Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE MĂTCAŞ – 70

Ultima noastră redută

Vlad PÂSLARU

Alte articole de
Vlad PÂSLARU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Se ştie că pentru a fi un om bine educat trebuie să ai cei şapte ani de acasă, iar pentru a deveni intelectual, trebuie să ai trei facultăţi: prima s-o facă bunelul, a doua tatăl şi a treia tu însuţi. Profesorul Nicolae Mătcaş provine din ţărani şi, în timp, este la prima generaţie de intelectuali. Dar fiecare regulă sau principiu admite neapărat şi câte o abatere, iar profesorul Mătcaş este un exemplu în acest sens, făcând abatere de la regula generală a fiinţei intelectuale şi adunând, datorită hărniciei sale proverbiale (nu mi-l pot închipui să stea fără treabă niciun minut), trei facultăţi într-o viaţă de om, savant şi poet, profesor şi ministru.
Ca savant cel mai bine cunoscut este acasă, unde s-a produs ca un veritabil tribun al limbii române, pe care a considerat-o ultima noastră redută – metafora îi aparţine – adică a românilor rupţi din trupul Patriei Române. E metafora cea mai încăpătoare de sens, care a fost creată vreodată şi care exprimă total fiinţa basarabeanului român. Valentin Mândâcanu, unul dintre curajoşii limbii române din Basarabia, i-a zis acesteia, în renumitul său eseu, veşmântul fiinţării noastre. N. Mătcaş a numit-o redută, ultimul loc în care mai fiinţăm ca români. Or, lupta pentru limba română este şi lupta pentru propria noastră fiinţare.
Ca poet este mai puţin cunoscut, deşi a editat mai multe cărţi, dar nu pentru a se face renumit şi în această postură, ci pentru a răspunde firesc chemării pentru frumos.
Ca profesor s-a format încă din anii de studenţie, muncind cu sufletul şi cu mintea pentru a se asemăna chipului lui N. Corlăteanu, pe care l-a considerat cel mai bun model de savant şi profesor.
L-am urmat şi eu la timpul meu pe profesorul Mătcaş. Îl aveam în minte înainte de a-l cunoaşte, pe când eram elev în clasele superioare, datorită fratelui meu Nicon, pe atunci student la litere, şi care îmi povestea – nu despre profesorii săi, nici despre profesorul Mătcaş, ci despre lucrurile pe care le studia. Era o lume aparte ceea ce studia el, interesantă şi aproape miraculoasă, încât, la un moment dat, m-am gândit că dacă fratele meu, care este abia la anul I, ştie atâtea lucruri despre fenomenele limbii şi ale literaturii, atunci cum or fi profesorii lui? Am aflat în curând cum este un profesor universitar, în persoana dlui Mătcaş, care corespundea perfect imaginii pe care mi-o creasem despre profesorii fratelui meu. Nu era doar o enciclopedie lingvistică, ci şi un model de gândire, vorbire şi ţinută academică, era în ochii mei un desăvârşit. Prezentând fenomenele limbii, le ilustra neapărat cu secvenţe din opera scriitorilor români, dar niciodată nu le citea de pe hârtie, ci le recita. Ştia pe de rost mai mult chiar decât profesorii de literatură şi doar unul Ion Osadcenco poate că ar fi putut să-l întreacă.
Împreună cu Domnia Sa şi cu alţi câţiva studenţi ai săi am fost primii în noua viaţă a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1967-1971). Şi împreună învăţam: el – să fie profesor şi decan, noi – să fim studenţi. El, având ca model o universitate, care era mai în vârstă decât absolventul ei cu doar cinci ani, dar totuşi cu noroc de câţiva profesori foarte buni şi de dezgheţul hruşciovist, care a făcut posibilă deschiderea unei librării de carte românească în centrul Chişinăului. Am avut ocazia să trăim şi noi, patru dintre studenţii săi, miracolul sfânt al cărţii româneşti, atunci când l-am ajutat să se mute de la cămin în apartamentul hruşciovcă, pe care-l primise la Botanica. Am încărcat un camion întreg, dar lucruri de gospodărie mai nimic. Doar lăzi cu carte românească. Mi-amintesc şi acum cum i s-au aprins ochii lui Constantin Tănase, care deja pe atunci avea curajul să spună lucrurilor pe nume, întrebându-l în glumă pe profesor, ce-ar fi dacă, încărcând şi descărcând cărţile, vreo două ar dispărea. Răspunsul profesorului mi-a desfiinţat conceptul de morală: Măi băieţi, să furi o carte nu-i o crimă. E chiar lăudabil. Dar eu vă rog să nu faceţi aceasta cu cărţile mele, căci le-am adunat cu greu în anii studenţiei. Vă voi împrumuta însă cu plăcere pe oricare v-o doriţi. Şi C. Tănase s-a întors la cămin cu două cărţi împrumutate din biblioteca profesorului.
A fost şi cel mai bun pedagog al nostru, influenţa sa educativă venind nu din Codul constructorului comunismului, afişat chiar şi în cantina studenţească – probabil, pentru a ne tempera pofta de mâncare, care întotdeauna era mai mare decât bursa –, ci din propria sa personalitate, iar aceasta venea de la aceleaşi izvoare ale pedagogiei populare, la care şi noi am învăţat, poate mai mult decât din manualele care ne declarau cei mai fericiţi copii din lume (în timp ce tata, după ce răsfoia „Moldova socialistă”, la care era abonat fără voia lui, şi „Zorile comunismului”, ziarul raional, la care era abonată mama, deşi nu ştia să citească, strecura printre dinţi o înjurătură: „Minciuni!” şi arunca ziarele la picioare. Noi trebuia să le luăm de acolo şi să i le ducem mamei, care avea nevoie de ele ca hârtie de ambalaj).
Era un blând sever cu noi. Nu ridica vocea niciodată, vorbea calm, uneori făcea pauze mai mari decât aveam eu nevoie (abia când am devenit şi eu profesor, am înţeles că le făcea pentru alţii). Ştiam, simţeam că ne respectă mult ca pe viitorii profesori de română şi nu îndrăznea nimeni să vină la seminarele sale nepregătit. Şi atunci când unul dintre colegii noştri a ignorat totuşi – nu regula, mai degrabă un principiu moral acceptat mutual – am aflat că profesorul poate fi extrem de dur: „Dacă nu te respecţi dumneata în calitate de persoană care şi-a propus să devină învăţător, nu te pot respecta nici eu. Ori îţi accepţi la modul serios misiunea, ori părăseşte facultatea!”. Prin această lecţie, profesorul nu ne-a sporit frica, căci nu ne temeam de el, ci îl respectam pentru competenţa şi cumsecădenia sa; el a exprimat principiul care ne lega, profesori şi studenţi, a făcut ca cel dintâi să fie auzit de fiecare dintre noi, ne-a dat un instrument de devenire întru libertate. Căci nu poţi fi profesor, mai ales de limba maternă, dacă n-ai sufletul liber, dacă nu crezi în limba română şi în valorile pe care aceasta le exprimă şi le creează continuu.
Acum, după ani de zile, încerc să înţeleg de ce anume N. Mătcaş a fost propus şi acceptat întâiul ministru democrat al educaţiei şi-mi dau seama că argumentul cel mai tare a fost cumsecădenia sa. Miniştrii învăţământului de până la el erau mai mult nişte responsabili de promovarea ideologiei comuniste, decât oameni de cultură pedagogică. N. Mătcaş, pe lângă calitatea de bun profesor, de mare lingvist, îşi crease imaginea de om integru, de om cu principii formate în familie şi în sânul limbii şi literaturii române. Nimeni n-ar fi putut să-i reproşeze vreo faptă nedemnă, un gând sau o lucrare slugarnică regimului sau o funcţie nemeritată. Îşi asumase o responsabilitate atât de mare, încât m-a rugat chiar şi pe mine, care eram cunoscut doar prin câteva articole despre şcoala naţională şi ca unul din autorii Concepţiei învăţământului în Republica Moldova, să-l consult în materii de învăţământ. M-a flatat, dar m-am simţit şi mândru să stăm jumătate de zi, într-o duminică, într-o sală a Universităţii Pedagogice, unde am dezghiocat fiecare domeniu al învăţământului de la noi în probleme şi posibile soluţii. Şi mai mândru am fost peste câteva zile, admirându-l pe profesor la televizor, cum prezenta în Parlament acele soluţii.
Pâinea de ministru în primul guvern democrat s-a dovedit a fi destul de amară. E suficient să amintesc doar perioada de demarare a procesului de atestare a cadrelor didactice, când funcţionari din fostul minister comunist au agitat masele de învăţători mai mult împotriva ministrului decât a atestării. Îi era urmărită activitatea la fiecare pas, unii din echipa sa au profitat din plin de cumsecădenia acestuia pentru a pune acel început de corupţie în învăţământ, care astăzi s-a extins la scară naţională. Şi de fiecare dată când îmi primesc salariul de profesor universitar în valoare de 2010 lei, îmi amintesc de declaraţia profesorilor de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chişinău, care au atacat pe nedrept în „Moldova Suverană” conceptul de atestare, pe ministrul Mătcaş şi pe mine, pe atunci preşedinte al Consiliului Naţional pentru Atestarea Cadrelor Didactice. Or, azi, un profesor de liceu, cu grad didactic superior, are un salariu, datorită acelui concept de atestare, cu mult mai mare decât al meu.
Mă gândesc şi la Alma mater a mea, la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, care, atunci când N. Mătcaş hotărâse să revină la catedra la care a activat întreaga sa viaţă şi de unde a plecat la minister pentru a face şi mai mult bine, l-a lăsat şomer pe unul dintre cei mai mari profesori ai neamului. Aceeaşi instituţie a repetat gestul şi acum câteva luni, când a refuzat să-i acorde titlul de doctor honoris causa omului care a reformat învăţământul de la noi.
Ceea ce înseamnă că metafora profesorului Mătcaş, dar inversată, este adevărată: Ultima redută a comunismului (mai) trăieşte...
Iar profesorul Mătcaş a devenit între timp el însuşi o redută a limbii române, a pedagogului total şi a omului cumsecade. El n-a împlinit şaptezeci de ani. El, ca un copil, tot mai speră la o lume mai bună, mai dreaptă, mai curată. Şi-a trăit doar repetat copilăria, de fiecare dată mai înălţător, mai sincer, mai senin, mai luminos. O spun şi cărţile sale de poezie, fiecare mărturisind despre una din vârstele desăvârşirii sale.
La mulţi ani, dragă profesore!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog