Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Un oaspete binevenit

Emil VRABIE

Alte articole de
Emil VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Alexandru Sturza se afla de mai bine de o săptămână la moşia surorii sale, la Manzâri. În calitate de fondator al Societăţii agricole a Noii Rusii, împreună cu cumnatul său, el organiza aici o expoziţie-iarmaroc. Târgul avea drept scop să demonstreze boierilor din Basarabia şi din câteva regiuni sudice ale Rusiei succesele gospodăriei-model de la Manzâri.
Soţii Edling aveau cu ce se mândri pe bună dreptate. În vreo cincisprezece ani ei prefăcuseră pământurile, acoperite de ierburi înalte de stepă, într-o oază de belşug şi într-o sursă de venituri mari.
Ca bun gospodar ce era, moşierul Alexandru Sturza, proprietar de pământuri alături de Manzâri – la Ocna, aplica aceleaşi metode de gospodărire: munca liberă şi bine retribuită, dezvoltarea ramurilor rentabile ale agriculturii. Se ocupa mai ales cu creşterea oilor pentru lâna fină, cultiva cereale şi practica vieritul.
În zilele de pregătire a iarmarocului Alexandru Scarlatovici, cum îi ziceau aici, împreună cu doi specialişti de la statistica din Tighina, făceau calcule, desenau diagrame, care ilustrau succesele obţinute în primii ani de gospodărire a boierilor Edling. Deodată ocupaţiile lor fuseseră întrerupte de sunetele zurgălăilor unei trăsuri din care ieşi un tânăr prezentabil. Sturza îl recunoscu – era studentul său de odinioară Mihail Kogălniceanu.
– Vai, ce oaspete! De ce n-ai venit, dragul meu, la deschiderea Societăţii noastre de istorie şi antichităţi, că te-am invitat?
– N-am avut posibilităţi, domnule profesor, răspunse tânărul istoric.
– Ei, profesor..., spuse zâmbind Sturza. N-am lucrat ca profesor. V-am predat şi eu un ciclu de prelegeri de religie şi morală, ca să vă fac un bine.
– Atunci sunteţi un bun pedagog. Prelegerile dumneavoastră le port şi acum în minte şi în inimă.
– Hai, lasă. Vino mai bine să te îmbrăţişez.
Îi plăcea lui Sturza acest fost student al său, dolofan şi energic, isteţ la minte, plin de curiozitate.
– Bunul meu învăţător! Am venit la dumneata cu mai multe treburi. Dar să le luăm pe rând. Mai întâi vreau să vă fac un mic cadou: două cărţi de-ale mele. Prima se numeşte Istoria Valahiei, Moldovei şi voloşilor transdunăreni. Vol. I. E o viziune a mea a istoriei naţionale. Dacă vă amintiţi, în 1837, v-am citit fragmente din ea. Mă încurajaţi atunci cu cuvinte de laudă. Păi, iată, am editat-o.
Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, citi pe copertă Alexandru Sturza cu un elegant accent franţuzesc. Mulţumesc. Am s-o studiez cu plăcere.
– Iar aceasta e o revistă de istorie, pe care am de gând s-o editez pe parcursul anilor. Se numeşte „Arhiva românească”. Aici sunt publicate documente, articole care vor servi, mă gândesc, ca bază ştiinţifică a istoriei noastre.
– Eşti de laudă, dragă Mihaile! Faci lucruri bune. Îţi mulţumesc pentru cadouri.
– Domnule tainic-consilier! Vreau să vă mai spun că n-am venit la Odesa pe ascuns, ci cu acte în regulă. Sunt semnate de consulul Rusiei de la Iaşi. Scopul călătoriei – să mă folosesc de apele mării.
– Facem să fie bine, dragul meu. Te vei odihni la vila mea „Azil” de pe malul mării. Luăm masa acum?
– Nu. Am servit câte ceva în drum.
– Atunci haide să-ţi arăt mai întâi gospodăria surorii mele, localitatea. Să vezi cu ce ne mândrim şi noi aici, la Manzâri.
Spunându-le celor doi specialişti de la Tighina ce mai au de făcut, Alexandru Sturza se urcă cu musafirul binevenit într-un faieton şi porniră pe întinsurile moşiei.
Văzând hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile de vaci, pământurile bine lucrate de viţă de vie, de cereale, Mihail Kogălniceanu făcu îngândurat:
– De ce n-am avea pretutindeni aşa gospodării? Ţara Moldovei ar avea atunci o economie mai puternică şi n-am depinde de alte ţări.
Au intrat apoi în pădure. O adevărată gură de rai cu copaci seculari de diferite specii, cu luminişuri, cu ciripit de păsări... Fiind singuri, tânărul Kogălniceanu se destăinui:
– Excelenţă, v-am spus că am venit cu acte în regulă, dar vreau să ştiţi că sunt urmărit de „ohrancă”. Nu le plac muscalilor, pentru că de mai multe ori am ieşit împotriva protectoratului rus, instituit de Regulamentul Organic, şi am apărat autonomia ţării mele de orice amestec al unei puteri străine. Aşa că vă rog, domnule tainic consilier de stat, să mă luaţi sub ocrotirea dumneavoastră, aflându-mă aici, la Odesa.
– Mă voi strădui, promise Sturza. Mâine, la serbare, neapărat va fi vreun turnător-doi. Eu am să te dau drept nepotul meu de la nordul Basarabiei. Dar la Odesa, la vila mea, nimeni n-o să te deranjeze.
Pe Kogălniceanu îl impresionară şi noile construcţii din sat: conacul soţilor Edling – o casă frumoasă cu două etaje, biserica, înălţată pe banii Ruxandei şi ai lui Alexandru, un mic spital, şcoala sătească.
– Iată, la şcoală am să-ţi prezint un om deosebit, făcu nu ştiu cum cu tristeţe Alexandru Sturza. E vorba de Ion a lui Ion Măzărache. E fecior de boier, de prin părţile Bălţilor. Tatăl său l-a dat la învăţătură la universitatea din Viena, căci era deştept, se trăgea la carte. A învăţat acolo filozofia şi retorica. A rămas să predea la universitate, dar rătăcindu-se prin bodegile oraşului, a prins gustul băutului şi mai departe nu s-a putut menţine în serviciu.
Strămutându-se cu traiul la Sankt Petersburg, trista lui poveste continuă. De la universitate, unde se angajase, a fost concediat peste jumătate de an. Sora mea Ruxanda l-a întâlnit pe Măzărache în cabinetul Excelenţei Sale, fostului Ministru al Învăţământului Goliţân, cerând un serviciu. Ruxandei i s-a făcut milă de compatriotul nostru, de soţie şi de cei şase copii ai lui şi l-a adus la Manzâri. L-a numit econom şi învăţător la şcoală. Dar vorba poporului: pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă. Ştii ce a făcut el cu vreo trei luni în urmă? Îl trimite soră-mea la Odesa să încheie un contract cu un grec-comerciant. Îl îmbracă într-un surtuc nou-nouţ şi drum bun! Nefericitul nostru Măzărache, după ce-şi făcuse treaba, se întâlni cu alţi nenorociţi de la Odesa şi rămase gol-goluţ, fără documente şi fără bani. A ajuns la Manzâri când pe jos, când cu căruţa, ca vai de dânsul. Ştii cum îl numesc eu? Un deştept-prost. E paradoxal, dar aşa e. Un retor vestit, un om cu multă ştiinţă de carte, dar dând dovadă de atâta lipsă de voinţă, de lipsă de disciplină – nu-şi poate stăpâni viciul nicicum. Păi nu-i un deştept-prost?
Kogălniceanu zâmbi amar.
Pe Ion Măzărache l-au găsit într-o clasă, fiind înconjurat de vreo douăzeci de moldovănaşi. El făcea şi lecţii, şi repetiţii pentru serbarea de a doua zi. Explica copiilor cum se pronunţă unele consoane, îi punea pe fiecare în parte să le rostească. Au cântat în cor câteva cântece religioase şi populare. Le ieşea bine. Apoi un băieţaş a declamat un psalm din Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei: „Limbile să salte / Cu cântece nalte / Să strige’n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul. / Domnul iaste tare, / Iaste’mpărat mare / Preste tot pământul / Şi-şi ţâne cuvântul. / Supusu-ne-au gloate / Şi limbile toate / De ni-s supt picioare / Limbi de pre supt soare. / Alesu-ş-au şie / Parte de moşie / Ţara cea dorită / Care-i giuruită / Lui Iacov iubitul, / Ce-i ţâne cuvântul. / Mila să-şi arate / Cea de bunătate / Spre noi, ticăloşii, / Precum ne spun moşii”.
A declamat poezia frumos, cu inimă, cu intonaţie. Au aplaudat nu numai copiii, dar şi boierul Sturza, şi oaspetele Kogălniceanu.
După lecţie au schimbat câteva vorbe şi literatul de la Iaşi a înţeles că Măzărache e un bărbat cărturar, talentat.
Seara, înainte de cină, Alexandru Sturza îşi pofti oaspetele în odaia sa. Întrebă ce se mai face peste Prut, la Iaşi. Mihail Kogălniceanu îi spuse că se aşteaptă schimbări spre bine: la mulţi boieri, cărturari s-a trezit sentimentul naţional, vor unirea cu Valahia, sunt nemulţumiţi de protectoratul rus.
– Deşi sunteţi veri drepţi cu domnitorul nostru Mihail Sturza, zise oaspetele, dar am să vă spun adevărul: multă lume nu-i mulţumită cum conduce el ţara. Vreo sută de boieri au fugit peste hotare.
– Nu-i bine, tinere, zise gânditor consilierul Sturza. Emigrarea totdeauna numai slăbeşte naţiunea.
– Pe de o parte Mihail Sturza pare a fi aspru, pe de alta – se vede o teamă nemaipomenită faţă de consulul rus de la Iaşi, continuă Kogălniceanu. Deseori nu înţelegi, cine-i adevăratul stăpân: domnitorul sau consulul. Mai repede ultimul.
– Protectoratul asupra Principatelor, zise Sturza, e un instrument de dominaţie absolută a ruşilor. Ştiu despre aceasta, dragă Mihaile. Eu până nu demult idealizam tot ce făcea conducerea Rusiei. Dar acum vreo zece ani mi-am revăzut părerile. M-am convins că Imperiul Rus umblă cu amăgeli, foloseşte religia în scopuri politice, vrea noi şi noi stăpâniri. M-am convins de asta după schimbările spre rău în Basarabia. Şi nu numai. Iată aici, în această lucrare, am descris tendinţele negative pe care le-am observat. Cartea se va numi Menţiuni despre Rusia. E scrisă în limba franceză şi e destinată în fond cititorilor din Europa. Dacă nu eşti contra, o să-ţi citesc numai o pagină-două din ea. E vorba despre situaţia din Basarabia.
Sturza luă de pe masă un teanc de hârtii, găsi pagina respectivă şi citi: „Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic, pe care tocmai l-am semnalat. A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale – acesta e astăzi scopul principal ce preocupă guvernul. Or, noua direcţie prezice Rusiei încetarea oricărei expansiuni durabile, este posibilă chiar o retrogradare a tendinţei sale de acaparare. Desigur, dezicerea de a se extinde în continuare trebuie să fie considerată ca un rezultat recomandabil pentru Rusia; dar face oare să rişte ea să piardă nişte achiziţii sancţionate de timp? Nu-i oare o iluzie să tinzi la o asemănare cu centrul Rusiei a unor provincii eterogene, atâta timp cât această asimilare nu poate să rezulte dintr-un exemplu molipsitor şi din seducţia bunei stări? Mai întâi instruiţi poporul cuceritor şi faceţi-l mai fericit decât provinciile cucerite şi atunci veţi constata că asimilarea popoarelor se face de la sine, ce-i drept încet, dar fără efort. Iată de ce, atâta timp cât se schimbă ordinea firească a prozelitismului politic, vor exista nemulţumiţi şi nerecunoscători.
Aproape că n-am putea, în sens de extindere, să găsim modele mai convenabile, decât cele reprezentate de romanii înşişi. Acest popor cuceritor şi conservator, al cărui spadă fu emblema şi vulturul, semnul de unire, subjuga naţiuni din lumea cunoscută, unele după altele, dar fără a le lichida. Ei au asociat zeii acestora dii minorum gintium (zeii gintei minore) cultului zeilor care locuiau în Capitoliu, lăsau neatinse oraşele cucerite, instituţiile lor municipale şi distribuiau comunelor pe care vroiau să le favorizeze prerogativa inerentă de titlu de cetăţean roman ş.a.m.d.
...Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi în Basarabia. Ei se stabilesc cu miile, fiindcă regiunea Bugeacului e încă necultivată şi nepopulată, pe când restul provinciei posedă un sol fertil, păduri virgine, susţine relaţii comerciale cu Austria şi Turcia şi, în plus, are nişte tradiţii ale meşteşugarilor proprii libertăţii poporului...”. Observi, Mihaile, cum mă exprim: „curg puhoi”. Acesta-i purul adevăr. E o treabă murdară, special dirijată de guvern. Ea va aduce mult rău basarabenilor.
Mihail Kogălniceanu ascultă cu atenţie, apoi zise:
– Acesta-i un document istoric, dascăle. Aceste pagini sunt nu numai ca un imbold pentru meditaţie, ci şi o chemare la acţiune. Mă gândesc, iată, la sărbătoarea de mâine. O să vorbiţi numai în ruseşte. În limba noastră o să răsune doar frumoasa poezie a lui Dosoftei şi vreo două cântece.
– Aşa-i, confirmă savantul Sturza. Altfel nu se poate. Acestea-s regulile jocului... impuse de stăpânitori.
– Vă înstrăinaţi de naţiunea noastră, de limba română, cum îi zice Dosoftei şi mulţi-mulţi alţii.
– Nu toţi. Pe Alexandru Sturza nu-l înstrăinezi. Nici pe Măzărache.
– Da. Vă rog să-l invitaţi la cină, dacă se poate, şi pe domnul Măzărache.
La cină oaspetele binevenit a fost prezentat stăpânilor casei – surorii şi cumnatului. A fost recomandat ca istoric, literat, avocat şi aghiotant al domnitorului.
– Pentru noi e oaspete de la Iaşi, încheia Alexandru prezentarea, pentru ceilalţi e nepotul meu. Aşa se cuvine.
Seara a trecut vesel, cu glume, cu multă muzică. Ruxanda le-a cântat la pian, la chitară, instrument pe care-l deprinsese a mânui cu virtuozitate încă de pe timpul când era domnişoară de onoare la Curte.
În orele de răgaz Alexandru Sturza prefera anecdotele. Astăzi povesti o istorie hazlie, auzită de la un gospodar de pe moşia sa. Acest ţăran zicea că vorba „M-am săturat ca de hrean” porneşte din ograda lui. Într-o primăvară cam ploioasă hreanul mai că se întinse pe jumătate de grădină. Îl smulgeau azi, îl smulgeau mâine, dar el după o ploiţă se prindea la loc şi mai verde, şi mai frumos se făcea. „Ptiu, m-am săturat de hreanul acesta”, spuneau toţi ai casei.
Într-o zi trece pe lângă gospodăria lor un consătean din altă mahala. Îi vede pe bieţii cultivatori de hrean, tot smulgându-l, şi întrebă bâlbâindu-se, cum era de felul lui: „B-bade I-ion, n-nu m-mi-i da şi m-mie c-câteva r-rădăcini să a-am şi eu h-hrean.” Îţi dau, măi Vasile, îţi dau şi mai mult, răspunse Ion.
Spre toamnă se întâlnesc iară. Ion îl întreabă pe Vasile: „S-a mai prins hreanul cela?”. Vasile face a lehamite din mână şi zice: „L-am sădit în vie, şi s-sa lăţit p-peste tot. A-acuma şi v-vinul pute a h-hrean”.
Şi mai vesel se făcu, când veni profesorul de retorică Ion Măzărache. Acesta îşi aminti cum îi ajuta pe unii copii să combată dificultăţile în vorbire.
Un băieţaş zice: „Nu pot rosti corect cifrele «sase», «sapte»”. Îl sfătui în glumă: „Numeşte-le opt. Eşti cipeleag şi de aceea nu le poţi rosti. Şi nu te ruşina de aceasta, căci această boală, să-i zicem, nu se lecuieşte. Celelalte cuvinte rosteşte-le corect”. Altul se jeluie: „Numele Zola nu-l rostesc bine”. „Da tu nu-i zi Jora, dar spune numele deplin – Gheorghe şi ieşi din încurcătură. Tot aşa şi cu «Sasa» în loc de Saşa. Rosteşte numele deplin – Alexandru”.
Pe Kogălniceanu îl impresionară cunoştinţele lui Măzărache în arta oratorică. Ştia foarte bine istoria retoricii, aplicarea logicii în vorbire, argumentarea, compoziţia discursului. „Nepotul” lui Sturza îl rugă pe Măzărache să nu bea. Dacă se va ţine de cuvânt, i-a promis să-l angajeze la Academia Mihăileană din Iaşi, care peste un an-doi trebuia să fie inaugurată.
...A doua zi la Manzâri era zarvă mare. În câteva ceaune se prepara carnea pentru jumări, în altele – mămăliga. În frigări se coceau berbecuţi, purceluşi, păsări de casă. Pe după amiază se adunaseră toţi oaspeţii. Veniseră peste două sute de trăsuri. Unii boieri îşi luaseră şi boieroaicele, ba chiar şi copiii.
Ieşi din casă, ca să deschidă expoziţia-iarmaroc, şi contesa Ruxanda Edling-Sturza. Îmbrăcată într-o rochie maro deschis, cusută pe talie, cu zâmbetul pe buze, ea semăna cu o împărăteasă. O mulţime de bărbaţi şi femei din Manzâri aşteptau s-o vadă coborând pe trepte. În semn de mare stimă pentru schimbările ce le făcuse ea în sat, băştinaşii aşterneau în calea ei covoare, i se închinau până la pământ. Pentru oaspetele de la Iaşi, precum şi ceilalţi musafiri, scena era emoţionantă.
Boierilor invitaţi li s-a prezentat mai întâi expoziţia. Multe de toate! Struguri de diferite soiuri, grămezi de lână fină, grâne. Mierea străvezie era turnată în vase de ceramică. Erau aduse şi animale: oi, cai de rasă, vaci de prăsilă.
Prezentarea expoziţiei era făcută de Ion Măzărache, îmbrăcat într-un costum de gală:
– Domnilor, atrageţi atenţia şi la aceste culturi, care poate vi se par neînsemnate: bostanul, măceşul, scorţişoara, călina. Sămânţa de bostan e foarte întrebată în Europa. Ea se foloseşte pentru extragerea uleiurilor, dar şi în scopuri medicinale. Măceşul, de asemenea, este exportat de boierii Edling peste hotare şi aduce un bun venit.
Măzărache vorbea frumos, convingător. Tot el îi oferi cuvântul unui lucrător de la statistica din Tighina. Acesta făcu o caracteristică generală a gospodăriei-model de la Manzâri. Îşi demonstra tezele cu cifre seci, dar interesante:
– Frumoasa moşie de la Manzâri se află la 36 de verste de la Tighina, într-o zonă cu o climă blândă. Dispune de 16 mii de desetine proprietate privată şi 20 de mii de desetine luate în arendă. Se cultivă mălai, mazăre, secară, grâu de toamnă, hrişcă, ovăs şi cartofi. Fâneţurile din gospodărie ocupă 5 mii de desetine, de pe care se obţin 260 mii de puduri de fân.
Turma de oi numără 35 de mii de capete, în fond, de rasă saxonă. Lâna fină se vinde la faţa locului, la Manzâri, câte 60 de ruble pudul. Se întreţine o cireadă de 250 de vaci, alta – de 250 de capre, 400 de boi, tot atâţia cai, care sunt crescuţi atât pentru munci, cât şi pentru vânzare.
Via se cultivă pe 18 desetine. Vinul e folosit doar pentru necesităţile casnice. Livada are 650 de pomi fructiferi. Sectorul silvic se întinde pe 96 de desetine de pământ, iar alături de pădurea bătrână în fiecare an se sădesc copaci, arbuşti şi plante medicinale. În gospodărie mai sunt 120 de stupi de albine. Moşia de la Manzâri e unica în Basarabia, unde se practică plantarea arborilor şi au grijă de împădurire.4
– Cheia succeselor, a rezultatelor bune în gospodărie, stimaţi oaspeţi, accentuă boierul Sturza, constă mai cu seamă în remunerarea bună a muncitorilor.
În toiul serbării apărură şi copiii de la şcoală. Ei au prezentat un frumos concert, au dăruit buchete de flori familiei Edling, lui Alexandru Sturza şi „nepotului” Mihail Kogălniceanu.
Iarmarocul s-a sfârşit cu un bogat şi vesel ospăţ. S-au încheiat mai multe contracte, au fost cumpărate zeci de puduri de seminţe, puieţi, animale de rasă. Au fost, de asemenea, colectaţi bani pentru a edita o revistă de specialitate a Societăţii agricole din sudul Rusiei.
...Peste o săptămână Alexandru Sturza îl găsi pe tânărul Kogălniceanu la „Azilul” său plin de bucurie, entuziasmat:
– Vă mulţumesc din inimă, dascăle, pentru ospitalitatea dumneavoastră. Aveţi nu o vilă, ci un paradis. Aici şi soarele-i mai blând decât oriunde.
Sturza zâmbi.
– Păi, am avut bani şi am făcut, zise el. Învaţă, „nepoate”, să îmbini talentul tău cu arta de a face bani. Eu într-o lucrare de a mea scriu că există trei surse oneste de a câştiga o para: capitalul bancar, munca fizică şi cea intelectuală. Aceasta-i bogăţia tuturor, a întregului popor. Foloseşte-le pe care le poţi. Căci într-o societate aşezată trebuie să fie, în fond, oameni bogaţi şi mai puţin bogaţi. Desigur, există şi o parte nu prea mare de nefericiţi, dar ei trebuie ajutoraţi.
– Idei bune, dar greu de realizat. Eu, de exemplu, sunt gata să vă urmez sfaturile şi să câştig bani. Vreau să editez, cu permisiunea dumneavoastră, prelegerile Excelenţei Voastre despre religie şi morală. Le intitulăm Învăţături religioase, morale şi istorice. N-aţi fi contra?
– Ba chiar m-aş bucura, răspunse Sturza.
– Eu, Excelenţă, nu numai mă odihnesc bine, continuă Kogălniceanu, dar şi lucrez cu spor. Am luat cunoştinţă de materialele pe care mi le-aţi pus la dispoziţie, despre istoria Moldovei şi am văzut că Societatea de la Odesa a adunat documente de valoare... De ieri am început să copii prelegerile dumneavoastră. Mă conving o dată în plus că sunt de mare folos. Le voi edita în limba franceză, precum sunt scrise.
– Mihaile, tu pe Filaret Scriban îl cunoşti?
– Nu prea, dar am auzit de el. E rectorul seminarului teologic de lângă Iaşi, de la Socola. E un cărturar cunoscut la noi.
– Din câte ştiu, zise Sturza, e şi un traducător bun. Găseşte-l, te rog, şi roagă-l din partea mea să traducă Învăţăturile, prelegerile mele, în limba românească. Dacă n-am avut norocul s-o cunosc bine, să-mi scriu lucrările în limba neamului Sturzeştilor, atunci să fie măcar tălmăcite temeinic. Aşa-i soarta unor emigranţi... adăugă cu tristeţe savantul.
– Bine, Excelenţă, o să-ţi îndeplinesc neapărat dorinţa.
Dispoziţia lui Kogălniceanu era nespus de bună. Se bronzase, îşi refăcuse puterile aici, la Odesa. Dar sosise şi ziua despărţirii. Sturza hotărî să-şi petreacă oaspetele până la Reni, până la hotar. Tainicul consilier de stat îşi îmbrăţişă, în sfârşit, „nepotul”, îl sărută şi-i dădu nişte bani de drum, căci punga aghiotantului Kogălniceanu se cam subţiase.
 
Note
1 Datele statistice sunt veridice. Ele sunt citate din broşura unui pasionat cercetător al ţinutului natal, a învăţătorului C. Kravcenco, Manzâri, Odesa, 1994, p. 27.
 
 
Fragment din romanul istoric recent Soarta unui emigrant, despre renumitul scriitor-teolog, savant şi diplomat din prima jumătate a sec. al XIX-lea Alexandru Scarlat Sturza.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog