Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE MĂTCAŞ – 70

Un român ancestral printre noi

Ion UNGUREANU

Alte articole de
Ion UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

O spun de la început: dacă e să scriem şi să vorbim despre Nicolae Mătcaş, trebuie să apelăm la superlative. De m-ar întreba cineva, ce cred eu că merită un asemenea om, ce titluri, ce distincţii să i se acorde, i-aş răspunde că le merită pe toate! Unor asemenea personalităţi societatea e cea care le este datoare şi nu invers. De multe ori nu ne achităm onest datoriile faţă de aceşti oameni, ba se întâmplă că le răspundem cu indiferenţă sau cu o neagră ingratitudine, cu calomnii.
Eu l-aş vedea pe Nicolae Mătcaş şi membru al Academiei, şi Cavaler al Ordinului Republicii, şi laureat al Premiului de stat. Îl văd decorat cu Steaua României de cel mai înalt grad...
Citiţi-i admirabila carte, editată încă în 1998 de Casa Limbii Române, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, şi-o să vă convingeţi de cele spuse. E o lucrare fundamentală, argumentată ştiinţific, accesibilă în egală măsură tuturor păturilor de cititori şi care ar trebui studiată în şcoli. Iată doar unele titluri ale acestor strălucite eseuri, articole şi studii: O limbă – o naţiune, Unitate de limbă – unitate de neam, Expulzat din istorie pentru românism, Intelectualii basarabeni în lupta pentru limbă şi fiinţă naţională, „Limba moldovenească”: simulacrul argumentului ştiinţific, Glasul blândei Basarabii etc.
Scrise fluent, atractiv, aceste „mărturii ştiinţifice” îţi lasă impresia că autorul a fost martor ocular la tot ceea ce povesteşte şi descrie. Împreună cu dumnealui devenim şi noi omniprezenţi la judecata istoriei. Pe de altă parte, vai de cei care i-au stârnit mânia! Nu i-aş dori nimănui să-i fie oponent, să nimerească sub tirul argumentelor sale imbatabile. Ţintele sunt doborâte una după alta cu-o precizie de invidiat. Adversarii obraznici devin nişte fiinţe jalnice, să le plângi de milă, nu alta (drept exemplu: „pălmuirea” publică a neobrăzatului anonim Petre P. Moldovan, pe care, pur şi simplu, îl desfiinţează!). Desigur, argumentul principal al dlui Mătcaş în aceste dueluri e adevărul ştiinţific – cea mai eficientă armă, pe care nu întotdeauna ştim s-o mânuim cu iscusinţă. Dumnealui ştie!
Mi-aduc aminte cum prin ’92 deputaţii agrarieni din Parlamentul de la Chişinău, influenţaţi de propaganda proimperială, dar şi de propria mărginire, au decis să-i destituie pe câţiva miniştri, care le stăteau ca un os în gât: printre care dl Mătcaş – ministrul învăţământului – şi subsemnatul – ministrul culturii şi cultelor. Zis şi făcut! S-a pus rapid la vot destituirea noastră şi... până să se dezmeticească fracţiunea Frontului Popular, am şi fost eliberaţi din funcţie! După aceea deputaţii din partea Frontului Popular au protestat vehement, s-au legat de încălcarea Regulamentului şi până la urmă s-a căzut de acord să se mai voteze o dată, ba să li se ofere cuvântul şi „vinovaţilor”. Şi iată-l pe dl Mătcaş la tribună. Era pentru prima dată când vorbea pe larg în faţa deputaţilor, fără a fi oprit sau întrerupt. N-o să uit niciodată ceea ce s-a întâmplat atunci în Parlament. Dacă la început în sală era un fel de rumoare, de atitudine de lehamite faţă de vorbitor – „mă rog, ce ne poate spune nou acest ministru, care a introdus limba română şi istoria românilor în şcoli, acest antistatalist şi antirus, care cu politica lui de românizare a şcolilor moldoveneşti ne bagă în România cu de-a sila, stârneşte ură interetnică, pe când noi, moldovenii, avem nevoie de linişte, de pace (asta după războiul din Transnistria, provocat de ruşii imperiali!), avem nevoie de alianţă cu marea Rusie, de alianţă cu toţi alolingvii” – mai pe scurt, era prezent în minţile majorităţii tot tacâmul propagandei ostile faţă de adevărul istoric, faţă de forţele patriotice, faţă de băştinaşi... – ei bine, încetul cu încetul în sală se făcu linişte, în timp ce ministrul demis se adresa calm, demn tuturor deputaţilor, cu argumente, cu dovezi, cu cifre... Nu tuna, nu fulgera (deşi ar fi putut-o face, avea tot temeiul s-o facă), dar dumnealui a ales o altă tactică. A aplicat-o special sau s-a lăsat în voia instinctului – să vă spun sincer – nu ştiu. Abia mai târziu, analizând ceea ce s-a întâmplat, căutând să descos „secretul” acelui discurs, am ajuns la concluzia că, pe lângă alte calităţi, dl Mătcaş mai are una: este un pedagog cu har binecuvântat de Dumnezeu!
Domnia Sa li s-a adresat deputaţilor agrarieni aşa cum o face un adevărat profesor cu elevii, neafişându-şi superioritatea în materie, i-a tratat pe deputaţi nu ca pe nişte adversari, ci ca pe nişte oameni deştepţi, capabili să înţeleagă în profunzime problemele cu care se confruntă şcoala, învăţământul, le-a descris situaţia reală, nu una inventată, interpretată cu rea-voinţă de anumite forţe politice şi... s-a întâmplat un miracol: agrarienii, atât de huliţi astăzi, într-adevăr s-au „deşteptat”! Li s-a îmblânzit, li s-a înseninat privirea, am văzut minunea aceasta cu ochii mei. Nu-mi venea a crede.
Păcat că acea memorabilă cuvântare n-a fost fixată nici pe hârtie, nici înregistrată, pentru că, trebuie s-o spunem cu regret, în mare parte ea a rămas actuală până azi. Dar să revenim. Efectul discursului a fost atât de puternic, încât deputaţii frontişti nu s-au putut abţine şi l-au aplaudat, iar agrarienii, fără să-şi dea seama, i-au urmat. S-a pus din nou la vot şi Nicolae Mătcaş a trecut cu brio testul – a fost repus în funcţia de ministru al învăţământului!
În pauză agrarienii – fii de ţărani şi ei, la urma urmei, deşi majoritatea erau preşedinţi de colhoz şi făceau parte din aşa-zisa burghezie de partid sovietică, clătinau din cap cu admiraţie şi uimire: „Mda, aista are cap de ministru, n-ai ce zice, aista nu trebuie scos!”. Ei au văzut în Nicolae Mătcaş un om serios, un specialist de forţă care a venit la minister să facă treabă, nu să se dea în spectacol, precum că-i mare patriot.
Astăzi, întorcându-mă cu gândul la acele vremuri, judecând la rece, eu cred că una din pricinile înfrângerii noastre din ’94 a fost aplicarea unei tactici greşite a Frontului Popular faţă de agrarieni. N-am ştiut să facem din ei, dacă nu aliaţi în unele probleme, cel puţin nu nişte adversari neînduplecaţi. Pe de altă parte nici noi nu aveam experienţă de partid politic, de oameni politici, totul se învăţa din mers, greşelile erau iminente şi totuşi... I-am tratat cu un aer de superioritate, zeflemitor, punându-i pe toţi într-o oală, în loc să avem răbdarea şi atitudinea respectuoasă de care a dat dovadă Nicolae Mătcaş atunci când le-a vorbit în Parlament. Da de unde! Noi ne comportam, de parcă îl apucasem pe Dumnezeu de picioare, eram teribilişti şi ...am dat cu oiştea în gard. Desigur că simplific lucrurile. Realitatea a fost mult mai complexă, dar o concluzie se cere s-o tragem: Dragi colegi! Trebuie să ne stimăm adversarii şi-atunci, cred, ar exista mai multe şanse de izbândă!
Nu-i vorbă, agrarienii au avut (şi mai au – chiar travestiţi prin alte partide) talibanii lor, pe ăştia nu-i îmblânzeşti cu nimic, dar ceilalţi puteau fi totuşi neutralizaţi şi poate n-ar mai fi fost atât de solidari ei înde ei în bătăliile decisive. Trebuie să recunoaştem că nu ne-a ajuns înţelepciunea şi tactul lui Nicolae Mătcaş. Atunci, după victoria dumnealui în Parlament, mi s-a oferit şi mie cuvântul. Eu, pe lângă Cultură, îmi mai luasem pe cap, din proprie iniţiativă, şi Cultele, cu preoţii-deputaţi promoscoviţi, cu care nu mă prea împăcam (iarăşi o greşeală tactică!). Aşa sau altfel, spre deosebire de dl Mătcaş, am căzut la al doilea scrutin. Nicolae Mătcaş era distrus: „Ce mă fac eu de unul singur?”. Noi lucrasem tot timpul în tandem, coordonându-ne multe acţiuni. Am plecat amărât din Parlament, gândindu-mă încotro s-o apuc. De întoarcerea mea la Moscova nu putea fi nici vorbă, deşi acolo îmi rămăsese familia, la Chişinău însă n-o puteam aduce, aici, cum se zice, n-aveam nici casă, nici masă. Cât am fost în funcţie locuisem într-o cămeruţă la hotel şi iată-mă acum aruncat în stradă fără o leţcaie în buzunar, fără nicio perspectivă. După ieşirea mea din clădirea Parlamentului s-a luat iar o pauză în şedinţă (asta am aflat-o mai târziu), s-au dus tratative intense între fracţiuni, candidatura mea a fost din nou pusă la vot (a treia oară!) şi abia după aceasta am fost şi eu (la limită!) aprobat, repus în funcţie.
Interfrontiştii scrâşneau din dinţi: baricadele românismului la învăţământ şi cultură au rezistat atacurilor lor. Am câştigat un răgaz de doi ani şi împreună cu colegul meu am făcut tot ce-am crezut de cuviinţă că trebuie să facem în aceste domenii, deşi atacurile contra noastră n-au încetat nicio clipă, mai ales după ce o delegaţie în frunte cu neuitatul Grigore Vieru, cu alţi scriitori, s-a deplasat la Bucureşti, la Patriarhie, cu rugămintea de a fi reactivată Mitropolia Basarabiei. Indignată, conducerea de vârf a republicii a decis, drept răspuns, în ’93 să-mi ia de la minister Cultele: preoţimea promoscovită s-a întors la vechea structură sovietică de dirijare a Cultelor, mai pe scurt, s-a „înfrăţit” cu comuniştii, frăţie ce durează până azi, spre marea noastră ruşine.
Astfel am pierdut o baricadă importantă tocmai acolo unde ne aşteptam cel mai puţin... În 1994 ne-am încheiat mandatul în primul guvern al lui Sangheli şi, desigur, am rămas amândoi şomeri, eu o mai păţisem prin 1972, în plină „domnie” bodiulistă, dar pentru Nicolae Mătcaş a fost o mare surpriză atunci când, vrând să se întoarcă la institut, foştii colegi i-au întors spatele! O mărturiseşte chiar dumnealui: „Să vă spună Stan Păţitul din mine ce înseamnă să ţi se îngrădească dreptul la profesie la Chişinău, unde, după peste 30 de ani de muncă în învăţământul superior, nicio catedră nu a mai avut curajul să mă angajeze”. Dl Mătcaş e indulgent faţă de aceşti colegi, îi scuză într-un fel, zicând că „n-au avut curajul”, adică, săracii, ei ar fi vrut, dar se temeau de consecinţe... Nu, domnule Mătcaş! Laşilor trebuie să li se spună pe nume. Riscul lor nu mai era chiar atât de straşnic, timpurile lui tătuca Stalin apuseseră de mult... La Moscova eşuase puciul comunist. E vorbade calitatea umană. La acest examen au picat foştii Dumneavoastră colegi.
Deputaţii agrarieni în 1992, cu toate păcatele lor, atunci când v-au votat a doua oară după ce v-au ascultat, au fost superiori acestor intelectuali de paie, ca şi ai altor intelectuali de la noi (azi mari patrioţi), care în 1995, când aţi trecut Prutul în căutarea unei bucăţi demne de pâine, v-au etichetat „transfug” (printre altele, ca şi pe subsemnatul). Ei bine, „transfugul” Mătcaş, aflându-se în „exil în România”, i-a ajutat pe mii de basarabeni să-şi facă studiile acolo, lucrând la Ministerul Educaţiei. Tot în acest răstimp a turnat în cuvinte alese una din cele mai frumoase cărţi despre neamul românesc, despre românii din Basarabia, a continuat să lupte cu dârzenie pe baricadele românismului. Iată crezul lui Nicolae Mătcaş, expus în versuri (fragment):
„Eu limba mea română nu mi-o vând,
Chiar dacă-ar fi şi limba să mi-o ia.
Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul
Şi românească-mi este ţara mea!
...Eu neamul, pătimitul, nu mi-l vând.
...Credinţa mea română nu mi-o vând!”.
Sunt cuvinte care pot deveni un jurământ sacru pentru orice român, dacă vrem ca neamul nostru să dăinue în istorie. Iar capitolul „Unitate de limbă – unitate de neam” (din cartea menţionată anterior) se încheie astfel: „Niciun zid berlinez, nici unul vietnamez sau coreean, niciun gard de sârmă ghimpată de la Prut sau din orice parte a globului nu poate rezista veşnic în faţa aspiraţiei neamului spre reîntregire, în faţa mersului obiectiv al istoriei spre construirea unei case umane comune”. Or, a spus-o şi Eminescu: „Istoria cugetă, deşi încet însă sigur şi just”.
Ce-aş putea adăuga la toate acestea? Multe, încă foarte multe, dar astăzi mă opresc aici. Iubirea lui de Ţară, de Neam n-are margini. Aflându-ne împreună la Bucureşti, ciocnindu-ne de unele realităţi de acolo (să nu uităm că şi România a ieşit nu de mult din experienţa nefastă comunistă), eu mai crâcneam uneori, cu temei, desigur. Domnul Mătcaş însă nu şi-a permis niciodată lucrul acesta: „România e mama noastră, bună, rea, alta n-avem”.
Nicolae Mătcaş nu ştie să mintă, dar cel mai important e că nu se minte pe sine. Unii care i se adresau după ajutor, atunci când lucra la Ministerul Educaţiei la Bucureşti, mi se plângeau uneori că „de ce nu i-a ajutat?”.
– Îi ajut, informându-i corect, le spun adevărul, de ce să-i mint să-şi facă iluzii deşarte? Atunci când pot, îi ajut imediat sau le dau un sfat, dar dacă nu pot mai mult, de ce să-i duc cu zăhărelul?...
Fiind ministru la Chişinău, nu s-a sfiit să facă muncă de „salahor” împreună cu inimosul patriot Ion Dumeniuk, marele său prieten. Aveau împreună la televiziune emisiuni de alfabetizare pentru elevi şi pentru maturi. Unii intelectuali de la noi strâmbau din nas: „Ei, ce se bagă el în asta? E ministru, nu-i treaba lui să se ocupe de asemenea chiţibuşuri”. Nu, domnii mei, Nicolae Mătcaş lucra „la negru” cu aceeaşi abnegaţie ca şi-n postul de înalt demnitar de stat. În misiunea de redeşteptare a Neamului nu există lucru „la negru”!
E trăsătura unui adevărat aristocrat al spiritului, al unui luptător de elită, ceea ce ne-a dovedit-o pe întreg parcursul vieţii sale – înfruntând cu stoicism şi demnitate loviturile destinului.
Şi iarăşi, parcă-l aud pe câte unul de la noi zicând: „O fi având el unele merite, dar nu-i perfect. De exemplu, când începe a vorbi, nu-l mai poţi opri. Vorbeşte lung şi mult”. Nu-s de acord: el vorbeşte dens, puneţi-vă creierii în mişcare, stimaţi moftangii! Vorbeşte mult cel ce n-are ce spune. N. Mătcaş are ce spune. Eu unul (dar nu numai eu!) nu mă satur să-l ascult. Dacă aş fi student m-aş înscrie la cursurile dumnealui, mi-aş dori un asemenea profesor, în fond, de fiecare dată, când îl ascult, redevin student.
Deşi înconjurat de oameni, Nicolae Mătcaş e un mare singuratic şi asta se plăteşte. Dar, întâi şi întâi, e un om modest. Chiar peste măsură. De exemplu, puţină lume ştie că e şi un poet admirabil. Iar sonetele sale, scrise, mai ales în ultimul timp, ating sublimul, au strălucire şi eleganţă, dar cine le cunoaşte?! Dumnealui nu face parte din nicio grupare literară, din nicio „gaşcă” – cine să-l promoveze, să-i facă publicitate?
Şi la acest capitol rămâne un necunoscut, ca şi-n activitatea sa de om de stat, de om de ştiinţă (în ţară câteva prestigioase universităţi i-au conferit titlul de doctor honoris causa. Aici – în Basarabia – nimic!).
În fond, avem de-a face cu un mare necunoscut. Ah, ce repede uităm meritele înaintaşilor noştri şi cum nu ştim să-i preţuim! Stimaţi intelectuali, dragi diriguitori! Evitaţi greşeala aceasta! Dacă de fiecare dată o s-o luăm de la capăt, crezând că lumea începe cu noi, unde o să ajungem? În cel mai bun caz o să batem pasul pe loc şi până la urmă vom cădea cu mic cu mare în hăul istoriei, în plasa propriilor greşeli.
Mulţumesc destinului că mi l-a trimis în cale pe acest om de-o integritate morală rar întâlnită, inegalabil în toate, care pe drept poate fi numit unul dintre cei mai bravi feciori pe care i-a dat neamul românesc. Un strălucit cărturar şi un apostol al românismului în Basarabia, un român ancestral!
Sper ca lucrul acesta să fie, în sfârşit, conştientizat de noi toţi. Atunci îl vom merita! La mulţi, mulţi ani, Excelenţa Voastră şi drag prieten!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog