Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Cele trei nume ale sale

Nicolae GEORGESCU

Alte articole de
Nicolae GEORGESCU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

...Ce nu prea înţelegeam eu în discuţiile întâmplătoare despre vin cu Grigore Vieru, avute la Suceava, Piteşti, Bucureşti sau Craiova şi pe unde ne mai întâlneam, despre vin şi viţă de vie, adică, pentru că mai mereu plecam de la numele lui şi veneam tot acolo, mi s-a arătat ca prin farmec acum, la un an de la în-eminescianizarea sa, la Chişinău. Conveniserăm, în mare – adică a fost de acord cu mine, dar după multă şi adâncă excogitare –, că Moldova face parte din ceea ce el însuşi a zis că trebuie să se numească „centura de viţă de vie a Europei”. E simplu de înţeles: acest copăcel al lui Dionis creşte în jurul Mediteranei şi formează un fel de filtru natural, atracţia magnetică a popoarelor către miezul pământului (asta înseamnă Mediterana, aşa a fost percepută în istorie), fiind educată, adică grupele umane trebuind să lase pe drum în egală măsură pieile de animale de stepă şi băuturile tari distilate, deci să opteze pentru ţesături din plante, mai răcoroase, ori din lână şi, neapărat, pentru vin. Băuturile mongole, siberiene, africane, nord-europene – toate se pierd în acest filtru, se dizolvă, ca şi pieile de urşi polari, cămile, iaci sau ce-or mai fi, iar în agora ateniană păşeşti desculţ, cu o cămaşă răcoroasă pe tine, priveşti cerul albastru şi bei vinul îndoit cu apă.
Grigore Vieru avea mereu două obiecţii standard la aceste observaţii, una privitoare la Burebista şi cealaltă la Marea Neagră. Absolut de acord cu a doua: Marea Neagră trebuie alăturată Meditaranei, centura viţei de vie cuprinzându-le pe amândouă, ca şi cum ar fi una singură, Mare Nostrum, „marea noastră”. Cât despre Burebista însă, cred că trebuie înţeles gestul lui de distrugere a viţei de vie altfel: el n-a putut tăia şi prunii, merii, perii, zarzării etc., adică a optat pentru aceleaşi băuturi distilate ale nordicilor, a făcut un scurt şi mic imperiu rece în zona căldurilor temperate...Cum face şi în zilele (secolele) noastre Europa.
Grigore Vieru nu era cu totul de acord, dar las discuţiile pe această temă deoparte; poate că dacă ne mai vedeam o dată, sau de două ori... poate ne convingeam unul pe altul. El mi-a confirmat însă că dincolo de Nistru, mai ales spre nord şi spre răsărit, viţa de vie nu mai creşte... Cât de trist trebuie să fie pământul, relieful însuşi, tăbliile acelea ale stepei fără aracii viţei care definesc infinitul uman în articulaţii. Oare cum se vede din avion, de la joasă înălţime, Nistrul, pe care mi-l imaginez cu malul dinspre noi oprind dansul plaiurilor de viţă, iar cu celălalt mal proptindu-se în întinderi drepte cu ierburi umile şi ascuţite ca săbiile căzute?
Nici asta nu ştiu, poate voi vedea vreodată. Acum, recent însă, la un an de la despărţirea lui Grigore Vieru de noi, am văzut şi am pipăit şi m-am crucit şi nu mi-a venit să cred că aşa ceva există: hrubele de vin de la Cricova. Eu sunt om de munte, crescut boiereşte – burebistan cu butiile de prune în spatele casei sau la povarnă, cu patru-cinci butoaie de ţuică în pivniţă. Îmi imaginam că o cramă e aşa, cum văzusem la Ştefăneşti, de pildă, ori la Cotnari, într-o excursie de studii (şi cu Grigore Vieru între noi, desigur), o clădire mai mare, făcută de mâna omului, cu zăcători, etaje sub pământ... Ei bine, nu: e vorba de kilometri de drumuri pe sub pământ, adică de zeci de kilometri, la zeci de metri sub pământ. Sunt foste cariere de piatră calcaroasă, mai întâi înţesute cu sticle şi butoaie, apoi extinse în zeci şi sute de ani, de la Ştefan cel Mare încoace – e ceva care s-a construit de la sine nu de către om, ci pentru om.
Acestea sunt depozite strategice, nu sunt ale unui sat sau ale unui raion: sunt pentru a ţine marginea unei lumi. Este o adevărată Linie Maginot ţinută în funcţiune de sute de ani. Cât suflet asiatic au salvat aceste cascade subterane de vin, câte neamuri au îmbunat şi îmblânzit ele pentru a le pregăti de pelerinajul spre Mediterana, câtă rezervă de cultură şi civilizaţie însigilată cu semnul sărmanului, bietului Dionis ridică aici pământul din sine însuşi şi pune la păstrat în sine însuşi pentru vremile viitoare! Toate discuţiile mele teoretice, abstracte, de dicţionar, cu Grigore Vieru pe tema numelui său au dintr-odată sens în hrubele de la Cricova. Aici am câştigat înţelegerea acestui nume şi sensul eponim al său: Grigore se cheamă pe sine însuşi şi este chemat „Vieru”, cum i s-ar spune „Românul” sau „Moldoveanul”, el semnifică, defineşte, înnobilează cu numele său această centură de viţă de vie ce îmbrăţişează Europa – nu ca s-o apere, ci ca s-o protejeze, ca să-i boteze pe cei ce vin... cu vin. Ca să lase răul, crisparea, vina – aici, la margine, unde prin farmece străvechi şi nepătrunse de ascuţimea minţii omeneşti totul se îmblânzeşte, se molcomeşte, se trece în vălurire, în maluri moldave – pentru că încep să cred din ce în ce mai mult că numele acestei ţări vine de la „mal”, este „ţara malurilor”, a „davelor de pe maluri”.
În drumul către Grigore Vieru m-au dominat, m-au torturat chiar semnificaţiile numelor de locuri. Am trecut Prutul pe la Albiţa – şi am ajuns „dincolo” la Leuşeni (Leuceni): cum să nu mă frapeze când văd numele rostit şi scris al localităţii (în limba greacă leukos, leuke înseamnă alb)? Gândul mă duce instantaneu la insula Leuce, Insula Şerpilor, cum îi zicem noi astăzi. După Albiţa, în partea „noastră” de pământ, este satul Valea Grecului. Iată deci, Leuceni nu vine de la vreun leuştean, cum îmi imaginam, sau de la acea leucă a căruţei (crezând că e vorba de meşteri specializaţi în aşa ceva), ci este chiar traducerea denumirii latineşti Albiţa în greacă. Mă frapează şi forma oarecum diminutivală în ambele nume. O strămutare, o separare a latinilor de greci? Cum s-a procedat, au plecat grecii din Albiţa sau latinii din Luceni?
Nu ştiu. Un moldovean noduros de vreo 70 de ani îmi spune, între altele, că-l cheamă Bolohan, că este din satul Bolohan de pe malul Nistrului, iar peste râu de ei, spre stepă, este satul Moghileni. Iată: movilă de bolovani şi... bolovan. Îmi aduc aminte lungile discuţii din Dărăbani, judeţul Botoşani, cu intelectualii locului, acum 20-25 de ani. Ei ziceau că satul lor vine de la dărăbani care sunt toboşari, „trabanţi”, denumire nemţească ce atestă un obicei şi un corp de armată. Eu le arătam satul de peste Prut, din faţa Dărăbanilor lor, satul Mămăliga, şi le spuneam limpede că de aici este expresia „un dărab de mămăligă”. Relieful atestă: Prutul duce nisip mult din malul Dărăbanilor la Mămăliga. N-am avut pe cine să conving, doar Grigore Vieru acum, recent, m-a acceptat ca... poet al etimologiilor. Dacă este aşa însă, şi dacă mămăliga (de nisip) se rupe, se macină din dărab, înseamnă că sensul a curs dinspre noi spre ei, la noi e dărabul. Dincolo însă, la Nistru, e limpede că bolovanul s-a desprins din movilă, deci de la răsărit încoace. Cu dubletul Albiţa-Leuceni cum va fi oare? Nu ştiu. Ar fi trebuit să-l întreb, dar nu mi-a dat prin cap, nu văzusem locurile până acum – iar acum... orice-l întreb e ca mine... E fascinantă această rezistenţă a dubletelor toponime între Prut şi Nistru. Ai zice că totul e legat de ceva, că stai într-o geografie gemelară la nesfârşit. Şi dacă este ceva dezlegat, de unul singur, trebuie să-i bănuieşti undeva mai aproape sau mai departe geamănul. Chişinău e foarte departe de Inău (dar Dimitrie Cantemir susţine că în zilele limpezi de vară de pe Ceahlău şi Inău se vede chiar şi acest oraş, nu numai Dunărea), dar undeva mai jos de Chişinău am văzut, pe o tăbliţă indicatoare, satul Inoteşti. E drumul zeiţei Ino, cea transformată de Hera în vacă pentru a o îndepărta de iubirea lui Zeus: Ino şi-a lăsat chipul în stemele ţărilor prin care a trecut, dar şi numele... Iar numele, ca să nu se piardă, sunt legate două câte două.
...Cum sunt şi numele poetului către care vin să-i mângâi umbra. Când îi spuneam Grigore Vieru „cel Blând”, nouă parcă nu ne era de ajuns că el este eponimul viţei de vie, simţeam nevoia să-l numim şi cu primul efect, cu ce face mai întâi şi mai întâi fiul viţei: dă blândeţe şi veselie. Iar acum, ca să-mi explic chiar toate numele sale, ne ţine şi treji, pentru că „Grigore” asta înseamnă în agora ateniană: omul treaz.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog