Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Restauraţia roşie în Republica Moldova şi trăsăturile regimului comunist renovat

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Restauraţia vechiului regim totalitar comunist în Republica Moldova, în anul 2001, s-a produs în contextual acţiunii premeditate a forţelor rusofone şi filoruse de înlăturare de la putere a coaliţiei politice de centru-dreapta, cunoscută sub numele de Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (A.D.R.).
În categoria acestor forţe intrau: Partidul Comuniştilor (P.C.R.M.) însuşi, care deţinea 40 de mandate din cele 101 ale Parlamentului şi reprezenta cel mai numeros grup parlamentar; preşedintele Petru Lucinschi, fidel Moscovei, şi cercul de interese din jurul acestuia; grupul celor 11 deputaţi aşa-zis independenţi de orientare pro-prezidenţială, care au fost „rupţi” din fracţiunea Mişcării pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (Mp.M.D.P.), una dintre componentele A.D.R.; Frontul Popular Creştin-Democrat (F.P.C.D.), care a făcut un joc politic perfid şi periculos, contrar intereselor româneşti, în interiorul Convenţiei Democrate din Moldova (C.D.M.), altă componentă a coaliţiei de guvernământ.
Pe toată perioada guvernării A.D.R. (1998-1999), comuniştii au folosit pârghiile parlamentare, precum şi alte posibilităţi, pentru a obstrucţiona orice iniţiativă a majorităţii, fiind, totodată, iniţiatorii moţiunii de cenzură, care a dus la căderea puterii de centru-dreapta, în luna decembrie 1999, la numai doi ani de la instalare.
Preşedintele Petru Lucinschi nu a privit cu ochi buni de la început constituirea A.D.R., tergiversând, atât timp cât i-au permis normele constituţionale, negocierile cu formaţiunile politice, cu scopul vădit de a împiedica formarea acesteia. Pe parcursul tratativelor, şeful statului a pledat în mod consecvent pentru constituirea unei majorităţi parlamentare din deputaţii comunişti şi cei ai Mp.M.D.P., condusă de Dumitru Diacov, unul dintre foştii săi apropiaţi. Numai refuzul categoric al acestuia de a se alia cu Vladimir Voronin l-a determinat pe Petru Lucinschi să accepte Acordul de formare a noii coaliţii de centru-dreapta şi Programul de guvernare al acesteia. Dar, chiar şi în această situaţie, şeful statului a pus condiţia ca postul de prim-ministru şi câteva portofolii importante, precum cele de la securitate, intrene şi apărare, să fie încredinţate premierului în exerciţiu, Ion Ciubuc, şi altora dintre oamenii săi de încredere, care nu făceau parte din A.D.R.
Cei 11 deputaţi „independenţi” au părăsit majoritatea parlamentară la comanda lui Petru Lucinschi, fiind folosiţi ca masă de manevră pentru a slăbi alianţa de guvernare, pe de o parte, şi declanşarea procesului de destrămare a acesteia, pe de altă parte.
F.P.C.D., prin liderul acestuia, Iurie Roşca, a făcut cel mai josnic şi periculos joc politic pentru interesele României în Republica Moldova, retrăgându-se din C.D.M., o alianţă politică din care mai făcea parte Partidul Renaşterii şi Concilierii (P.R.C.M.), condus de ex-preşedintele Mircea Snegur, pentru înfiinţarea căreia s-a depus un efort extraordinar timp de aproape doi ani şi s-au consumat resurse financiare, materiale şi de altă natură însemnate. Consecinţele trădării lui Iurie Roşca, sub deviza mincinoasă „cu mâinile curate”, ca şi cum tocmai acesta era întruchiparea cinstei desăvârşite, au constat în destrămarea A.D.R. şi înlăturarea acesteia de la putere. Evoluţia ulterioară a evenimentelor avea să demonstreze fără putinţă de tăgadă că manevrele liderului F.P.C.D. n-au fost singulare, acesta devenind, după 2002, un aliat de nădejde al regimului comunist restaurat şi un servant umil şi credincios al Kremlinului în Republica Moldova.
Acest context politic intern a fost completat de instituirea, la 5 iulie 2000, a regimului republicii parlamentare, care a permis secretarului general al P.C.R.M., Vladimir Voronin, ca, după câştigarea alegerilor generale anticipate, desfăşurate la 25 februarie 2001, şi obţinerea a 71 de mandate de deputat din totalul de 101, să-şi adjudece şi funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.
Revenirea foştilor comunişti sovietici la putere, de data aceasta prin alegeri libere şi democratice, nu impuşi de armata roşie de ocupaţie, a fost sinonimă cu încercarea de restauraţie a regimului autoritaro-totalitar de sorginte stalinistă. Odată deţinând puterea, comuniştii au trecut la aplicarea a ceea ce ei au învăţat mai bine în perioada regimului totalitar bolşevic, marea majoritate a acestora şi a liderilor lor fiind persoane de vârstele a doua şi a treia, care s-au născut, au fost educaţi, s-au format în perioada sovietică şi au fost îndoctrinaţi să lupte împotriva capitalismului şi a regimurilor democratice, iar de la declararea independenţei nu au făcut niciun efort de a se autoreforma şi a-şi însuşi valorile democraţiei europene.
În condiţiile deţinerii unui monopol total al puterii, opoziţia, cu cele 30 de mandate, fiind mai mult decorativă în noul legislativ, comuniştii au trecut la politizarea excesivă a instituţiilor statului, îndeosebi a Poliţiei, Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.), Serviciului de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) şi Procuraturii, pe care le-au readus la statutul din perioada sovietică, respectiv de instrumente de control al societăţii şi de represare a adversarilor politici. Ca în vremurile de altă dată, la comanda noii puteri comuniste au fost fabricate dosare penale pentru unii lideri incomozi ai opoziţiei, cum ar fi Vlad Filat (P.L.D.), actualul prim-ministru, Dorin Chirtoacă, primarul general al Chişinăului, şi Serafim Urecheanu (A.M.N.), în prezent vice-preşedinte al Parlamentului, concomitent cu declanşarea unei campanii ample, dure şi constante împotriva oponenţilor politici de orientare liberală, pro-europeană, menită să ducă la discreditarea, denigrarea şi compromiterea acestora în rândul opiniei publice şi al electoratului.
Pe de altă parte, maşina de vot comunistă, sprijinită şi de deputaţii Partidului Popular Creştin-Democrat (fost F.P.C.D.), a trecut prin legislativ unele acte normative şi hotărâri cu caracter nedemocratic, precum ridicarea pragului electoral la 6%, interzicerea blocurilor electorale, înlăturarea din posturi a demnitarilor şi funcţionarilor de stat cu dublă cetăţenie şi altele, măsuri care vizau divizarea opoziţiei, contracararea oricăror tendinţe de coagulare a forţelor politice oponente şi împiedicarea intrării acestora în viitorul parlament.
Lupta împotriva opoziţiei a culminat cu intervenţia violentă şi deosebit de brutală a forţelor de ordine contra demonstranţilor paşnici, în zilele de 7 şi 8 aprilie 2009, la ordinul preşedintelui Vladimir Voronin, acţiune care s-a soldat cu trei morţi, câteva sute de răniţi şi numeroşi arestaţi, care au fost ulterior maltrataţi în închisorile comuniste.
Pe de altă parte, noua putere comunistă a practicat o politică constantă de repartizare total inegală a resurselor finanţelor publice vizavi de structurile administraţiei locale ale opoziţiei, urmărind şi pe această cale să compromită adversarii săi politici. Primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, unul dintre liderii Partidului Liberal, a fost în permanenţă hărţuit de regimul comunist, creându-i-se numeroase obstacole şi impedimente în desfăşurarea normală a activităţii.
În ceea ce priveşte mass-media, regimul comunist a politizat la maximum televiziunea publică şi ziarul guvernamental „Moldova Suverană”, care au devenit portavocile partidului unic. Concomitent, cu sprijinul financiar al unor oligarhi locali şi al Consiliului Coordonator al Audiovizualului (C.C.A.), organism pe care şi l-a subordonat politic, comuniştii au înfiinţat mai multe publicaţii, îndeosebi de expresie rusă, menite să contracareze propaganda antiputere a presei de opoziţie şi să aducă osanale regimului. În acelaşi timp, unor ziare şi posturi de radio şi tv ale adversarilor politici li s-au refuzat acordarea ori li s-au retras licenţele. Printre acestea s-a aflat şi canalul unu al TVR, căruia, în luna septembrie 2007, i s-a retras fără nicio motivaţie licenţa şi a încetat să mai emită pe teritoriul Republicii Moldova, situaţia menţinându-se aceeaşi până în prezent (iunie 2010).
Valorile democratice, cum ar fi drepturile fundamentale ale omului, libertatea presei şi de expresie, independenţa justiţiei, libertatea de întrunire şi multe altele au fost străine guvernanţilor roşii, nerespectarea şi cazurile de încălcare a acestora devenind omniprezente. Motiv pentru care în Republica Moldova s-au înfiinţat câteva organizaţii neguvernamentale de luptă împotriva torturii şi a relelor tratamente1, iar rapoartele anuale ale Departamentului de Stat american şi ale organizaţiei Freedom House2 criticau de fiecare dată numeroasele abuzuri şi încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile comuniste.
Degradarea continuă a democraţiei în Republica Moldova a făcut obiectul unei Declaraţii comune3 a reprezentanţilor statelor membre ale U.E., inclusiv România, şi ai unor instituţii europene (Comisia Europeană – n.n.), acreditaţi la Chişinău, dată publicităţii la 18 iulie 2008, în care, după ce se arăta că se înregistra „...o intensificare a acţiunilor unor organe de stat de hărţuire a diferitor partide politice sau susţinători ai programelor acestora”, se exprima îngrijorarea faţă de „...acţiunile întreprinse de către organele de drept împotriva mass-media, a independenţei editoriale a „Teleradio-Moldova” şi a pluralismului în sectorul audiovizual din întreaga ţară”4.
Potrivit raportului Freedom House pentru anul 2008, Republica Moldova înregistrase cel mai scăzut scor al democraţiei din ultimii nouă ani, cel mai bun fiind cel din 1999, în timpul guvernării de centru-dreapta, după care, an de an, a avut loc o degradare constantă a situaţiei.
Adept al „ideii leniniste de construcţie a unui stat social”, după cum el însuşi a recunoscut5, Vladimir Voronin şi ceilalţi lideri comunişti au încercat să repună în practică principiile marxist-leniniste de edificare a statului în care prioritare să fie „grija pentru bunăstarea omului şi a nivelului său de viaţă”.
Din acest considerent, comuniştii nu s-au străduit să implementeze reformele, în special cele structurale, menţinând economia Republicii Moldova într-o stare de stagnare, cu deficienţe majore, în care inflaţia era ridicată, investiţiile străine se confruntau cu mari probleme, de la ineficienţa birocratică până la restricţii directe, corupţia înflorise în rândul funcţionarilor, iar nivelul de viaţă al populaţiei scăzuse foarte mult. Având un indice de libertate economică dintre cele mai reduse din rândul celor 41 de ţări europene, precum şi una dintre cele mai proaste guvernări, potrivit unui studiu al Băncii Mondiale6, Republica Moldova a devenit, în perioada regimului comunist restaurat, cea mai săracă ţară din Europa, iar „bunăstarea omului” şi „nivelul său de viaţă” cele mai reduse, realităţi diametral opuse obiectivelor politicii guvernanţilor roşii.
În schimb, comuniştii de la Chişinău şi adepţii lor aveau marea „satisfacţie” că au reintrodus în patrimoniul naţional „moldovenesc”, printr-o hotărâre a Parlamentului, monumentele „eroilor” sovietici, precum Grigori Kotovski, Serghei Lazo şi alţii, în timp ce adevăratele creaţii artistice româneşti de o mare importanţă istorică şi arhitectonică au fost lăsate de izbelişte. De asemenea, au readus în prim-plan aniversarea, periodică, a evenimentelor bolşevice, de genul marii revoluţii proletare ruse din octombrie, naşterea şi moartea lui V. I. Lenin, marele război pentru apărarea patriei sovietice, eliberarea R.A.S.S.M. de sub ocupaţia „fasciştilor” români, ziua victoriei împotriva hitlerismului şi altele.
Tot pe plan intern, comuniştii au ridicat „moldovenismul” la rangul de ideologie de stat, depăşind performanţa guvernării agrariano-interfrontiste (1994-1998), care reuşise doar să-l instituţionalizeze ca politică a noului stat. Mai întâi, puterea comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învăţământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învăţământul preuniversitar a manualelor de „Istoria românilor”.
 În acest scop, a fost creată Comisia „Cristea” (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepţii şi adversarii revizuirii învăţământului istoric. După un an de activitate fără niciun rezultat, Comisia respectivă a procedat la un simulacru de experiment, în care au lipsit manualele experimentale, profesorii pregătiţi, precum şi alte materiale didactice. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învăţământ manualele de „Istorie integrată” în locul celor de „Istoria românilor”7. În noile manuale, abordarea istoriei Basarabiei este făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerinţa factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat şi politizat, favorizând continuarea procesului de deznaţionalizare a românilor basarabeni, care a început încă din 1812.
Mergând, în continuare, pe aceeaşi linie, puterea comunistă şi-a arătat nemulţumirea faţă de simbolurile naţionale „propuse pe uşa din spate şi aduse în Parlament” şi dorinţa de a le schimba. „Şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile şi necesităţile independenţei Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică”, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferinţe de presă, la 18 decembrie 20078.
Momentul cel mai important însă l-a constituit declararea, prin decret prezidenţial, a anului 2009 drept an al sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea „Statului Moldovenesc”. Prin acelaşi document, se stabileaînfiinţarea unei Comisii de stat, condusă de Vladimir Voronin şi avându-i ca vicepreşedinţi pe premierul Vasile Tarlev şi Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, cu sarcina de a elabora un amplu plan de acţiuni consacrate evenimentului respectiv. Decretul prezidenţial a fost urmat de Legea privind instituirea Ordinului „Bogdan Întemeietorul”, precum şi de Hotărârea Parlamentului, referitoare la medalia „650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei”9. La 30 ianuarie 2009, a avut loc adunarea solemnă de deschidere a anului „întemeierii Statului Moldovenesc”, în cadrul căreia preşedintele comunist a rostit o alocuţiune. Printre altele, acesta spunea: „Anii în care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei, mai târziu, apariţia României nu au putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a fost pusă de eminenţii lui înaintaşi. Moldovenii, în repetate rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor – fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În fine, din 1940, se constituie, în componenţa U.R.S.S., Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Bineînţeles, istoria republicii noastre nu poate fi privită în afara acelor evenimente şi procese, inclusiv dintre cele mai dramatice, care au avut loc în Uniunea Sovietică de atunci. Totodată însă, nu putem să nu recunoaştem şi faptul că anume în acea perioadă sovietică, plină de contradicţii, îşi are începutul acel avânt spiritual şi social-economic al poporului nostru, care a determinat în multe şi dezvoltarea noastră independentă de astăzi. Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu exista nicio instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o economie cu ritmuri înalte de dezvoltare”10.
Printre manifestările şi acţiunile preconizate figurau elaborarea şi editarea unor lucrări istorico-ştiinţifice dedicate prezentării „tuturor etapelor din evoluţia Statului Moldovenesc” şi „a celor mai proeminente personalităţi ale contemporaneităţii noastre”. În acest context, un prim loc era destinat elaborării unei monografii de proporţii, consacrată Istoriei Moldovei (1359-2012), în patru volume, ediţie academică, sub coordonarea unui Consiliu ştiinţific al Academiei de Ştiinţe, format din istoricii Valeriu Cozma, Vladimir Ţaranov, Valentin Beniuc, Alexandru Burian şi Alexandru Roman, ultimii trei fiind principalii coautori ai manualului de istorie integrată. Aceştia, de fapt, reprezintă pleiada noilor promotori ai moldovenismului, care continuă activitatea înaintaşilor lor din perioada stalinistă, cunoscuţi ca întemeietorii acestei teorii aberante.
Evoluţia evenimentelor din luna aprilie 2009, precum şi din lunile următoare, aveau să ducă la înlăturarea comuniştilor de la putere şi, implicit, la anularea unora dintre acţiunile planificate de aceştia.
În plan extern, regimul comunist a optat pentru reorientarea politicii externe spre o direcţie pro-rusă tot mai pronunţată a Republicii Moldova, faţă de perioada guvernării de centru-dreapta, readucând-o pe aceasta în subordinea cvasitotală a Moscovei, atât din punct de vedere politic şi economic, cât şi al intereselor geostrategice ale Rusiei. Edificator, în acest sens, este numai faptul că Vladimir Voronin a avut, în cele două mandate ale sale, care aproape au coincis cu cele ale locatarului de la Kremlin, circa 45 de întâlniri cu preşedintele Vladimir Putin, în timp ce contactele cu liderii europeni pot fi numărate pe degetele de la o singură mână.
În raporturile cu Vestul, guvernanţii roşii au dus o politică de mimare a apropierii de U.E., nedorind, în cele două legislaturi în care au deţinut puterea, să îndeplinească standardele europene în materie de stat de drept şi democraţie, care să le permită încheierea unui Acord de asociere cu Bruxelles-ul. Poziţia refractară a liderilor comunişti faţă de integrarea europeană a Republicii Moldova îşi avea originea în politica promovată de Rusia vizavi de U.E., care vede în Parteneriatul Estic un „...Parteneriat împotriva Rusiei”, potrivit declaraţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, făcută la summit-ul Rusia – U.E., din 22 mai 200911. O declaraţie asemănătoare făcea şi Vladimir Voronin, cu doar două zile înaintea reuniunii de la Praga, când urma să fie lansat Parteneriatul Estic, care afirma că acesta viza o veritabilă „încercuire a Rusiei”12.
În ceea ce priveşte relaţiile cu România, comuniştii au promovat o politică consecventă de deteriorare a acestora, care a mers de la acuzarea Bucureştiului de „amestec” în treburile interne, declararea persona non grata a unor diplomaţi români acreditaţi la Chişinău, retragerea propriului ambasador din ţara noastră, până la expulzarea şefului Misiunii diplomatice române în Republica Moldova, ambasadorul Filip Teodorescu, situaţia creată fiind la limita ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state româneşti.
Revenirea la putere a foştilor comunişti, în anul 2001, caz unic în rândul ţărilor care au făcut parte din sistemul totalitar socialist falimentar, a marcat încercarea de comunizare pentru a doua oară a Basarabiei, după cea din 1944, impusă de trupele sovietice de ocupaţie.
În perioada celor opt ani în care au guvernat Republica Moldova, comuniştii au condus în mod discreţionar, formaţiunea lor politică manifestându-se ca un veritabil partid unic din vremurile sovietice de tristă amintire, într-un context politic nou căruia i-au imprimat doar o faţadă democratică.
 
Note
1 Agenţia Interlic, din 18 iunie 2008.
2 Radio B.B.C., din 2 martie 2008.
3 Agenţia Basa-pres, din 18 iulie 2008.
4 Idem.
5 Într-o declaraţie către Agenţia Infotag, făcută la 21 ianuarie 2009, cu ocazia depunerii de coroane de flori la monumentul lui V. I. Lenin, situat în complexul excepţional „Moldexpo” din Chişinău.
6 Agenţia Deca-pres, din 25 ianuarie 2008.
7 „Flux”, ediţia de vineri, nr. 2008129, din 18 iulie 2008.
8 Agenţia Moldpres, din 19 decembrie 2007.
9 Agenţia Moldpres, din 29 decembrie 2008.
10 Agenţia Moldpres, din 30 ianuarie 2009.
11 „Adevărul”, nr. 5862, din 23 mai 2009.
12 „Adevărul”, nr. 5846, din 5 mai 2009.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog