Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

El şi ea în teatrul lui Val Butnaru (câteva reflecţii după spectacolul Avant de mourir)

Vladimir BEŞLEAGĂ

Alte articole de
Vladimir BEŞLEAGĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Profund impresionat, entuziasmat, dându-mi seama că am fost martor la un adevărat eveniment teatral, le-am urat realizatorilor – dramaturgului, actorilor, regizorului: „Vă doresc să aveţi parte de destinul şi faima pe care o are Steaua fără nume”, gândindu-mă, desigur, la nou-născutul „Teatru fără nume”. Iar aparte, într-un acces de sinceritate, pe care numai contactul cu o autentică operă de artă ţi-l poate declanşa, am cutezat să-i fac autorului o foarte intimă confesiune: „Am şi eu, Val, nişte texte dramatice şi... nu ştiu ce să fac cu ele...” La care deschidere inoportună m-am ales cu următorul sfat amical: „Puneţi-le la sertar... Eu aşa fac...”
Ulterior zile la rând am continuat să trăiesc bucuria ce mi-a adus-o acea seară minunată petrecută în teatrul de la subsol, dar şi să mă urmărească scurtul schimb de vorbe ce l-am avut cu autorul piesei. Ambele momente, pe neprins de veste, m-au adus într-o stare de... febrilitate, de trepidaţie chiar. Ce s-a întâmplat? De ce m-a tulburat într-atât? De unde provine efectul atât de neaşteptat a ceea ce am văzut? Când am conştientizat că acea stare a mea s-a preschimbat într-o obsesie, mi-am zis: trebuie să scriu câteva rânduri despre spectacol. Dar imediat o voce m-a avertizat: ce ai putea să spui tu, care eşti o fire dacă nu anti-, atunci a-teatrală? Da, sunt o fire a-teatrală, dar în adâncul sufletului sunt foarte dramatic!... Aşa se face că... am început să lucrez la text. În imaginaţia mea, desigur, adică în... gând. Într-adevăr, cum aş fi putut redacta realmente un text scris sau cules la computer dacă habar nu am de dramaturgie, de regulile scenei, nu posed elementarul instrumentar al unui critic de teatru? Şi ajungând aici, să vedeţi ce surpriză îmi face memoria! Îmi aruncă la un moment dat la suprafaţă, din subteranele ei, un titlu de piesă pe care am avut-o în faţă şi care se numea La Veneţia e cu totul altfel. Pe care am citit-o, dar din care nu am înţeles nimic atunci. Da, era a lui Val Butnaru, nu pricep de ce mi-o fi dat-o mie şi nici ce i-am spus despre ea. Poate dânsul îşi aminteşte. Când era asta? În anii ’80 ai secolului trecut. Eram preocupat pe atunci de proză. De tânăra proză. Dramaturgia nu mă tenta. Nu v-am spus că sunt o fire a-teatrală?
„Domnule Butnaru, am văzut spectacolul Avant de mourir şi mi-a plăcut grozav, dar nu ştiu DE CE? Dă-mi, te rog, textul să-l citesc. Vreau să mă dumeresc şi, poate, să scriu un mic eseu...” Mi-l dă. Îl citesc. Dar tot nedumerit rămân. Care-i secretul fascinaţiei acestui spectacol? Dar oare poţi să-ţi dai seama de darul şi harul unui autor / creator făcând cunoştinţă doar cu una din operele lui?
În fine, o scurtez. O întâlnesc pe Irina Nechit şi-i spun că... aş vrea să scriu despre... dar nu cunosc piesele anterioare ale lui Val Butnaru. Vreau să le citesc... Dânsa îmi răspunde: „Da, scrieţi, dar cât mai scurt. Unde o să publicaţi?”. Da, nu prea am unde... Dar mi-a dat în acelaşi timp o culegere de piese de-ale lui Val, în care microantologie, ca să vedeţi!, figurează şi... La Veneţia e cu totul altfel. Acum e acum! mi-am zis: după atâţia ani am să văd de ce atunci, când mi-a dat-o autorul, nu am priceput o boabă. Le citesc pe toate trei, dintr-o singură răsuflare, cum ai zice... Şi mă luminez oarecum. Ca un lup bătrân în ale cititului ce sunt, pornesc a scotoci prin cele texte, ca să pot depista procedee, metode, resorturi, capcane la care recurge şi pe care le întinde făcătorul lor, pentru a-l prinde şi duce şi fermeca pe cititor / spectator.
O teză generală la care am ajuns în urma lecturii: Val Butnaru este un dramaturg înzestrat cu har, un talent nativ, de o mare fineţe şi pătrundere psihologică, dar şi un maestru al unor structuri dramatice, care simte scena până în cele mai subtile şi ascunse coturi ale ei, având o viziune de ansamblu şi clară a ceea ce îşi propune să realizeze cu respectivele mijloace. Are o mână sigură, un stil alert, plin de surprize, suspansuri, paradoxuri, poezie şi profunzime de gândire.
La concret. Cele patru piese pe care le-am lecturat, care cuprind două decenii de muncă a autorului, trasează o evoluţie ascendentă remarcabilă din toate punctele de vedere: şi ca tematică, şi ca problematică, şi ca măiestrie şi realizare artistică. Apusul de soare se amână, o piesă cu subiect istoric (1982), vine, s-ar părea, în continuarea lucrărilor de acest gen (după Alecsandri, Barbu Ştefănescu Delavrancea, B. P. Hasdeu), dar epoca este abordată cu absolut alte mijloace şi procedee decât la predecesori. Însuşi titlul este polemic vizavi de cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acum în acest text se evidenţiază unele particularităţi dominante ale dramaturgului Val Butnaru, cum ar fi predilecţia pentru destinele şi avatarurile cuplului EL şi EA, dar şi pentru o metaforă scenică globală ca acea culoare de sânge a cerului desfăşurat deasupra câmpului de luptă semănat cu cadavrele celor ucişi…
Recitită, La Veneţia e cu totul altfel (1988) ne reprezintă un dramaturg care şi-a găsit calea proprie şi, când spun asta, am în vedere că s-a conectat la marile modele europene şi universale, depăşind cadrul îngust al provincialismului care a ţinut atâtea decenii în ghearele lui scrisul nostru, inclusiv dramaturgia. Veneţia cu gondolele ei apare aici ca un simbol al descătuşării şi libertăţii fiinţei, care dintotdeauna a tins către împlinire şi fericire. Dar cum altfel se poate produce acest miracol, acest etern vis al omului decât numai ÎN DOI – EL şi EA, cei care se caută, se găsesc, dar, la un moment dat, se pierd iarăşi şi rămân să trăiască doar cu amintirea a ceea ce a fost… Piesa poartă în structura ei ceva din aerul epocii când era în deplină desfăşurare Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională a românilor basarabeni, chiar dacă doar vag şi aluziv. De altfel, Val Butnaru nu obişnuieşte să se lanseze prin teatrul său în dezbateri şi lupte politice de moment – viziunea sa asupra omului şi existenţei lui se concentrează prin mişcările şi evoluţiile profunde ale individului, deci şi asupra comunităţii.
Remarcăm şi în această piesă prezenţa unei metafore scenice globale care este APA. Apa ca element ce desparte, apa ca mediu ce face oamenii să se întâlnească şi apa ca simbol al trecerii şi scurgerii timpului.
Şase autori în căutarea unui personaj (2001) nu dezvăluie doar filonul polemic – intertextualist de sorginte eminamente postmodernistă (parafraza piesei lui Pirandello?), ci conturează cu pregnanţă nervul ironic al autorului, dar şi al celorlalte componente dominante ale discursului dramatic: monologuri poetice de rară frumuseţe şi emotivitate, nuclee nuvelistice care vin să scoată în evidenţă ideea de bază a textului, fără a ocoli problema cuplului, aici fiind prezente simultan trei, ceea ce creează în desfăşurarea relaţiilor dintre EL şi EA o adevărată şi ameţitoare simfonie scenică. Cum ziceam mai sus, am pornit să vânez secretele fascinaţiei textelor lui Val Butnaru şi în această piesă am depistat din înseşi spusele autorului, chiar dacă îl citează pe Goethe, că prin detalii ni se arată Dumnezeu.
Sondarea artistico-scenică a ceea ce am denumit drept metafizică a cuplului, adică a raporturilor şi relaţiilor etern enigmatice dintre EL şi EA sau, mai corect, dintre EA şi EL, căci ea, de fapt, primează, deşi credem din inerţie inversul, este realizată de către dramaturgul Val Butnaru în admirabila sa piesă Avant de mourir. Este o operă de vârf în teatrul de la Chişinău şi nu numai. Iar în contextul acesteia e nevoie de prudenţă pentru oricine va pretinde a se numi autor dramatic, dar şi un intelectual.
Începutul este de-a dreptul şocant. Un bărbat trecut de jumătatea vieţii, brusc îşi dă seama că şi-a ratat-o şi caută, zvârcolindu-se printr-o încăpere la un subsol închiriat, un cârlig de care să-şi agăţe ştreangul şi… nu-l găseşte. Iar când îl găseşte, acesta se… rupe. Ca spectator ai certitudinea că nu e decât o convenţie, că aici se joacă… teatru, dar nu ştiu cum se face că acţiunea derulându-se vertiginos, eşti răpit de ceea ce vezi şi… adus într-o altă lume, imaginară – cea plăsmuită de autor. Cum se face asta? De ce se întâmplă aşa? Primele explicaţii ce-mi vin în minte ar fi că eu… noi, toţi cei ce participăm la acest act magic, în acest teatru fără nume improvizat la acest subsol, şi bărbatul ce vrea să-şi pună capăt zilelor suntem un tot întreg, avem acelaşi destin vitreg. El – plecat în străinătăţi, de cincisprezece ani, să câştige un ban pentru familia sa, şi ajuns la capătul puterilor, noi – intraţi tot de atâţia ani în întunecatul tunel al interminabilei tranziţii din neunde spre nicăieri… Nu voi rezuma fabula piesei, pentru că nu aş face decât să simplific şi să banalizez încărcătura emotivă şi de idei a piesei lui Val Butnaru. Voi zice doar atât:
– Spectacolul trebuie văzut!
– Mergeţi să vedeţi Avant de mourir !
– Aşa ceva nu s-a mai întâmplat pe scenele de la noi – este un spectacol de mare clasă!
Actorii Igor Caras şi Ina Surdu (studentă) sunt fenomenali.
Regizorul Anatol Durbală a lucrat inspirat, ca un zeu.
Scenografia lui Iurie Matei este de zile mari, iar muzica lui Vasile Goia e una divină.
Repet:
– Spectacolul trebuie văzut!
– Spectacolul se cuvine a fi filmat pentru istoria „Teatrului fără nume”, care, chiar de ar fi să aibă doar o singură stagiune, el a făcut deja epocă…
– Mergeţi să vedeţi Avant de mourir, veţi muri mult mai uşor, căci veţi învăţa cum se moare
24 februarie 2007
 
P.S. În absenţa unei analize profesioniste a spectacolului şi jocului actorilor, la care s-a aşteptat cititorul acestor firave reflecţii, îi amintesc un vechi şi foarte profund proverb românesc care va suplini ceea ce nu am reuşit eu. Anume: „Cele mai frumoase flori sub mărăcini cresc”.
 
V.B.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog