Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE MĂTCAŞ – 70

Caisul

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Caisul
 
Noiembrie-şi scutură poalele iernii.
Ninge cu frunze în Cişmigiu.
Opâclă de mahnă în suflet se-aşterne.
În suflet e gol şi în parc e pustiu.
 
Deodată, o, Doamne, ninsoarea-ncetează,
O boare de vânt austral se prefiră
Şi-aduce cu sine-un crâmpei de oază –
Miroznă de floare şi sunet de liră.
 
Ascuns într-un colţ de vântoaicele lumii,
Cu capul în nori şi sfidând calendare,
Un gingaş cais s-a pornit azi pe glume:
Ghiduşul cais dat-a astăzi în floare!
 
Tu iartă-l, o, Dive, c-a mers contra firii,
Păzeşte-i candoarea cu mitră de zeu,
Căci florile lui sunt o sfântă iubire
La moara de vise a lerului meu.
 
                                                         (Din volumul Trenul cu un singur pasager, Poezii,
                                                         Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, 88 p.)
 
 
Basarabiei
                  În memoria marelui Grigore Vieru
 
Basarabie,
rapsozii tăi ţi-au ales
cele mai deplasate – pidosnice – rime.
Rabie,
scabie,
tabie,
pe când tu
ai o singură şi
cea mai perfectă
în lumea poetică rimă:
sabie,
pe care a ridicat-o
contra duşmanilor neamului său,
sus şi tare,
un mare poet
din cohorta talentelor tale:
Ştefan cel Mare.
În faţa rimei tale perfecte
şi astăzi tremură
scursurile de pe toate coclaurile,
zoile tale de-acasă infecte.
Ca să nu mai rimezi
cu niscaiva spade din Spanii sau ţărmi japonezi,
ţi-au schimbat numele tău în „Moldova”,
confundând
apa vie cu aqua nova,
tavlegul cu negul,
partea cu întregul.
De unde să ştie ei
că sabia ta se poate făuri
nu numai în fierăriile din Toledo sau în oţelăriile nipone,
ci şi
la focul inimii unui haiduc
din preajma Sorocii
sau codrii Tigheciului?
Fruntea sus, Basarabie,
lamă de sabie!
Câtă vreme există duşmani
înăuntru şi la hotare,
câtă vreme-asasinii morali ne doboară stegarii,
muzele nu tac,
poeţi ştefani.
Sus rima oşteanului
Ştefan cel Mare!
 
 
Cum e, moş pasăre?...
                          În memoria poetului Gheorghe Vodă
 
Moş Pasăre,
tu, care ne-ai învăţat prin childuri
cum să amăgim foametea,
cum să temperăm seceta,
cum să detoxicăm frunza de tutun,
cum să scoatem stropul de apă din piatra seacă a Bugeacului,
de ce nu ai avut curajul să ne spui la vreme
cum e să fim mai puţin cârcotaşi,
mai fără pică pe capra vecinului,
mai omenoşi faţă de aproapele,
să avem cumsecădenia salcâmilor în arşiţi de vară
pe drumul spre târgul Cahulului?
 
Moş Pasăre,
cine să ne mai aducă în amintire
ostaşul pe nevenite,
basarabeanul pe deportate,
holda pe nesecerate,
grădina pe neudate,
fecioara pe nesărutate,
vinul pe nebăute,
viaţa pe nemâncate?
 
Cum e, moş Pasăre,
Să-ţi supravieţuieşti creatorul?
 
Dacă pe lumea aceasta şi pe ailaltă mai există vreun Dumnezeu
şi dacă în credinţa noastră mai există vreo poveste nemuritoare,
ia-ţi plosca şi buzduganul, moş Pasăre,
încalecă murgul – vântul şi gândul –
şi ţine-o tot într-o goană
spre cele şapte izvoare de apă neîncepută din miraculoasa împărăţie,
adu-i un strop de apă vie
măritului nostru Vodă al Bugeacului,
împărat în olatul nemuritoarei poezii.
 
Grea e viaţa aceasta pe nemâncate,
setea pe nebăute,
somnul pe netrezite,
moş Pasăre...
 
 
Vernale ploi, cel este herghelii
 
S-au pornit cu goana-n coame şi cu ropotu-n copite
din fântânile din ceruri
hergheliile de ploi.
Uite-i cum îşi calc pe urme, cum se-ncalecă-n orbire
strop pe strop, buiac pe noaten, telegar – pe-un cal de soi.
 
Ploi din cornul abundenţei se revarsă peste glie,
dezgolite, îşi fac baie ierbi-naiade, flori virgine.
Pomii tineri fac cu ochiul căpeteniilor şoldite:
Şi ziceaţi că pică cerul şi potopul nu-i a bine?
 
Smulşi din capiştea celestă, din căpestre, din zăbale,
ca la zămislirea lumii, fără frâie, fără şa,
caii mei, sirepi ca ploaia, herghelii din cer buiestre,
ar putea s-arunce globul, arhimezi fără proptea.
 
Când de-odată, fără ştire – dintre spaţiile astrale?
din străfund de cer sau mare? – un semnal ca un mister
stinge ropot de copite, nechezat de cai buieştri
şi-l retrage, ca pe-un fulger, în ostroavele din cer.
 
Arşiţa zilei, avidă, soarbe câlţii groşi de aburi
ce-i emană lin, prin humus, din plămânii săi pământul.
Zmeii mei nechează-n ceaţă, încercând să-şi ţină urma
ca să taie orizontul şi să nu-i întreacă gândul.
 
Caii mei fără zăbale, ploi – celeste herghelii!...
 
 
„Poloneza” lui Oghinski
În memoria studentei L.-M.T. de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”
din Chişinău, răpusă, în floarea vârstei, de leucemie
 
Marie zglobie,
navigând pe arterele urbei ca fulgul de păpădie,
în fustiţă şi ie,
cu obraji radiind ca bujorii în flăcări sub bolta cerie,
cu cosiţe ca două căpriţe-mpungându-se vajnic cu-o rază zurlie,
cu ce taină-magie
mi-ai ars inima mie?
 
Ia spune-mi, Marie,
ce vrăji te-au furat de la horele satului de pe toloacă,
legându-te-n băncile roase de carii de studenţie?
Marie,
pasăre-liră smulsă de-nalturi ca brâncuşiana măiastră din colivie,
floare de răsărită pe care te-aş fi recunoscut într-un lan dintr-o mie,
divină ca-n ochii smeritelor maice din curtea bisericii floare de iasomie,
te plâng sălciile-n vale ca nişte vădane, ce şi-au pierdut soţii-n război,
şi în scrânciobul lor te îmbie.
 
Marie,
să fi rămas în zori să săruţi picăturile de rouă de pe holda din glie,
la prăşit de porumb, la brodat pentru datul în scrânciob cea mai falnică ie,
să striveşti în plină toamnă cu tălpile înţepate de ciulinii din vie
                                                                           ciorchinii de rozăchie,
s-ar fi îmbătat de tăria mustitului tău toţi feciorii de-acasă
                                                                             şi cei din vecinie.
 
Ţii minte, Marie?
La balul bobocilor, cu sfârcul musteţilor date cu rimel,
                                  ne-nfoiam ca păunii din curtea părintelui Ion Văsălie,
bătrânul decan se credea la catedră cu kilometrica sa pledoarie,
când, ca un fulger, răsăriră pe scenă, fără nici o regie,
un harem de cadâne dansând boogie-voogie şi luând şi decanul
                                                                                        în tărărăşie.
Ne-ntreceam fiecare în glume, în scheciuri, în basme, în bizarerie:
care – o snoavă, o scenetă,
o melodie,
care – câte le ştie.
 
Când îţi veni, într-un târziu, rândul şi ţie,
minunăţie,
mlădie ca spicele-n freamăt de vânt ce se plimbă prin glie
                                                                                 ţărancă Marie:
burice de degete roase de muncă, menite s-arunce suveica nurlie,
să mângâie sapa ori snopii să-i lege în cântec de lie,
în dans de balet, neverosimil, eterice, parcă zburau pe
                                                                   pajiştea larg’-a pianului cea sidefie,
sfâşiindu-ne sufletul cu „Poloneza” lui Oghinski, rană vie
a despărţirii eroului de Patria-mamă şi-a noastră –
de satul în care ne născurăm în triluri de mierlă şi de ciocârlie.
 
Ţii minte, Marie,
ce ochi mari făcusem la anul întâi, Doamne, şi ce isterie,
când aruncase aşa, într-o doară, aluziv, doctoriţa Katiuşa,
cea plină de nuri,
rusoaica din visele-aezilor cea durdulie,
of-ul bărbaţilor de la pictură şi logopedie,
cum că o ciută din cele sucindu-le minţile visătorilor din filologie
ar fi bine să mai consulte vreun medic de leucocitoză sau hemogenie.
 
La doi ani, Marie,
fatală floare de iasomie,
te stinseşi cum se-aruncă o stea în abis ca miraju-n pustie,
nesărutată mireasă dându-se huţa într-un scrânciob de raze în harbuzărie.
Noi, fii ai gliei, crescuţi în misterul zborului falnic spre bolta cerie,
ştiam de răzlog, de orcic, de tălpig, de fuior, patru iţe, de ie,
însă nu cunoscusem devastatoarea urbană vocabulă leucemie.
 
Marie,
am s-alerg pe-un buiac cale de-o poştă ori de-o-mpărăţie,
iar de-o trebui – chiar şi de-o mie,
am să fur din fântânile basmului
o ploscă de apă vie
să mi te-nvie
şi-o să facem o nuntă cum alta n-a fost să fie
de când e lumea aceasta şi ailaltă, cea cenuşie.
 
Trei zile şi nopţi nunta noastră din mit o să ţie,
iar dragostea noastră –
cât dragostea dintre Soare şi Lună-n celesta crăie,
ducă-s-ar duce vârtej pe pustie,
o, dulce Marie,
necruţătoarea ta boală-urgie,
ce seceră veacul ca spicele coasa când, huni, dau năvală
                                                                             cosaşii-n câmpie,
peri-i-ar să-i piară pentru vecie numele hâdei –
să nu mai vie!
 
Sărutu-ţi evlavic preasfintele mâinile tale bătătorite şi arse
                                                          de soarele crud de pe deal şi din vie,
amprentele dorului lor de ţărancă din pânzele lui Grigorescu
                                   gravate pe clapele pianului dezacordat din Regie,
căci muzica lor, sfâşietoarea „Poloneză” a despărţirii lui Oghinski
                                                                                de măicuţa sa Patrie-glie,
despărţindu-te pentru totdeauna de noi,
tril de mierlă, acorduri de ciocârlie,
a devenit, ca durere şi măreţie,
poloneza intrării chipului tău feciorelnic în veşnicie.
 
(Din volumul Vernale ploi, Versuri, Editura Univers Ştiinţific,
Bucureşti, 2009, 104 p.)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog