţi renunţa la propria mamă, tot aşa nu poţi renunţa la propria identitate naţională (dacă nu eşti mancurt).
Identitatea naţională, conştiinţa naţională a poporului român se ridică în toată statura sa odată cu statornicirea limbii literare române unice, odată cu dezvoltarea literaturii în limba naţională.
Istoriceşte, s-au făcut încercări de a lipsi un popor (sau o parte de popor, ruptă de la matcă) de propria conştiinţă, de propria identitate sau de a-i atribui prin forţă şi denaturări o altă identitate, falsă (aşa cum s-a întâmplat cu basarabenii). Deci identitatea naţională poate fi luată sau impusă; identitatea etnică, piatra care stă la temelia identităţii naţionale, în niciun caz. Unei persoane cu un sentiment naţional dezvoltat, unui neam cu conştiinţa propriei identităţi poţi să-i iei tot, chiar şi viaţa, numai sufletul nu, simţirea naţională nu, memoria strămoşilor nu. În cazul nostru, al românilor basarabeni, ce ar mai rămâne din noi ca identitate naţională dacă ne-am dezice de strămoşi, de valorile noastre naţionale comune, de valorile morale ale poporului român, de credinţa strămoşească, de limba română, de istoria românilor, de simbolurile noastre tradiţionale, într-un cuvânt – de noi înşine? Nimic! Vom intra în casa europeană comună cu sentimentul de mândrie că suntem români, cu limba noastră cea română, cu baladele şi doinele noastre, cu Mioriţa şi cu Meşterul Manole, cu Ciocârlia şi Rapsodia română, cu Coloana infinită şi cu Masa tăcerii, cu Mănăstirea de Argeş, Putna şi Voroneţ, cu Eminescu şi Creangă, Arghezi şi Vieru...
Identitatea naţională este (trebuie să fie) propagată şi apărată de stat, nu deformată şi distrusă diabolic, aşa cum au procedat comuniştii de toate speţele de la noi.
O ţară cu o identitate naţională clară cum este Franţa, de exemplu, întruchipare a democraţiei reale şi a spiritului tolerant faţă de reprezentanţii altor naţiuni, promotoare a idealurilor de libertate, egalitate şi fraternitate ale Comunei din Paris, când vede că, prin cele mai abile tertipuri, se pune la cale o demolare a principiilor naţiunii şi a conştiinţei naţionale, această ţară nu se jenează a ridica, la judecata întregii naţiuni franceze, întrebarea „Ce înseamnă a fi francez astăzi?”. La începutul lunii noiembrie 2009 s-a declanşat o discuţie pe tema identităţii naţionale la scara întregii ţări (în 96 de departamente şi în 342 de circumscripţii ale Franţei metropolitane şi în departamentele şi teritoriile pendinte de peste mări şi ţări). Ministrul relativ recentului înfiinţat (în 2007) Minister al Imigraţiei, Integrării, Identităţii Naţionale şi al Dezvoltării Sociale, Eric Besson, în cuvântul său inaugural „Ce înseamnă a fi francez astăzi?”, atrage atenţia asupra faptului că a vorbi astăzi despre identitate naţională, despre sentimentul de mândrie naţională, despre naţiune în genere ar fi, după unii, incorect din punct de vedere politic. Mulţi preferă să utilizeze noţiuni mai puţin sensibile, mai inofensive, mai consensuale, cum le numeşte el, cum ar fi: democraţie, cetăţenie, republică. Şi aceasta din cauza unor derivate nedorite ale naţionalismului, a dezvoltării unor noi forme de comunitarism şi regionalism, a eforturilor de creare a unei noi comunităţi de state şi a unei identităţi noi, europene, a tendinţelor generale de globalizare şi mondializare. Da, recunoaşte ministrul francez, în istoria noastră naţiunea a fost sinonimă cu emanciparea, libertatea, democraţia, cetăţenia, republica. Dar chestiunea care se pune în momentul de faţă este să cunoaştem ce reprezintă naţiunea franceză azi, ce înseamnă sentiment naţional azi, ce face ca indivizi diferiţi să se identifice cu trup şi suflet cu alţii pe care nu-i cunosc. Răspunsul la aceste şi la alte întrebări ne va ajuta să consolidăm coeziunea naţională şi să reafirmăm mândria de a fi francez.
Este locul să precizăm, cu această ocazie, că Franţa, unul dintre principalii artizani ai Uniunii Europene, s-a pronunţat ferm pentru integrare pe baza principiului „unitate în diversitate”, pentru o Europă a naţiunilor, nicidecum pentru o Europă cu o singură naţiune. (Numai ideologii din fosta U.R.S.S. trâmbiţau sibilinic despre apropierea şi contopirea în perspectivă a naţiunilor şi etniilor sovietice într-o nouă comunitate istorică de oameni: poporul sovietic.)
Revenind la cazul enunţat mai sus, este necesar să precizăm, de asemenea, că orice francez ştie când şi cum a luat naştere şi s-a consolidat naţiunea franceză, este ferm convins că o atare naţiune există; la fel, el ştie ce limbă vorbeşte, când s-a format ea şi ce factori au contribuit la constituirea, menţinerea şi dezvoltarea pe parcurs de secole a limbii materne, care este numele ei adevărat. Conducerea actuală a Franţei doreşte să afle dacă în mentalitatea francezului de azi se observă o evoluţie a conceptelor de francez, naţiune franceză, identitate naţională franceză, mândrie naţională; în ce raporturi se află acestea cu termeni ca: teritoriu comun, stat, patrie, republică, Europa; ce înţelege azi francezul prin libertate, egalitate, fraternitate, democraţie, cetăţean, mândria de a fi francez, drept, obligaţii, tradiţie, valori, inovaţii, unitate, diversitate, integrare, dezagregare, migrare, imigrare, băştinaş, străin / venetic, spirit de toleranţă, adversitate, asimilare / naturalizare, discriminare, disimilare, comunitarism, regionalism, centru, periferie, izolare, coeziune, laicitate, religiozitate, creştin, musulman; care-i atitudinea francezului de azi faţă de lucrurile sfinte de odinioară precum stemă, drapel, imn, credinţă; care este rolul administraţiei, şcolii, bisericii, al educaţiei în genere în întărirea coeziunii naţiunii franceze etc.
În cazul nostru, al singurei populaţii majoritare băştinaşe din Republica Moldova, dar şi al celei est-romanice din sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei (azi incorporată, împreună cu teritoriile ei, în Ucraina), rupte şi îndepărtate cu forţa de la matca românească, discuţia despre demnitate naţională, fireşte, nu poate căpăta amploarea celei din Franţa, de exemplu, câtă vreme toate regimurile de ocupaţie – de la cel ţarist începând cu 1812 la cel comunist făţiş din 1940-1941, 1944-1990 sau deghizat (1994-2009) – s-au străduit prin violenţă să ne înăbuşe conştiinţa naţională că suntem o parte din neamul românesc şi că vorbim limba română.
Denumirea de Basarabia se referea, la început, la trei judeţe din sudul Moldovei: Cahul, Bolgrad şi Ismail. La 1812, când ruşii au luat de la turci întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei au extins denumirea de Basarabia asupra întregii hălci rupte din trunchiul românesc. Numele de Basarabia, basarabeni, români, limba română încă nu-i deranjau, chiar dacă le aminteau de neamul basarabilor şi al muşatinilor. La 1828 savantul rus P. Svinin constata că „în Basarabia, în momentul anexării ei la imperiul rus, locuiau 92% de români şi 8% de evrei, armeni, greci, ţigani, rătăciţi pe aceste meleaguri în căutarea unei vieţi mai bune”. (Unde se vor fi pulberizat aceste 92% de români din Basarabia dacă, după statistica măsluită a lui Voronin, în 2009 pe teritoriul Republicii Moldova n-ar exista decât o minoritate infimă de români?) Când însă, în 1924, Cominternul şi bolşevicii au creat R.A.S.S. Moldovenească în componenţa R.S.S. Ucrainene, locuitorii noii formaţiuni statale, care erau tot o ramură de-a basarabilor, nu au mai fost numiţi români şi nici măcar basarabeni, ci... moldoveni. R.A.S.S.M. era un cap de pod pentru reanexarea Basarabiei şi, în capetele bolnave ale „arhitecţilor” statului sovietic moldovenesc, pentru eventualele pretenţii asupra întregului teritoriu românesc al bătrânei Moldove, care era populată de români moldoveni, nu basarabeni. Cuvântul moldovean avea culoare politică evidentă. Anume atunci, în perioada 1924-1940, în R.A.S.S.M. se pun bazele „teoriei” celor două limbi şi două naţiuni diferite, are loc fabricarea, în eprubetele „alchimiştilor” din laboratoarele Comitetului Ştiinţâinic Moldovenesc, a clonelor „naţiune moldovenească” şi „limbă moldovenească”. Unul dintre „artizani”, Leonid Madan, care, alături de ciracii săi, formase o „limbî moldovneascî stângomaluriişnicî” pe baza elementelor din graiurile din Tirişpolea, Camenca şi Râbniţa, a împrumuturilor cu ghiotura din limbile rusă şi ucraineană şi a unor calchieri de tot râsul (vojdiul, Comitetul Ţăntralnic, korolevstvo, oblaste, dreaptomaluriişnicî, cumătăţâinicî, iaceişili gospodcolnişi, şinşiancî / şinşianimi, şiuşiri di stânga / di dreapta, dreaptoscrieri ş.a.), acest Madan, repet, „descoperea” chiar în plan anatomic o deosebire între moldoveni şi români: „argumentul” lui antropometric era că moldovenii ar avea o structură craniană alungită, iar românii – capete rotunde (!). În capul pătrat al unui asemenea „cercetător” un cap dreptunghiular ca al lui ar fi mai deştept decât al românului, ce mai! Incubatorul lor a dat faliment când, în anii 1931-1932, în R.A.S.S.M. s-a revenit la alfabetul latin şi la limba română literară, iar în cazanul epurărilor staliniste din 1937-1938 au nimerit şi unii zeloşi creatori şi apărători ai „naţiunii moldoveneşti” şi ai „linghii moldoveneşti”.
După apariţia în 1950 a lucrării lui Stalin Marxismul şi problemele lingvisticii, în care, printre alte limbi naţionale de sine stătătoare ale popoarelor din U.R.S.S., fusese menţionată şi „limba moldovenească a poporului moldovenesc”, orice încercare de a-i numi pe moldoveni români şi „limba moldovenească” limbă română era considerată o crimă şi pedepsită cu cea mai mare cruzime. Problema care s-a pus în anii ’50-’60 la comanda C.C. al P.C.M. era să se demonstreze ştiinţific, nu în stilul amatorist al anilor ’30, constituirea în istorie a poporului moldovenesc, a naţiunii burgheze, iar apoi şi a celei socialiste moldoveneşti, respectiv – a limbii moldoveneşti. Întrucât argumente de ordin istoric şi ştiinţific nu existau şi nici nu puteau să existe, s-a recurs şi de această dată, după cum era de aşteptat, la falsuri. N. A. Mohov, unul dintre autorii de bază ai falsului despre etnogeneza moldovenilor (a se vedea lucrarea în limba rusă Moldavane, Chişinău, 1977), îi separă în mod diabolic, încă din secolele II-III e.n., pe viitorii români de viitorii moldoveni, şi anume: o parte din teritoriul regiunii carpato-dunărene ar fi fost înglobată în provincia Dacia, a cărei populaţie a fost supusă unei romanizări intense, această simbioză daco-romană dând naştere românilor; altă parte a regiunii carpato-dunărene, cea din spaţiul nistreano-danubiano-pontic, teritoriul actualei Moldove (inclusiv Basarabia şi Transnistria), n-a intrat în componenţa provinciei Dacia. Prin urmare, pe acest teritoriu nu exista o populaţie romanizată, „explică” ideologul. Aproape că nu s-ar fi aflat pe aici nici dacii liberi cunoscuţi din izvoarele istorice. Populaţia de origine dacă de aici ar fi apărut ca urmare a strămutării ei din regiunile submontane ale Carpaţilor. Prin secolele VI-VIII pe aceste pământuri s-au strămutat slavii. Dacii liberi intră în contact cu slavii şi, ca urmare a acestei simbioze, către secolele IX-X s-ar fi constituit o comunitate etnică nouă – volohii. Volohii ar fi, după Mohov, cei mai apropiaţi strămoşi ai moldovenilor. Aşadar, nu de la Râm, ci de la volohi ne tragem! Şi când te gândeşti că un savant de talie europeană cum e Dimitrie Cantemir, care, pe lângă toate, a mai fost şi domn al Moldovei istorice, ne considera români, urmaşi ai romanilor, denumirea de valahi fiind o poreclă pe care ne-o dăduseră popoarele barbare! (...) chiar dacă acest neam (întreg neamul românesc din toate provinciile istorice – N.M.) a fost împărţit în trei ţinuturi de căpetenie, totuşi, toţi se cheamă cu acelaşi nume de români, dispreţuind, adică, şi dând de o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc şi astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ţinutul numit Maramureş, nu-şi dau numele de valahi, ci de români... Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni, căci au luat în stăpânire mai multe locuri muntoase) îşi dau şi ei numele de români, iar ţării lor de Ţara Românească, adică în latineşte: Terra Romana. Noi, moldovenii, la fel, ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească..., ci românească...” (Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX, t. 1, Bucureşti, 1983, p. 63-65). Pretinsa sinteză – volohii – ca urmare a unei presupuse amalgamări a dacilor liberi cu slavii, după cum socoate şi istoricul Gheorghe Cojocaru (Conştiinţă istorică, identitate de stat şi identitate etnoculturală în Republica Moldova, în revista „Akademos”, nr. 2, 2009), a fost o diversiune istoriografică cu bătaie lungă, care îşi face efectele ei de erodare a conştiinţei naţionale a românilor basarabeni şi astăzi.
După plăsmuirea diabolică a etnogenezei moldovenilor, fabricarea naţiunii burgheze moldoveneşti (nu într-un stat naţional, ci într-o gubernie ţaristă oprimată, fără limbă literară şi fără dreptul de a o folosi în administraţie, şcoală, biserică etc., fără conştiinţă naţională, în condiţiile unei rusificări în masă ş.a.m.d.) şi a naţiunii socialiste moldoveneşti ( fără scriitori de valoarea clasicilor, care ar fi creat o limbă literară, fără limbă maternă exemplară, fără posibilitatea de a-şi valorifica moştenirea culturală şi literară, fără conştiinţă naţională ş.a.m.d.) a fost doar un gest de iluzionist: iată, nu-i şi, iată, este! La fel, la fabrica sovietică de făurire de noi limbi şi popoare (de exemplu, naţiunea carelă şi limba carelo-fină, nu finlandeză; naţiunea şi limba tadjică, şi nu iraniană modernă etc.) a fost creată din falsuri (dezvoltarea în condiţii istorice, geografice şi politice noi, influenţe şi împrumuturi masive din limile rusă şi ucraineană etc.) şi limba „moldovenească”, o limbă est-romanică mai de răsărit decât româna (V. Stati). Ce le rămânea savanţilor oneşti să facă decăt să tindă a salva, în condiţiile terorii fizice şi psihice în care activau, flacăra pâlpâindă a elementului naţional, fie el numit şi moldovenesc!
Din multitudinea problemelor pe care le abordează şi le descrie cu lux de amănunte în Testament (ce înseamnă limbă literară; unde, când şi cu aportul cui s-a constituit limba română literară; începuturile scrisului în limba română; rolul neologismelor în dezvoltarea limbii; romanizarea şi reromanizarea vocabularului; din istoria filologiei interbelice; figuri proeminente din istoria lingvisticii, literaturii, culturii; crâmpeie din propria viaţă etc.), câteva sunt de importanţă principială pentru desăvârşirea chipului moral al omului de ştiinţă N. Corlăteanu şi pentru tratarea tematicii conferinţei:
a) omul de ştiinţă în faţa tăvălugului nivelator şi zdrobitor al istoriei;
b) efortul de supravieţuire în condiţiile terorii;
c) gâlceava sufletului cu trupul sau povara târgului cu diavolul şi cu propria conştiinţă;
d) izgonirea sclavului din sine;
e) cine suntem?
f) ce limbă vorbim?
g) în ce relaţii ne aflăm cu românii din partea dreaptă a Prutului şi cu limba lor?
h) ce perspective ne aşteaptă?
Descriind calvarul prin care i-a fost sortit să treacă aşchiei de popor român din Basarabia şi Bucovina de nord şi limbii acestuia, acad. N. Corlăteanu se referă la tertipurile la care era nevoit să recurgă omul de ştiinţă onest, întâi de toate pentru a supravieţui şi, apoi, pentru a nu dăuna cu bună ştiinţă cauzei neamului, pentru a menţine lumina pâlpâindă a conştiinţei de neam (Feci quod potui, p. 193).
Fără nicio tentativă de a se dezvinovăţi de anumite vini care nu-i aparţin, N. Corlăteanu face trimitere la acad. rus V. F. Şişmariov şi la alte somităţi (menţionate expres sau subînţelese), care au ştiut să-şi menţină onestitatea de savanţi, navigând abil printre bornele apelor minate ale ştiinţei sovietice supraideologizate, sau care au cedat pentru moment (M. V. Serghievski, R. A. Budagov, R. G. Piotrowski). Apele sus-numite se întindeau şi pe teritoriile ţărilor de democraţie populară (Al. Graur, Emil Petrovici, Ion Coteanu). Nu mai vorbim de lingviştii, literaţii, scriitorii, istoricii oneşti din Republica Moldova. În sufletul fiecăruia dintre cei care au trăit sub regimul de opresiune de tristă amintire, care au văzut cu ochii lor sau au auzit de la părinţi despre ororile la care se deda numitul regim a intrat o frică enormă.
Abia în anii restructurării gorbacioviste, în condiţiile aşa-zisei democratizări şi publicităţi, intelectualitatea, însetată de libertatea de expresie, a prins a se descătuşa şi a spune lucrurilor pe nume. Unii au reuşit să izgonească sclavul din sine mai devreme, alţii – mai târziu, alţii – târziu de tot. Însă mai bine mai târziu decât niciodată.
Mişcarea pentru limbă de stat, alfabet latin şi unitatea de limbă moldo-română din anii 1987-1989 s-a transformat într-o adevărată mişcare de eliberare şi renaştere naţională a românilor basarabeni. Tonul îl dăduse Ion Druţă în articolul Frunza verde, apa şi semnele de punctuaţie din „Literaturnaja gazeta” din 29 iulie 1987, în care abordase probleme acute de ecologie, inclusiv ecologia limbii. Plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova din 30 octombrie 1987 îi ceruse C.C. al P.C.M. să constituie o comisie care ar aduce grafia în corespundere cu specificul limbii noastre ca limbă romanică. La conferinţa de omagiere a lui Gh. Asachi din 18 martie 1988 scriitorul Ion Ciocanu abordează problema dezastrului limbii noastre şi a necesităţii de a se reveni la grafia latină. În nr. 4 al revistei „Nistru” (redactor Dumitru Matcovschi) apare fulminantul eseu al lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre. În mai 1988 întâlnirile neformale ale unor tineri sub conducerea medicului Anatol Şalaru pun bazele Cenaclului „Alexei Mateevici”, care şi-a extins lucrările la Teatrul de vară şi în raioanele republicii, întrunind zeci şi sute de mii de oameni, şi în cadrul căruia erau dezbătute pentru prima oară deschis şi curajos problemele vitale ale existenţei noastre ca limbă şi popor. La 27 mai 1988 plenara Uniunii Scriitorilor exprimă vot de neîncredere conducerii C.C. al P.C.M., care nu dorea să soluţioneze revendicările maselor. La 3 iunie 1988 se constituie oficial Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării (viitorul Front Popular), din ale cărei organe de conducere făceau parte iluştrii luptători pentru cauza naţională: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Gheorghe Malarciuc, Anatol Şalaru, Ion Dediu, Ion Buga, Alexandru Moşanu, Gheorghe şi Mihai Ghimpu ş.a. În ziarul „Învăţământul public” din 17 septembrie 1988 apare Scrisoarea celor 66, semnată de scriitori, jurnalişti, oameni de ştiinţă, în care erau formulate clar cele trei revendicări: atribuirea statutului de limbă de stat limbii populaţiei majoritare din republică, recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române, revenirea la grafia latină. Pe parcursul anilor 1988-1989 hebdomadarul „Literatura şi Arta” (redactor Nicolae Dabija) publică zeci de articole şi scrisori de susţinere a acestor revendicări. Ion Buga este primul istoric de la noi, care, în condiţiile menţinerii U.R.S.S., în articolul O limbă maternă – un alfabet („Învăţământul public” din 19 octombrie 1988), a avut curajul să susţină public că moldovenii din U.R.S.S. şi românii din R.S.R. sunt „părţi componente ale unei singure naţiuni socialiste, care locuieşte pe teritoriul a două state socialiste vecine” (articol republicat în culegerea Povară sau tezaur sfânt?, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1989, p. 296). La 25 octombrie 1988 adunarea generală a Uniunii Scriitorilor, prin votul a 157 de persoane, formulează o adresare în care se respinge ideea existenţei a două limbi romanice răsăritene. La plenara Uniunii Scriitorilor din 16 noiembrie 1988, în raportul lui Vladimir Beşleagă Scriitorul şi destinele limbii literare, sunt analizate pentru prima oară deschis falsurile despre cele două limbi şi popoare diferite, despre pretinsa „înflorire” a limbii moldoveneşti în perioada sovietică, despre politica demografică de distrugere a fondului genetic etc. În mass-media anilor 1988-1990 au apărut numeroase articole, semnate de intelectuali ca Ion Hadârcă, Grigore Vieru, Valentin Mândâcanu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Ion Dumeniuk, Ion Ciocanu, Ştefan Melnic, Constantin Tănase,Vasile Bahnaru, Ion Conţescu, Vlad Pohilă ş.a., în care problemele dureroase ale limbii materne erau abordate dezarmant de sincer şi alarmant. Nu în zadar conducerea republicii a fost nevoită să înfiinţeze în 1988 Comisia interdepartamentală pentru istoria şi perspectivele dezvoltării limbii moldoveneşti, în componenţa căreia, pe lângă reprezentanţii puterii, au fost incluse nume de personalităţi notorii din domeniul literaturii, ştiinţei, culturii. Grupurile de lucru din cadrul Comisiei, în urma unor discuţii şi restricţii serioase din partea diriguitorilor, au elaborat proiectele de legislaţie privind oficializarea limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii acesteia cu limba română şi revenirea la scrisul latin, iar legile respective au fost aprobate la Sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al U.R.S.S. în data de 31 august 1989.
Cei care l-au acuzat pe domnul acad. N. Corlăteanu de deformarea realităţii (aşa-zisa „înflorire” a limbii moldoveneşti în perioada sovietică, existenţa
aşa-numitului bilingvism „armonios”, numeroasele împrumuturi din limba rusă ca îmbogăţire şi „specific” al limbii moldoveneşti în raport cu alte limbi romanice ş.a.) – Valentin Mândâcanu, Vladimir Beşleagă, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru ş.a. – nu s-au referit, dacă e să fim corecţi, la întreaga activitate ştiinţifică a Domniei Sale pe parcursul unui pătrar de veac (atunci cu toţii am avut comportament de plătică), ci numai la articolul „Etape în dezvoltarea limbii moldoveneşti”, scris la comanda aparatului administrativ, după cum recunoaşte dumnealui însuşi în interviul acordat „Revistei de lingvistică şi ştiinţă literară” (nr. 4, 1990, p. 89), chiar la etapa restructurării şi descătuşării gândului creator, la ora rostirii cu voce tare a adevărului despre noi şi limba noastră. (În subsidiar, i se mai punea în cârcă faptul că ar fi avizat favorabil injuriile lui V. Stati la adresa aşa-numiţilor „răuvoitori ai limbii moldoveneşti”.)
Ce mărturiseşte domnul academician în cartea care ne-a adunat astăzi aici?
1. Întâi de toate, că „nu sunt vremile subt cârma omului, ci bietul om – subt vremi” (Miron Costin). O luptă grea, pe viaţă şi pe moarte, au dus-o basarabenii şi bucovinenii pentru a supravieţui (eseul Mai departe – linişte, linişte..., p. 217). „Dar câţi n-au fost în stare să supravieţuiască în gulagurile sovietice?” (tot acolo); „Avem exemplul viu al multor popoare sovietice (tătarii din Crimeea, nemţii de pe Volga, cecenii şi inguşii din Caucaz ş.a.), care au plătit scump pentru echitatea socială şi naţională spre care tindeau. Ne aflam atunci parcă în faţa unui zid enorm, când nu poţi nici să speri, nici să desperezi până la capăt, dar şi să te dai cu capul de acest zid, tot nu putea aduce niciun folos” (R.L.Ş.L., nr. 4, 1990, p. 88).
Exterminarea fizică a intelectualităţii româneşti din Basarabia, beciurile pline de cadavre, gropile cu var nestins în care erau aruncate de „eliberatorii” sovietici din 1940 trupurile încă vii ale victimelor, deportările din 1941, foametea organizată din 1946-1947, noul val de deportări din 1949-1951 – toate acestea au lăsat urme neşterse în memoria savantului. „Ca prin minune, spune domnul academician, am scăpat atunci de soarta ce a fost hărăzită unor intelectuali de înaltă cultură ca mult respectaţii profesori Pavel Vătămanu şi E. Procopie, care, în iunie 1941, au fost despărţiţi de familiile lor, ridicaţi de la şcoala medie din Ocniţa şi duşi în fundul Siberiei, unde au plătit cu viaţa numai pentru faptul că primul publicase o geografie a judeţului Soroca, iar cel de-al doilea funcţionase ca director al liceului „A. D. Xenopol” din Soroca până în iunie 1940” (p. 84). „Nimic nu se putea spune atunci despre legăturile culturale, literare, lingvistice cu fraţii din dreapta Prutului. Tabu!” (Cvadragenara, p. 109).
2. Că în situaţia în care eşti stăpânit de instinctul de supravieţuire, poate nu atât pentru tine, cât pentru ai tăi, pentru familie, pentru cei pe care îi ai în grija ta, dacă nu poţi face ceva ca să prospere neamul, nu ai voie să-i dăunezi (principiul lui Hipocrate din medicină): „Dacă putem rămâne cu conştiinţa împăcată că n-am dăunat cauzei neamului, înseamnă că am reuşit ceva” (Feci quod potui, p. 193); „...fiecare generaţie poartă răspundere în faţa istoriei şi nu este permis nimănui să-şi compromită sau să-şi trădeze neamul” (în cartea Nandrişii, Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, Chişinău, 1998, p. 7).
3. Pentru a supravieţui, eşti nevoit să recurgi la unele compromisuri sau la diferite tertipuri, inclusiv aluzia, limbajul esopic sau ambiguu. Principalul este ca cel avizat să te înţeleagă. „Oamenii de ştiinţă, consideră domnul academician, nu pot fi acuzaţi de lipsă de principialitate sau de onestitate într-o anumită perioadă a vieţii lor. În condiţiile de absolutism politic şi de dictatură era vorba de evitarea unor consecinţe nefaste, adeseori chiar tragice, consecinţe referitoare nu numai la anumite persoane, ci chiar la popoare întregi, care puteau fi supuse deportărilor, surghiunurilor, exterminării fizice. În asemenea împrejurări se recurgea la limbajul lui Esop, pentru a se evita unele afirmaţii directe, deşi aluziile de multe ori erau înţelese adecvat de cei vizaţi” („Limba Română”, nr. 1, 1995, p. 98-99). Când, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile regimului de teroare stalinist, nu se putea recunoaşte deschis unitatea glotică moldo-română, scrie domnul academician, „s-a recurs la diverse stratageme esopice întru îndeplinirea scopului final, pentru ca prin limbă să fie întreţinută şi apoi înviată conştiinţa naţională şi credinţa moştenită din bătrâni” (Cvadragenara, p. 109). „Am recunoscut, în anii din urmă, îşi descarcă sufletul domnul profesor, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiu mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului neam românesc” (Las vouă moştenire..., p. 15).
4. Această „tainică simţire” a transmis-o domnul profesor discipolilor săi începând cu Abecedarul pentru vârstnici (1945), scris împreună cu E. Russev, când „alfabetizarea, consideră dumnealui, nu era doar o acţiune de răspândire a cunoaşterii de carte. Ea mai însemna ceva, ceva mult mai important: a păstra şi cultiva conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la o entitate naţională, adică a şti să citeşti şi să scrii folosind cuvintele limbii tale materne, a vorbi, a te comporta ca moldovean inclus în întreaga romanitate – şi în cea proximă, şi în cea istorică” (R.L.Ş.L., nr. 4, 1990, p. 85).
După moartea, în 1953, a tiranului, intelectualitatea din Basarabia a reuşit să convingă conducerea de atunci a partidului comunist al Moldovei de a-i aduce acasă pe clasicii literaturii „moldo-române” (ce-i drept, numai pe cei care se născuseră în Moldova istorică – românească – de până la Unirea Principatelor Române din 1859). Fiind numiţi oficial „moldo-români”, orice cititor, chiar şi unul neavizat, îşi putea da seama că ei nu pot aparţine la două naţiuni şi popoare diferite şi, cu atât mai mult, nu pot scrie în acelaşi timp o lucrare – una şi aceeaşi! – în două limbi diferite: moldovenească şi română. Era o primă şi mare victorie a filologilor din Basarabia, iar textele acestor clasici le-au dat bătăi de cap ani de-a rândul editorilor şi cenzurii de la Chişinău, care trebuiau să extirpeze fraze şi fragmente întregi ce conţineau cuvintele şi sintagmele român, românesc, româneşte, limba română, poporul român, neamul românesc, România (numai titlul Cântarea României al basarabeanului Alecu Russo cât făcea!). Mai multe reforme ale ortografiei „limbii moldoveneşti”, în special cea din 1957, deşi în grafie rusească, scrie domnul academician, au apropiat limba vorbită în stânga Prutului de cea din dreapta lui. Problemele moştenirii clasice, abordate la sesiunile ştiinţifice din 1951 şi 1955, realizate şi cu sprijinul unor savanţi de prestigiu din Rusia (V. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, S. B. Bernştein, D. E. Mihalci, R. A. Budagov) şi din alte republici unionale, au fost parţial rezolvate, delimitându-se hotarul dintre scriitorii „moldoveni”, „moldo-români” şi români propriu-zişi. Tot atunci s-a recunoscut latinitatea limbii noastre. Revista „Limba şi literatura moldovenească”, care apare din 1958, chiar în primul număr, în editorialul Către cititori, deşi chema cercetătorii să valorifice operele unor scriitori din Moldova istorică, a lăsat să se strecoare şi nume ca Gr. Tocilescu, Tudor Pamfile, Lazăr Şăineanu, Ov. Densusianu, care nu se născuseră în Moldova (Cvadragenara, p. 111). Editarea clasicilor a permis abordarea chestiunii privind constituirea normelor „limbii moldoveneşti literare”, la stabilirea cărora – ni se sugera – au contribuit, alături de scriitorii moldoveni, şi scriitori munteni şi transilvăneni.
La explicarea originii unor cuvinte din cursul de Lexicologie, domnul academician dădea, în paralel cu cuvântul „moldovenesc” scris în grafie rusească, şi formele lui în grafie latină din celelalte idiomuri romanice răsăritene (română, aromână, meglenoromână, istroromână), din care cititorul vedea cu ochiul neînarmat că „moldovenesc” şi „românesc” nu se deosebesc decât prin grafie.
Articolele de cultivare a limbii erau, de fapt, o ocazie de a propaga normele limbii române literare. „M-am străduit ca ideea unităţii lingvistice moldo-române să fie mereu prezentă, în forme, bineînţeles, acceptabile în vremurile de grea cumpănă”, ni se confesează domnul academician în interviul acordat R.L.Ş.L. (nr. 4, 1990, p. 88).
Deşi, din motivul indicat mai sus, n-a participat nemijlocit la acţiunile de masă din perioada 1985-1989, domnul academician s-a bucurat, în izolarea la care fusese condamnat, de micile mari izbânzi ale mişcării de eliberare şi renaştere naţională. Domnia Sa subliniază că „reforma ortografiei din anii ’50-’60, apoi acţiunile din anii ’80 au condus la declararea deschisă a identităţii a ceea ce eram obligaţi să numim „limbă moldovenească” cu cea română, pregătind, de fapt, terenul pentru revenirea la alfabetul latin” (La semicentenar, p. 120). Mândru şi fericit de roadele muncii sale îndelungate întru menţinerea trează a conştiinţei naţionale, domnul academician salută şi apreciază înalt curajul noilor generaţii de intelectuali: „În al treilea pătrar (de viaţă – N.M.) se face simţită tot mai mult o redeşteptare a conştiinţei naţionale, care culminează în perioada restructurării prin actul de curaj al intelectualităţii noastre cu recunoaşterea identităţii etnolingvistice moldo-române şi a reflectării ei nemijlocite în grafia latină” (R.L.Ş.L., nr. 4, 1990, p. 86), lucru inimaginabil în condiţiile regimului totalitarist, când se făcea totul pentru erodarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Fapta celor de la 1989, conchide, exaltat şi profetic, domnul academician, „va rămâne înveşnicită în memoria urmaşilor” (eseul 1989, p. 123).
Este meritul incontestabil al redacţiei revistei „Limba Română”, personal al dlui redactor-şef Al. Bantoş, de a fi reuşit a-l scoate din temniţa tăcerii, în care se autoizolase, şi a-i fi oferit posibilitatea de a se descătuşa şi a rosti „În hram şi-n casă / Veşnicele adevăruri”.
Începând cu anul 1995, de la Conferinţa, într-un fel, istorică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, la care acad. N. Corlăteanu a rostit referatul de bază, şi până la emoţionantul său testament Las vouă moştenire... din ultimele clipe ale vieţii, domnul academician s-a încadrat febril, cu trup şi suflet, în propagarea în mod deschis, în primul rând prin intermediul revistei „Limba Română”, a adevărului despre noi şi limba noastră. Chiar dacă pe ici-pe colo, mai deschis sau mai voalat, mai apare teama intrată în sânge de consecinţele imprevizibile ale acţiunilor noastre: „...suntem pe calea redobândirii demnităţii de cetăţean, a drepturilor civice şi morale, deşi acest deceniu nu a făcut să dispară încă teama revenirii (poate, sub altă formă) la trecutul nu tocmai îndepărtat” (1989, p. 122).
5. Adevărurile testamentare, lăsate de către domnul academician Nicolae Corlăteanu nouă, urmaşilor, pentru a le explica generaţiilor tinere, sunt următoarele:
a) Limba literară, care are şi formă scrisă, se deosebeşte de limba vorbită şi, cu atât mai mult, de dialecte, subdialecte şi graiuri, prin caracterul ei normat, supradialectal, unificator (Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate, p. 21-22).
b) „La procesul de formare şi stabilizare a limbii noastre literare moderne, unice pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşeni etc.), au participat reprezentanţii tuturor provinciilor istorice româneşti” (tot acolo, p. 22), începând cu cronicarii munteni şi moldoveni, apoi cu muntenii I. H. Rădulescu, Cezar Bolliac, moldovenii Gh. Asachi, C. Negruzzi, ardelenii G. Bariţ, A. Mureşanu ş.a., iar la desăvârşirea ei moldovenii V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, A. Russo au adus o contribuţie esenţială.
c) „Limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, una singură..., aceeaşi pentru toţi românii” (Las vouă moştenire..., p. 15); „...nimeni nu se mai îndoieşte acum că în estul Europei nu există decât o singură limbă romanică” (Româna literară în Republica Moldova..., p. 29); „...în noile condiţii poate fi vorba nu de două limbi (moldovenească şi română), ci despre o singură limbălimba română ca limbă literară, a scriitorilor clasici şi contemporani, limbă supusă unor norme literare, pe când moldoveneasca îndeplineşte funcţiile doar de grai, adică este un mijloc de comunicare orală, aşa cum a demonstrat-o ştiinţa naţională şi cea mondială” (Cvadragenara, p. 111).
d) „...Limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre...” (Las vouă moştenire..., p. 16), „o denumire absolut justificată ştiinţific, pe care a acceptat-o o lume întreagă, denumire precisă, corectă, durabilă” (Româna literară în Republica Moldova..., p. 30). Chiar „Forul legislativ suprem al R.S.S.M., aminteşte domnul academician, recunoscuse unitatea glotică moldo-română şi revenirea la grafia latină” (Cvadragenara, p. 111).
e) „...atribuirea denumirii de limba română pentru noţiunea de limbă literară, oficială în Republica Moldova, nu ştirbeşte cu nimic autoritatea, nici demnitatea nimănui”; „Confirmarea limbii române ca limbă literară în Republica Moldova nu lezează cu nimic sentimentul general uman şi conştiinţa naţională ale vorbitorilor, deoarece la formarea şi dezvoltarea limbii române literare – alături de scriitorii şi oamenii de cultură munteni şi ardeleni – au contribuit în mod substanţial... şi cei moldoveni, inclusiv cei originari din Basarabia (A. Donici, B.-P. Hasdeu, A. Mateevici, C. Stere ş.a.), concluzionează domnul academician N. Corlăteanu (Româna literară în Republica Moldova..., p. 29).
f) Nici sub ocupaţie ţaristă, nici în perioada sovietică în Basarabia, R.A.S.S.M., R.S.S.M. nu s-a putut crea o limbă est-romanică nouă, moldovenească, diferită de cea română. După 1812, remarcă domnul academician, „...limbajul vorbit în Basarabia timp de 106 ani s-a dezvoltat incidental, cu intermitenţe, fără să participe efectiv la perioada clasicismului român, neavând posibilitatea, aflându-se în condiţii vitrege, să dea la iveală anumiţi scriitori ce ar fi putut pune bazele unei noi limbi literare, deosebite de română. În Basarabia şi în Transnistria au rămas să fie în uz mijloacele de conversaţie sub forma unor graiuri ale subdialectului moldovenesc, care – ca element component alături de celelalte graiuri dacoromâne – era inclus peste Prut în limba literară română” („Limba Română”, nr. 4, 1990, p. 95); „...nici în prima (1812-1918 – N.M.), nici în a doua perioadă (1940, 1944-1989 – N.M.) în Basarabia n-a apărut vreun scriitor de talia clasicilor, care să poată fi considerat întemeietor al unei limbi literare, vorbirea de aici menţinându-se doar la nivel de grai sau subgrai” (tot acolo, p. 95); „...încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă literară romanică pe teritoriul fostei R.S.S.M., diferită de cea română, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicând rezultatele scontate. Dimpotrivă, au dat naştere la discuţii infructuoase, pentru că în niciun chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română” (Româna literară în Republica Moldova..., p. 27-28).
g) „Atribuirea denumirii de limba română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui. Această denumire trebuie să rămână înscrisă cu litere de aur şi în Constituţia noastră” (Crezul meu, p. 188).
h) Mutatis mutandis, deşi nu sunt gravate în granit formulările cu privire la limba literară şi denumirea ei, domnul academician face şi unele referiri la numele vorbitorilor limbii române literare din Basarabia. Domnia Sa spune că locuitorii provinciilor istorice româneşti (moldovenii, muntenii, ardelenii, maramureşenii, bucovinenii, bănăţenii ş.a.), vorbind una şi aceeaşi limbă, „aceeaşi pentru toţi românii” (Las vouă moştenire..., p. 16), având origini, cultură şi istorie comune, fac parte din unul şi acelaşi neam – neamul românesc (tot acolo, p. 6). Încă din timpurile când limba oficială a Moldovei, a Ţării Româneşti şi a Transilvaniei, limba scrisă a cancelariei domneşti şi a textelor religioase era limba slavă, „graiul poporului avea circulaţie generală în vorbirea vie a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, aceştia păstrându-şi conştiinţa de neam” (Începuturile scrisului românesc, p. 46). „Treptat, continuă să explice în altă parte savantul, s-a luminat în conştiinţa majorităţii moldovenilor din Basarabia că limba de toate zilele, limba de conversaţie, de comunicare cu sătenii sau cu oamenii mai puţin versaţi în treburile lingvistice nu poate şi nu trebuie confundată cu limba aleasă, cu limba prelucrată de scriitorii preclasici şi clasici timp de mai multe secole în scrieri religioase şi laice, limbă reglementată apoi prin norme literare unice pentru toţi cei ce aparţin neamului românesc” (Cvadragenara, p. 109). În condiţiile puterii politice a unui singur partid, se confesează domnul profesor, „era greu să menţii trează conştiinţa de neam şi de credinţă, de apartenenţă la unul şi acelaşi popor, la una şi aceeaşi entitate naţională” („Limba Română”, nr. 1, 1995, p. 99). „Ce poate fi mai sfânt, nu se reţine să-şi exprime admiraţia savantul, decât limba pe care am învăţat-o de la mama, de la părinţi, de la fraţi şi surori? Cu ea ne asigurăm comunitatea etnică, fiinţa şi demnitatea, putând apărea în faţa lumii întregi ca un popor demn de originea sa, de apartenenţa sa la etnia română” (Un act de însemnătate istorică, p. 106). „Urmându-i pe predecesori şi instruindu-i pe urmaşi, explică omul descătuşat Nicolae Corlăteanu, intelectualitatea de creaţie patruzecistă a secolului al XX-lea din Basarabia a reuşit să învingă dificultăţile întâlnite în cale şi să obţină succese importante în cele mai diverse domenii ale culturii şi ale ştiinţei, prin care se poate integra cu fraţii de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă, ca să ducă mai departe flamura spiritualităţii noastre naţionale” (La semicentenar, p. 120).
i) Recunoscător destinului că a ajuns a fi contemporanul ideii de integrare europeană a Republicii Moldova, domnul academician mai face un pas pe calea dezrobirii sufletului când afirmă că nu trebuie să uităm că Basarabia, astăzi un stat suveran şi independent, este totuşi „o bucată de pământ românesc”: „Cei care au început să activeze atunci (după 1946 – N.M.) la instituţiile academice, şi o fac – unii – până în ziua de astăzi (1996 – N.M.), retrăiesc afectiv şi lucid amintiri privitoare la experienţele istoriei pe această bucată de pământ românesc” (La semicentenar, p. 118). La eventualele acuzări din partea apărătorilor din oficiu ai statalităţii Republicii Moldova domnul academician, sunt sigur, le-ar fi răspuns cu calmul olimpic ce îl caracteriza: această recunoaştere nu ştirbeşte cu nimic suveranitatea şi independenţa celui de-al doilea stat românesc din Europa – Republica Moldova, pe care l-a recunoscut comunitatea internaţională, primul stat din lume în această ordine de idei fiind chiar România.
Oda bucuriei descătuşării spirituale a Prometeului nostru înlănţuit timp de mai mult de jumătate de secol de forţele răului se încheie, apoteotic, cu un acord major care va rămâne să dăinuie în conştiinţă şi să le dea puteri generaţiilor de azi şi de mâine să învingă teroarea minciunii: „...cred în izbânda limbii române şi a neamului românesc!” (Las vouă moştenire..., p. 16). Ce grea şi dureroasă trebuie să fi fost povara încheierii târgului cu diavolul, ce tulburătoare gâlceava sufletului cu trupul şi a înţeleptului cu mintea, ce lungă calea izgonirii sclavului din sine, ce purificatoare spovedania în faţa propriei conştiinţe ca, după ce a finisat cutremurătoarele prin sinceritatea lor rânduri din meditaţia cu valoare de testament Las vouă moştenire..., adresate celor din fruntea ţării („Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi”, p. 16), să rostească precum un creştin după purificarea prin rugăciune: „Dixi et animam meam salvavi!” („M-am spovedit şi mi-am izbăvit sufletul!”)!
Toţi cei care i-au cunoscut cumsecădenia, bunătatea sufletească, onestitatea, fidelitatea, sinceritatea domnului academician cred că îmi vor ierta cu indulgenţă îndrăzneala de a-i atribui caracteristica dată de Aristotel bunului său dascăl Platon: „Este omul pe care celor răi nu le este îngăduit nici măcar să-l laude”.
Pe interminabilul drum al Golgotei basarabene, în numele dăinuirii acestui popor, şi-au dus cu demnitate crucea hărăzită de vicisitudinile sorţii nu numai înaintaşii Pantelimon Halippa, Pantelimon Erhan, Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu, Elena Alistar, Constantin Stere, Serafim Dabija, Petre Ştefănucă, Mihail Curecheru, Onisifor Ghibu, ci şi contemporanii noştri Nicolae Costenco, Vasile Coroban, Ion Vasilenco, Ion Osadcenco, Nicolae Testemiţeanu, Sergiu Rădăuţanu, Vasile Ţepordei, Sergiu Grossu, Valeriu Cupcea, Eugeniu Ureche, Grigore Vieru, Ion Dumeniuk, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Nicolae Sulac, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Bogdan Istru, Andrei Lupan, Ion C. Ciobanu, Tudor Cibotaru, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Nicolae Ţurcanu, Alexei Marinat, Vadim Pirogan, Eugeniu Coşeriu, Silviu Berejan, Nicolae Corlăteanu, Dumitru Irimia, Valeriu Rusu, Grigore Cincilei, Victor Banaru, Vasile Vasilache, Vasile Leviţchi, Gheorghe Vodă, Ion Conţescu, Anton Grăjdieru, Ilie Coşanu, Andrei Vartic, Sava Meleca, Grigore Vârtosu, Gheorghe Caşu... Spun „interminabilul”, pentru că luptătorii de ieri contra aşa-zişilor „răuvoitori ai limbii şi ai poporului moldovenesc” continuă să lupte şi astăzi împotriva adevărului istoric şi ştiinţific despre neamul şi limba noastră, încercând să speculeze şi cu numele martirilor noştri, inclusiv al domnului academician N. Corlăteanu.
În perioada marii mişcări de eliberare şi renaştere naţională scriitorii, care se aflau în fruntea ei, erau chemaţi „părinteşte” de diriguitori să revină la masa de scris. Astăzi voci similare îi cheamă pe savanţii care nu mai pot tolera menţinerea minciunii despre noi şi limba noastră să nu mai vorbească despre atare probleme şi să abordeze teme noi.
Aplecaţi-vă urechea la cutremurătorul semnal de alarmă „Moldovenii, politica naţionalistă radicală, statul polietnic şi intelectualitatea” (ziarul „Timpul” din 22 decembrie 2009), dat de scriitoarea şi jurnalista Zina Gane, sau parcurgeţi încă o dată studiul ceva mai vechi al Argentinei Gribincea Moldovenişti pentru liniştea expansionismului sau căutători de sine? şi veţi înţelege de ce savanţii oneşti insistă să fie respectat adevărul ştiinţific şi istoric: tocmai pentru că e cunoscut de toată lumea. Ar reieşi de aici că nici conferinţa noastră de azi sub genericul „Limba – atribut esenţial al identităţii naţionale” mai că nu şi-ar mai avea rostul, ceea ce eu nu cred. Cred, în schimb, în convingerea nestrămutată a domnului academician N. Corlăteanu că limba română şi neamul românesc vor reuşi să se afirme şi să dăinuiască în veci pe mult pătimitul pământ românesc al Basarabiei. Idealul domnului academician se află în mâini de nădejde. Tânăra generaţie a preluat ştafeta şi o va apăra ca pe lumina ochilor. Aşa cum ne asigură, poate cam patetic, datorită vârstei, şi cum ne-au demonstrat nu o dată adolescenţii de la Liceul teoretic român-francez „Gh. Asachi” din capitală: „Vom lupta până la moarte pentru tot ce este sfânt pentru noi, vom răbda sete şi foame, durere şi neputinţă, disperare şi indiferenţă pentru ca să ajungem clipa când vom putea afirma toţi într-un glas: suntem Români, iar limba noastră cea de veci este cea Română, şi istoria scrisă cu sânge este a noastră: a Românilor!”.
Această identitate naţională românească trebuie (re)adusă în legalitate în Republica Moldova. Nimeni din fosta conducere comunistă a ţării – nici străinii, nici mancurţii locului – nu a întreprins nimic pentru a educa simţul de popor stăpân pe propriul destin, sentimentul de apartenenţă la un neam curajos şi demn, mândria de a fi român moldovean şi de a vorbi o limbă dumnezeiesc de frumoasă: limba română. Moldovenii în opincuţe şi în straie naţionale stilizate, cu un burluiaş la gură şi o căpiţă de sarmale pe masă erau doar un element de decor la tradiţionalele decade sau săptămâni ale culturii naţionale la Moscova, în rest – limba, obiceiurile, portul, folclorul, istoria naţională erau luate în derâdere, iar ei umiliţi într-un hal fără de hal.
Conducerea Republicii Moldova şi, în primul rând, Parlamentul, dacă se consideră cu adevărat naţionale, trebuie să demonstreze lucrul acesta, (re)punând în drepturi numele corect al nostru şi al limbii noastre, pentru a contribui la educarea, în spiritul confraţilor noştri francezi, de care vorbeam la început, a sentimentului de mândrie şi demnitate naţională. În ceea ce-i priveşte pe cei care speculează cu referendumul, le vom spune răspicat: adevărurile ştiinţifice, stabilite de savanţi şi confirmate de Academie, nu pot fi scoase la mezat şi nici puse la vot public, ele trebuie să devină un bun public! Aşa cum ne-a învăţat omul integru şi savantul Nicolae Corlăteanu.
 
Note
1 Aici şi în continuare sublinierile îmi aparţin.
2 Întrucât toate trimiterile se fac la studiile, eseurile şi interviurile publicate în volumul Nicolae Corlăteanu. Testament. Cred în izbânda limbii române, Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, Chişinău, 2010, în continuare nu voi mai indica titlul cărţii, ci numai pagina.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog