Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Un bilanţ în eminescologie

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Eminescianismul continuă să iradieze cultură în pofida incidenţei doritorilor de a-l scoate pe Eminescu din ceea ce numim astăzi centrul iradiant al canonului literar românesc. Iar una dintre feţele eminescianismului este tocmai exegeza. Ea cunoaşte o forţă germinativă pe care puţini scriitori o au în diverse culturi naţionale. Anual apar mii de scrieri în periodice şi zeci de volume, fie ediţii ale operei, fie studii de amploare monografică. La sfârşitul lui 2009, unul dintre aceste volume a fost semnat de reputatul critic şi istoric literar Adrian Dinu Rachieru: Eminescu după Eminescu (Texte şi contexte) (Editura Augusta, Timişoara, 2009, 254 p.). La cei 60 de ani ai săi, împliniţi în septembrie 2009, să facem şi bilanţul celorlalte volume de autor: Vocaţia sintezei. Eseuri asupra spiritualităţii româneşti (Timişoara, Editura Facla, 1985), Pe urmele lui Liviu Rebreanu (Bucureşti, 1986), Cele două Românii? (Timişoara, 1993), Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel (Timişoara, 1995), Marin Preda. Omul utopic (Bucureşti, 1996), Liviu Rebreanu. Utopia erotică (Timişoara, 1997), Elitism şi postmodernism (Chişinău, 1999), Bătălia pentru Basarabia (Timişoara, 2000), Alternativa Marino (Iaşi, 2002), Biblioteca din iarbă (publicistică, Timişoara, 2002), Vina (primul volum din trilogia romanescă Legea conservării scaunului – Timişoara, 2002), Globalizare şi cultură media (Institutul European, Iaşi, 2003), Nichita Stănescu – un idol fals? (Princeps Edit, Iaşi, 2006).
„Vocaţia sintezei”, sintagma din titlul apărut în 1985, i se potriveşte foarte bine lui Adrian Dinu Rachieru, de formaţie sociolog. Eminescu după Eminescu, un titlu folosit şi de o antologie de studii eminesciene, înainte de 1989, la unul dintre volumele colecţiei „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iaşi, este o binevenită sinteză asupra stării actuale a eminescologiei, focalizându-se către principalele teme din ultimele decenii. Remarc de la bun început tonul echilibrat, cu o egală detaşare faţă de autorii comentaţi, acurateţea limbajului critic, capacitatea de surprindere a ceea ce este esenţial, încât cartea mi se pare a fi cea mai obiectivă imagine a modului cum este receptat Eminescu după 1989. O concentrare binevenită a ceea ce Constantin Cubleşan a încercat să facă în mai multe volume care au îmbrăcat forma unei veritabile istorii a eminescologiei. Nu e cazul cărţii lui Adrian Dinu Rachieru. Autorul problematizează tematic starea în care se află raportarea noastră la Eminescu pe fondul crizei culturii actuale. Între encomiastică festivistă şi „demitizare” agresivă, calea de mijloc rămâne cea regală şi, de fapt, aici trebuie găsit eminescianismul de fond al culturii româneşti, care asigură poetului calitatea de arheu al canonului literar românesc, cu extensie la întreg ansamblul culturii naţionale. Nu întâmplător unul dintre motourile folosite pentru un capitol este cel al metaforei blagiene a copacului: „Eminescu este marele copac, din care toţi ne tragem”. Fireşte, tocmai asemenea formulări „canonice” stârnesc aversiunea sanguinară a ultimilor „demitizanţi”. Fiindcă pledoariile hiperapologetice ale unor veleitari sunt foarte uşor de ridiculizat. Cum ar fi, de pildă, iniţiativa unor scriitori sau comentatori de a-l canoniza pe Eminescu de către Biserica Ortodoxă Română. Ne aflăm pe două paliere diferite ale realului şi confuzia dintre ele devine păguboasă: canonul literar şi canonul religios. În condiţiile în care Eminescu este ameninţat să fie detronat din centrul canonului literar românesc, mi se pare „suprarealist” să ignori faptul şi să propui canonizarea între sfinţi a poetului. Adevărul e că Eminescu rămâne „sfântul ghiersului românesc”, după memorabila spusă a lui Tudor Arghezi. Iar datoria scriitorilor este a de veghea asupra acestei canonicităţi laice, chiar dacă nu trebuie ignorată legătura plasmatică dintre cele două ordine ale realităţii. În esenţă, aceasta mi se pare şi pledoaria fermă a cărţii lui Adrian Dinu Rachieru, în condiţiile în care voci critice de mare autoritate, precum cea a lui Nicolae Manolescu, din Istoria critică a literaturii române, devin prizoniere ale nefastei ideologii a „corectitudinii politice”, deşi pretind contrariul, militând pe faţă pentru „istoricizarea” operei eminesciene, care „istoricizare” echivalează cu eliminarea din centrul canonului literar românesc. Aceasta este marea miză a culturii româneşti contemporane, iar Adrian Dinu Rachieru o susţine cu măsură, cu bun simţ şi cu spirit critic (pentru detalii, a se vedea capitolul M. Eminescu şi canonul literar românesc, p. 203-222).
Cartea este structurată în şapte capitole, cu tot atâtea teme ale eminescologiei, plus un Argument şi o concluzie sub titlul Eminescianism şi eminescologie. Mă voi raporta doar la câteva aspecte şi la soluţiile propuse de autor. Chiar din primele pagini, invocând în sprijin diverşi autori, Adrian Dinu Rachieru, recurgând la un limbaj uzitat în ultima vreme, concede că Eminescu este un brand cultural popular, chiar în pofida celor care consideră a fi vorba de unul „inventat” (Eugen Negrici, Ruxandra Cesereanu, Ioana Bot ş.a.). Este şi un alt mod de a-i recunoaşte centralitatea în canonul literar românesc. Iar cea mai bună dovadă o constituie necurmatele controverse în jurul personalităţii lui Eminescu. Din acest punct de vedere, şi „denigratorii” confirmă indirect vitalitatea „mitului Eminescu”, aşa cum, de altfel, a demonstrat şi Al. Dobrescu în seria de trei volume dedicate temei. Altminteri, primul capitol vorbeşte despre „un război imagologic” în jurul lui Eminescu, de la studiul lui Alexandru Grama din 1891 şi de la prima monografie realizată de Nicolae Petraşcu, în 1892, până la scandalul mediatic al „dilematicilor” sau la Istoria manolesciană, care pretind că de la ei începe a treia etapă importantă în istoria eminescologiei, celelalte fiind legate de numele lui Titu Maiorescu şi al lui G. Călinescu (v. p. 48). O asemenea simplificare zeflemistă a istoriei eminescologiei ar avea haz dacă nu s-ar bizui pe o autosuficienţă spirituală vecină cu ignoranţa. În genere, contestatarii lui Eminescu au această izbitoare „calitate”: de a nu fi citit cele şaisprezece volume ale ediţiei naţionale, nemaivorbind de totala ignoranţă asupra sutelor de cărţi care s-au scris despre opera împricinatului. Desigur, se poate invoca dreptul „democratic” de a nu-l citi pe Eminescu (p. 24); nimeni nu poate pune la îndoială un asemenea drept la ignoranţă. Altminteri, slavă Domnului, cum atrăgea atenţia Nicolae Georgescu, statul român nu a „abuzat” nicicum de „brandul Eminescu” (v. p. 25) spre a crea vreo instituţie specială pentru exercitarea profesiunii de „eminescolog”, ştiinţa numită „eminescologie” neexistând ca atare, ci fiind preocuparea privată a unor pasionaţi. Aşa se explică de ce, bunăoară, germanii au reuşit să editeze, după toate rigorile editologiei, uriaşa operă a lui Goethe, de 125 de volume, doar în 25 de ani, iar noi, românii, nu avem o ediţie ne varietur nici după 118 ani de la cedarea către Academie a lăzii cu manuscrise, în 1902, în urma campaniei de presă declanşate de Matei Eminescu şi de alţii.
La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „junimist”, Adrian Dinu Rachieru răspunde nuanţat, bazându-se pe vechea şi mai noua bibliografie, cum ar fi, de pildă, cercetarea Ilinei Gregori privind perioada berlineză din anii de formaţie intelectuală a poetului. Îl apropie de junimism nu doar faptul că a frecventat cenaclul Junimea, că a avut prieteni statornici printre junimişti, că a elaborat, alături de Titu Maiorescu, „teoria formelor fără fond”, că a avut o „formaţie” germană, „catalitică”, în sensul dat cuvântului de Lucian Blaga, dar şi urmarea principiului estetic în poezie sau aderenţa la partidul conservator. În acelaşi timp, Eminescu trebuie considerat un „disident” între junimişti, „disidenţă” care s-a manifestat în toate aceste aspecte, culminând cu independenţa ideologică şi politică, care i-a şi adus scoaterea, devenită tragică, din publicistică şi din viaţa civilă, în nefasta zi de 28 iunie 1883. Şi aici, desigur, faptele sunt de nuanţat, fiindcă „disidenţă” poate fi numită mai degrabă acea „opoziţie miluită”, atât de profitabilă, a aripii junimiste, în frunte cu Maiorescu, Petre P. Carp şi Theodor Rosetti. În realitate, cel care a rămas fidel conservatismului, cu toate consecinţele dramatice, a fost Eminescu. De aceea, eticheta de „reacţionar”, venită dinspre liberalii „roşii”, n-a fost lipită pe fruntea lui Titu Maiorescu, ci pe a publicistului de la „Timpul”, etichetă cu o tradiţie îndelungată, perpetuată până în zilele noastre. Numai că abia acum numele de „reacţionar” s-a putut transforma în „renume”, în sensul recunoaşterii unui merit capital pentru un intelectual. Gânditori români şi străini, de prim-plan, remarcă importanţa geniului reacţionar pentru civilizaţie şi cultură. Între ei, Virgil Nemoianu, Harold Bloom, Jean Sévillia, Antoine de Compagnon ş.a. Cel din urmă este autorul unor remarcabile cărţi în care spiritul „reacţionar”, considerat „antimodern”, este recunoscut la mari personalităţi ca Joseph de Maistre, Baudelaire, T. S. Eliot, Marcel Proust, Paul Valéry sau Roland Barthes. De fapt, demonstrează Antoine de Compagnon, adevărata modernitate vine de la „reacţionari” (cf. Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005). Ceea ce este absolut impresionant e că Eminescu însuşi s-a autodefinit ca „reacţionar” în accepţia dată cuvântului de Virgil Nemoianu şi de Antoine de Compagnon. Ce-i drept, corect în raţionamente, Virgil Nemoianu cade în ideologie când vine vorba de Eminescu, conservând pentru poet sensul negativ al etichetei (vezi alte aspecte în capitolul Despre „reacţionarismul” eminescian).
Strâns legată de „reacţionarism” şi de „modernitatea” antimodernilor este celebra teorie a formelor fără fond. Adrian Dinu Rachieru îi dedică al patrulea capitol sub titlul Eminescu şi teza „formelor goale”. Dincolo de asemănările cu teoria maioresciană, autorul subliniază şi aspectele originale, distinctive de ale mentorului junimist. Eminescu are o complexă teorie a influenţelor, apropiată de a lui Blaga, vorbind de influenţe benefice şi de altele opresive, mutilatoare. „Formele fără fond” se nasc din cele declarate „neopresive”, dar care se dovedesc mutilatoare, fiindcă încalcă evoluţia organică a unei culturi şi civilizaţii. De aceea, soluţia lui Eminescu este apropiată de a conservatorismului englez: forme vechi, dar spirit pururea nou. Este şi definiţia profundă pe care o dă Eminescu modernităţii, foarte apropiată de a unui Antoine de Compagon. Adrian Dinu Rachieru o compară cu aceea a lui Adrian Marino, a lui Etiemble sau a lui Constantin Schifirneţ (p. 140, 153). Adrian Marino îi lăuda, din acest punct de vedere, pe paşoptişti, intuind că aceştia urmau calea organică a modernizării. Aceeaşi laudă o are Eminescu pentru „sîntele firi vizionare”, dar nu şi Titu Maiorescu. Instructivă e şi paralela teoriei eminesciene cu aceea a lui C. Rădulescu-Motru din Cultura română şi politicianismul (1904, v. p. 145).
Capitolul al V-lea vorbeşte de Chestiunea basarabeană, fundamentală pentru gândirea politică eminesciană şi familiară lui Adrian Dinu Rachieru, el însuşi autor al unei cărţi despre Basarabia. Cu siguranţă, Eminescu a fost cel mai bun cunoscător al problemei şi studiile şi articolele sale în atare privinţă sunt de o actualitate stringentă. Atitudinea eminesciană poate fi esenţializată chiar prin motoul reţinut de Adrian Dinu Rachieru pentru capitol: „Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că, prin urmare, nici astăzi nu are dreptul de a renunţa”. Că unii dintre politicienii noştri diletanţi ar fi gata să renunţe astăzi de dragul intereselor ruseşti, aşa cum au renunţat la nordul Bucovinei, la Herţa şi la judeţele basarabene sudice încorporate în Ucraina, nu ar mai fi de mirare. Adrian Dinu Rachieru subliniază şi importanţa pe care a avut-o şi o mai are Eminescu pentru conservarea conştiinţei naţionale în Basarabia, alături de alt mare simbol, Ştefan cel Mare şi Sfânt. El nu trece cu vederea nici atitudinea indiferentă a unei părţi din intelighenţia românească faţă de Basarabia, în frunte cu Nicolae Manolescu, cel care nu s-a ostenit să acorde vreun rând literaturii basarabene, pe care o expediază din vârful peniţei la coşul cu maculatură din simplul motiv că nu a binevoit s-o citească.
Mă opresc aici cu aprecierile, deşi fiecare capitol ar merita prezentări extinse. Am ţinut doar să subliniez că Adrian Dinu Rachieru este nu doar un foarte bun cunoscător al lui Eminescu şi al eminescologiei, dar şi o conştiinţă responsabilă pentru destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în condiţiile încă foarte tulburi ale globalizării şi ale integrării noastre europene.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog