Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Contextul neomodernist
 
În literatura română contemporană, anii ’60 sunt marcaţi, fără îndoială, de o revigorare a lirismului „pur”, după o perioadă aridă, în care dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticistă, materializată în simple reportaje lipsite de fior afectiv ori de profunzime ideatică. Reprezentanţii proletcultismului îşi axează discursul – declarativ, epicizant – pe o relaţie „placentară” cu realitatea, creaţia lor constituindu-se în reprezentări tautologice ale unor aspecte ale „lumii noi”, festiviste, din care afectele, universul interior, trăirile autentice lipseau cu desăvârşire. Minerii din Maramureş, Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, şi multe altele, sunt opere dictate de o ideologie constrângătoare, dogmatică, o ideologie ce impunea literarului anumite modele şi tipare prestabilite, înguste şi deformatoare. Valoarea estetică devine, aşadar, una cu totul secundă, în prim-planul creaţiei trecând funcţia reprezentativă, referenţială, aceea de imitaţie servilă şi artificială a unei realităţi cosmetizate ideologic, o realitate, în fond, agresivă şi demonizată.
În acest context, în care marii poeţi interbelici sunt marginalizaţi ori interzişi, iar Eminescu însuşi e cenzurat în virtutea noii ideologii, poezia proletcultistă are un aspect rudimentar, cu semnificaţii paupere, epicul fiind, în structura ei, dominant, în timp ce prozodia, ritmul, rima – purtând ecouri şi influenţe folclorizante – sunt cu totul convenţionale, lipsite de efect estetic şi de interes în ordinea cunoaşterii artistice. Poezia îşi pierde valoarea pur estetică, de decantare a unor sentimente şi trăiri autentice, căpătând, în schimb, aspectul unor simple „reportaje lirice”, în care mesajul era insuficient prelucrat artistic, prezentat în mod excesiv declarativ, iar tonul – moralizator, cu o etică expusă cu supărătoare evidenţă. Se produce, cu alte cuvinte, un clar dezechilibru între estetic şi etic, între formă şi fond, în favoarea eticului şi a fondului, evident, care devin elemente precumpănitoare. Teme precum iubirea, moartea, timpul, istoria etc. sunt fie absente cu totul din peisajul liric proletcultist, tabuizate, fie cosmetizate, ideologizate, prefăcute, sub presiunea convenţiilor dogmatice comuniste ale epocii, în ingrediente şi accesorii ale unui discurs epicizant şi didacticist.
Evident, poezia neomodernistă nu poate fi înţeleasă la adevărata ei dimensiune dacă neglijăm rolul unor grupări ori al unor creatori ce au anunţat-o. În acest context, trebuie să subliniem importanţa pe care a avut-o Cercul literar de la Sibiu şi Manifestul acestuia care îi formulează idealurile expresive şi estetice, dar şi însemnătatea în asumarea unui lirism novator, marcat de atracţia spre cotidian, spre o viziune expresionist-simbolică a realităţii, a poeţilor aparţinând aşa-numitei „generaţii a războiului”, Geo Dumitrescu şi Ion Caraion, sau a unui poet ce ilustrează cu strălucire neomodernismul, pe latura sa fantast-vizionară, Emil Botta. De asemenea, un rol important în redefinirea lirismului românesc postbelic l-a avut mişcarea de avangardă, continuată mai ales în varianta sa suprarealistă, reprezentată de autori altfel, destul de diferiţi ca formulă şi viziune poetică. O primă încercare de redefinire a liricului, la sfârşitul epocii proletcultiste, o reprezintă mişcarea din jurul revistei „Steaua”. Poeţi precum A.E. Baconsky, Victor Felea, Aurel Rău, Aurel Gurghianu îşi propun şi, în bună măsură, izbutesc să regăsească esenţa lirismului, refăcând legăturile – brutal suspendate de dogmatismul proletcultist – cu marea tradiţie a literaturii interbelice. Regăsirea „din interior” a lirismului (Petru Poantă) se produce mai întâi în spaţiul pastelului, în care are loc o mutaţie semnificativă; peisajul nu mai e un mediu artificializat, un cadru exterior, el e absorbit în ţesătura poemului de către o gândire poetică ce participă la avatarurile cosmosului. De altfel, şi spaţiul poetic se diversifică, producându-se o alternanţă dihotomică a deschiderii spre ilimitat şi a claustrării. E regăsit, de asemenea, sentimentul grav al trecerii timpului, ca şi melancolia sau angoasa fiinţei umane confruntate cu absurdul existenţial, cu un univers ce nu răspunde la interogaţiile sale. De la elanurile cosmosului, transcrise în manieră uşor hiperbolizantă, la retranşarea din peisajul exterior în interioritate, poeţii grupaţi în jurul revistei „Steaua” au reuşit să dea dimensiuni şi modulaţii noi lirismului, căci, după cum observa Petru Poantă, „construit din sugestii şi notaţii fine, peisajul devine o stare mentală. Semnele vitalităţii lirice apar. Poetul se confesează prin peisaj şi participă la ritmurile elementare ale naturii, având un real sentiment al geografiei şi al istoriei, simţite ca spaţii vaste şi timpuri imemoriale, precum la A. E. Baconsky, ori autohtonizate la Aurel Rău şi Aurel Gurghianu”.
Autentica resurecţie a lirismului se produce însă odată cu Generaţia ’60, anticipată de Labiş şi reprezentată, mai ales, de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc. Poezia acestei generaţii propune valoarea estetică, aşadar frumosul ca element primordial al operei literare, întorcându-se către temele dintotdeauna ale lirismului, tratate în tonalitate intens subiectivă, în care ritmurile biografice ale eului se configurează ca replică interioară a ritmurilor existenţiale sau cosmice. Se produce astfel o mutaţie extrem de importantă şi fecundă sub raport valoric; mutaţia de la epicul festivist şi exterior la un lirism interiorizat şi de la elanurile patriotard-dogmatice la notaţia confesivă care caută să pună în acord – de nu în armonie – fiinţa intimă a creatorului cu stihiile. O viziune aparte, extrasă din experienţa generaţiei ’60, aduce literatura şi, în special, lirica anilor ’70, care stă sub semnul tutelar a două imperative ontopoetice: acela al ficţiunii, al revalorizării referenţialităţii din perspectiva ficţionalităţii şi a literarităţii şi, pe o altă direcţie de orientare, acela al exigenţei morale, poate mult mai acut resimţită şi asumată decât înainte. Harta neomodernismului poetic românesc este, aşadar, una de o extrem de mare diversitate, fiind alcătuită dintr-o pluralitate de voci lirice care însă au aderat la o viziune ontopoetică similară, cu fireşti nuanţări şi diferenţieri. Apelul la tradiţia lirică autentică, recursul la imperativul autonomiei esteticului, cu alte cuvinte, întoarcerea la poeticitate, dar, în acelaşi timp, şi apelul la o motivaţie etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale neomodernismului poetic românesc se regăsesc la aceşti poeţi ce au valorificat şi valorizat, deopotrivă, candoarea şi luciditatea, patosul trăirii autentice şi interogaţia morală de acut ecou expresiv. Ana Blandiana este o reprezentantă tipică a generaţiei ’60, în măsura în care toposurile, temele, motivele, dar şi mijloacele de expresie ale reprezentanţilor ei se regăsesc, în doze şi cu finalităţi variabile, în creaţiile sale. E limpede însă că, în cadrul acestui gen proxim care e noţiunea – mai mult sau mai puţin relativă – de generaţie, poeta are un loc bine determinat, diferenţa specifică trebuind să fie luată în calcul în modul cel mai ferm.
 
 
Treptele viziunii lirice
 
Primul volum al Anei Blandiana se intitulează, oarecum programatic, Persoana întâia plural (1964). Titlul e simbolic, în măsura în care pune în ecuaţie dorinţa eului de a se defini şi de a-şi afirma personalitatea, în conjuncţie cu lumea, cu universul privit cu un ochi proaspăt, de o liminară spontaneitate. Nu e o spontaneitate trucată, nu e vorba de o mimare a trăirii intense într-o lume ce se deschide cu generozitate simţurilor; dimpotrivă, sinceritatea e tonalitatea care domină aceste versuri care transcriu trăiri marcate de plenitudine şi patos, dar din care patetismul e absent. Frenezia vieţuirii într-un univers luxuriant prin bogăţia de forme, culori şi sunete ce se lasă captate produce un soi de dilatare a eului, o supradimensionare a fiinţei ce-şi extrage dinamismul din urgenţa de a trăi, de a percepe lumea cu intensitate maximă, de a exulta sub spectrul unui energetism vital. Comuniunea cu elementele, contopirea – uşor ludică, dar alteori purtând amprenta gravităţii – cu stihiile sunt dimensiuni ale viziunii lirice exprimate în regimul spontaneităţii şi sincerităţii. Persoana întâia plural dă măsura unor trăiri jubilative, extatice şi necenzurate, ancorate într-un univers armonios, neproblematic, în care fiinţa lirică are capacitatea de a consuna cu ritmurile cosmice. Centrul de greutate al poemelor este însă eul, ce-şi descoperă cu încântare şi uimire conformaţia, asistând la miracolul propriei deveniri şi exprimând euforia autocontemplării, a jocului de imagini şi forme deduse din multitudinea de înfăţişări a unui univers proteic. Viziunile lirice au acum o anvergură subiectivă extrem de productivă estetic şi de limpede, norma poetică dominantă fiind senzorialitatea, impactul direct cu lucrurile. Exuberanţa, extazul contopirii cu lumea, frenezia trăirii imediate – sunt repere ale viziunii lirice care pot fi regăsite în multe poezii ale acestui volum. Odată cu volumul Călcâiul vulnerabil (1966), exultanţa, uimirea şi mândria eului liric în faţa existenţei şi a miracolului propriei alcătuiri se modifică într-un vector al interogaţiei şi mefienţei; capacitatea de a transfera ponderea lucrurilor în imponderabilul poetic e resimţit ca un dar blestemat, prin care lumea nu mai e percepută în transparenţa ei aurorală, în concreteţea ei nudă şi simplă, ci prin grila mediatoare a cuvintelor, simulacre de realitate ce înlocuiesc freamătul lucrurilor cu unilateralitatea lor abstractizantă, grafică şi sonoră. Între lumea propriu-zisă şi lumea cuvintelor se naşte un hiatus ameninţător care traduce nici mai mult, nici mai puţin decât starea de alienare a poetei în faţa unei realităţi ce se camuflează în verb, capătă culoarea fonemelor, nu se exprimă pe sine decât prin expunerea în camera obscură a vocabulelor, ce nu mai au, ca la romantici, vocaţie demiurgică, ci, dimpotrivă, sunt demistificatoare şi lipsite de conţinut ontologic. Se poate foarte limpede observa cum, în acest volum, exuberanţa vitalistă, frenezia trăirii nemediate în mijlocul elementelor fac locul unei atitudini predominant dubitative, interogaţia înlocuind în mod limpede acea expresivitate a afirmării sinelui şi a acordului acestuia cu lumea. Cuvântul e aici un topos privilegiat; această efigie a lumii şi a celui care îl rosteşte – cuvântul – impur şi neîmplinit, simulacru de real şi dovadă a imposturii limbajului care trădează lumea, neputând să o reprezinte fără rest, cuvântul, aşadar, e purtătorul unui mesaj insuficient, care nu izbuteşte să extragă din potenţialităţile gândului maximumul de semnificaţie. Cuvântul instituie un fel de neant retoric, el goleşte realitatea de substanţă, conferindu-i doar o imagine aparentă, lipsită de sens esenţial, de un conţinut autentic. Rostirea poetică este, ea însăşi, asemeni unui blestem ce preface lucrurile în cuvinte, lumea în silabe inconsistente, obiectul autentic într-o simplă mască, ce-i camuflează autenticitatea; realitatea devine, astfel, pauperă, se convenţionalizează, se transformă în simplu semnificant, iar între referent şi semn se sapă un abis.
O temă privilegiată a poeziei Anei Blandiana e, cum au observat unii critici (între ei, Al. Cistelecan), tema candorii percepută în multiple modulaţii şi forme; mai întâi, în volumul de debut, candoarea era o stare privilegiată, de maximă frenezie în faţa frumuseţii lucrurilor şi în faţa propriului sine ce repudiază urâtul, macularea, ignobilul. Cadrul poemelor de început modelează, aşadar, un lirism al purităţii şi fragilităţii fiinţei, o poetică a deschiderii necenzurate, uimite spre lume, alcătuind o postură discretă a versului, cu desen limpede şi muzicalitate surdinizată, cultivând semitonul şi nuanţa. Există, aici, la nivelul strict morfologic al poemului, o anume paradoxală contrazicere între conţinutul de trăiri şi emoţii şi expresia lirică prin care aceste afecte sunt decantate, un contrast mai mult sau mai puţin evident între exultanţa senzorială ce prinde fiinţă în aceste poeme şi forma vagă, delicată a imaginilor, alura, străvezie aproape, fragedă a versului. Poeta resimte, de-acum, vieţuirea nu ca eliberare de energii adolescentine, ca tulburător elan vitalist, ci, tot mai mult, ca presimţire a unei traume nedesluşite, ca figurare a vinovăţiei şi impurităţii. Presimţirea unui univers supus maculării şi legilor nedrepte ale degradării – morale şi fizice – e însoţită de o foarte acută conştiinţă a limitelor proprii, de o perpetuă indecizie, tradusă în neputinţa de a alege între pur şi impur, între, vorba poetei, „cirezi” şi „lotuşi”. De la senzualitate şi candoare până la dinamica interogaţiei problematizante, lirica Anei Blandiana străbate drumul de la utopiile adolescentine, de la trăirea frustă a lumii, la reflecţie şi problematizare. Din această oscilare între inocenţa primordială şi conştiinţa răului existenţial derivă latura solemnă a poeziei Anei Blandiana, scrisă în registrul gravităţii melancolice, dar şi în virtutea unui cod metafizic, prezent, în mod mai curând încifrat, în mai toate poemele de maturitate.
În volumele sale ultime, poetica Anei Blandiana depăşeşte senzorialitatea şi arhitectura exultantă a versului, întorcându-se, în regim meditativ şi elegiac, asupra alcătuirii proprii şi asupra locului ce revine fiinţei himerice într-un univers labirintic în care concreteţea se preschimbă în iluzie, iar visul capătă toate aparenţele realului, constituindu-se chiar ca un generator de lumi posibile, de fiinţe visate de altele, care, la rândul lor, sunt plăsmuite printr-o arhitectură a oniricului, în fond o încercare de regăsire a unui paradis atemporal şi a-cosmic, în care increatul ni se înfăţişează sub forma unui joc de oglinzi fantomatic şi spectral, ce nu îngăduie fiinţelor decât o subzistenţă evanescentă, din specia graţiosului şi inefabilului. Uşile realului se deschid, astfel, spre universul halucinatoriu al unui vis perpetuu schimbător, ce favorizează metamorfozele fiinţelor cu trupul aburos al himerei şi cu imponderabilul impresiei fugitive, mereu inconstantă şi iregulară. Reflecţia supra propriei condiţii consună cu întoarcerea, iniţiatică şi problematică, asupra aventurii scripturale, asupra modului în care cuvântul îşi asumă sensul, iar textul izbuteşte să-şi înfrângă limitele şi inhibiţiile pentru a trasa chipul lumii, figura unei existenţe polimorfe. Departe de a zăbovi în extazele rostirii, poeta resimte „cerneala” ca însemn malefic, ca vină, în măsura în care ea e incapabilă să transcrie subteranele sufletului, subtextul realului, oprindu-se la „text”, la simplele aparenţe. O altă temă predilectă a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos configurat în imagini de o extremă transparenţă, în care graţia scriiturii se învecinează cu ponderea teluricului, a spaţiului transcris în tuşe uşoare; nu e vorba, aici, atât de un desen pregnant, cu linii decise şi precise şi cu contururi nete, desăvârşite, cât, mai curând, de o poetică a sugestiei, de tentă impresionistă, în care preeminenţa aparţine vagului, nuanţei şi semitonului, conjugate cu o percepţie a infinitezimalului încorporat cu subtilitate în pânzele freatice ale poemului. E un bucolism cu totul aparte, în care senzaţia ori percepţia traduse liric au o incontestabilă aură meditativă, întorcându-se cu o inefabilă foame de claritate şi transparenţă asupra lor înseşi, vădind, în acest fel, certe dispoziţii autoreflexive. Alteori, în desenul fragil al peisajului, adesea având acurateţea şi simplitatea austeră a stampelor japoneze, se regăseşte aceeaşi obsesie a vieţii şi a morţii, indisolubile stări ale unui univers impalpabil în esenţele lui, un univers în care aparenţele nu au alt rost decât acela de a învălui / dezvălui un înţeles obscur, pe care fiinţa caută zadarnic să-l descifreze. Taina vieţii şi a morţii, a tristeţii premonitorii şi a jubilaţiei vitaliste sunt gravate în peniţă delicată, dar nu mai puţin decisă, în cele mai multe aspecte ale realului, în care rămân camuflate marile întrebări ale existenţei, o dialectică a contrariilor ineluctabile. Volumul Arhitectura valurilor este, cum arată poeta într-o însemnare preliminară, „oglinda unei stări de spirit în care exasperarea şi umilinţa, mânia şi disperarea, ruşinea şi revolta se topeau în sentimentul iminenţei sfârşitului ca unică alternativă a tot atât de improbabilei salvări”. În versurile din această carte intransigenţa morală redevine norma ce prezidează viziunile lirice, atmosfera poemelor fiind una apocaliptică, de surpare a lumilor, de aneantizare a fiinţei şi de alienare a conştiinţei ce nu mai întrevede nicio speranţă în prezent ori în viitor. Sentimentul abrutizării reiese din viziunea grotescă a „zeului rozător”, a acelui „Apolo al gunoaielor” sau a „viermilor călători”, paradigme ale unei lumi agonice, ale unei Istorii declinante şi delirante, în care statuile sunt „minciuni”, iar împăraţii domnesc doar o clipă.
 
 
Poezia ca ethos al fiinţei
 
Tema etică, a responsabilităţii şi angajării în mecanismul existenţei este recurentă în lirica Anei Blandiana. Poeta resimte, cu neostoită durere, neputinţa de a discerne limitele binelui şi ale răului, de a decanta cu suficientă rigoare valorile morale, de a desluşi acea frontieră instabilă, părelnică, ce desparte extremele morale. Din această suferinţă expusă cu limpezime în versuri melancolic-austere renaşte intransigenţa gnoseologică şi ontologică a poetei, rezumând o concepţie a culorilor nete, a formelor lipsite de echivoc, a valorilor inviolabile şi ferme; dinamica imaginilor poetice e fundamentată pe tensiunea antinomică dintre cognoscibil şi incognoscibil, dintre gând şi cuvânt, dintre increat şi creat, toate aceste opoziţii exprimând, desigur, nevoia de clarificare a noţiunilor etice, de transpunere a voinţei morale în realitatea opţiunii materializate fără echivoc. Timpul, revărsarea de nestăvilit a clipelor şi desfigurarea pe care acestea o provoacă asupra fiinţei – e un alt topos figurat în această carte. Ana Blandiana expune, cu extremă pregnanţă şi claritate, modul în care timpul îşi aşază amprenta asupra conştiinţei, alterând personalitatea umană şi instaurând jocul dintre identitate şi nonidentitate. Trecutul e, pentru eul liric, cel care modifică prezentul, iar fiinţa constată că este incapabilă să-şi regăsească rădăcinile, „urmele” trecerii sale prin lume. Universul, existenţa, aşezate sub emblema trecutului, au toate aparenţele unui „alfabet” cu semne ale căror sensuri s-au pierdut, au dispărut pentru totdeauna. În faţa timpului, omul e incapabil să găsească răspunsuri la întrebările pe care universul i le pune, îşi mărturiseşte neputinţa de a descifra într-o „lectură” autentică, nefalsificatoare a semnelor tainice, ascunse ale unui univers supus metamorfozelor perpetue şi degradării datorate lui Chronos. Sub presiunea scepticismului, încântarea se transformă în „des-cântare”, iar mirajul şi vraja existenţei în deziluzie, în timp ce privirea ce zăbovea, cu o anumită candoare şi perplexitate, asupra lucrurilor îşi asumă acum riscul interogaţiei şi pasiunea lucidă a reculului în îndoială şi incertitudine. Absenţa comuniunii cu elementele, a legăturii organice cu universul e resimţită ca o vină a subiectului liric ce a pierdut „cheia” înţelesurilor enigmatice ale cosmosului, nemaiizbutind să-şi asume existenţa ca pe un tot organic, în care fiinţa să se poată integra, să-şi afle măcar seninătatea şi echilibrul. Luciditatea, forţa alienantă a gândului, retranşarea afectelor în disoluţia interogaţiei fără un răspuns limpede – sunt factorii care generează această conştiinţă a păcatului, a vinii pierderii legăturilor cu lumea, a „solidarităţii” cu stihialul. Trăirile poetei se volatilizează acum tot mai mult, pasiunile îşi estompează conturul, dinamismul afectiv capătă un fel de lentoare, clipele fugitive sunt transcrise într-un soi de ralenti ce le măreşte intensitatea, încremenindu-le la modul eleat într-un fel de atemporalitate care favorizează somnolenţa încercată de eul liric ca o stare de regresiune ad uterum, de întoarcere în domeniul virtual al increatului, în care substanţa – pentru a vorbi în termeni aristotelici – nu primise încă formă, nu-şi definise încă desenul unui contur lămurit. Agresivitatea unei lumi a obiectelor a cărei „normă” e anomia conduce spre această căutare a somnului, a „nenaşterii”, spre această retranşare într-o interioritate ce se dovedeşte, de fapt, a fi o identitate cu cosmosul. Disoluţia eului conduce însă la o criză – de comunicare şi de înţelegere –, dar şi la o încercare de regăsire a rădăcinilor „biologice” ale propriei fiinţe, printr-un soi de anamneză a figurii, oarecum arhetipale, mitice, a Tatălui.
Starea fiinţei pătrunsă de fiorul unui „panerotism molcom” (Octavian Soviany) oscilează între fluiditatea acvaticului şi stabilitatea agrestă a teluricului, între voinţa de fixare a unei fizionomii şi identităţi proprii şi neputinţa de a-şi alege propria viaţă, propriul chip, în condiţiile în care mecanismul tulburător de complex al universului e supus unui determinism orb, unui hazard implacabil. Imposibilitatea opţiunii îşi găseşte expresie în poemul Martorii, spectacol al aporiilor morale, al metamorfozelor continue, lipsite de înţeles şi de logică, al încarcerării fiinţei într-o formă dată, predestinată de un hazard orb, necruţător. S-ar părea că bellum omnium contra omnes este deviza acestui univers neliniştitor, multiform şi nediferenţiat, în care legea supremă e alcătuită din substituţie, devorare, abolire a individualităţilor, ştergere a contururilor personalizante şi în care fiinţele şi animalele sunt sortite să fie şi să moară într-un ritm frenetic. Ochiul devine, în acest poem, instrumentul privilegiat al cunoaşterii apolinice, însetată de forma armonioasă, încheiată în sine, dar şi o „fereastră” spre polimorfismul universului, în care se conciliază elementaritatea exterioară şi dinamica lăuntrului. În opoziţie cu spasmele fiziologice ale corporalităţii, cu fervoarea instinctuală a trupului, ochiul ipostaziază universul, e generatorul unor viziuni dominate de echilibru şi statornicie, ce determină forma lucrurilor cu strictă acurateţe şi infinite nuanţări, degajând suprafeţe şi contururi din multitudinea de înfăţişări ale universului. Vederea însăşi primeşte accente morale: „Mai vinovaţi decât cei priviţi / Sunt doar cei ce privesc, / Martorul care nu împiedică crima, / Atent s-o descrie, / Scuzându-se «Nu pot să fac / Două lucruri în acelaşi timp»/ Sau «Portretul victimei, îngeresc, / E mai important decât viaţa ei / Pământească»”.
Se poate constata că poetica Anei Blandiana depăşeşte senzorialitatea şi arhitectura exultantă a versului, întorcându-se, în regim meditativ şi elegiac, asupra alcătuirii proprii şi asupra locului ce revine fiinţei himerice într-un univers labirintic, în care concreteţea se preschimbă în iluzie, iar visul capătă toate aparenţele realului, constituindu-se chiar ca un generator de lumi posibile, de fiinţe visate de altele, care, la rândul lor, sunt plăsmuite printr-o arhitectură a oniricului, în fond o încercare de regăsire a unui paradis atemporal şi a-cosmic, în care increatul ni se înfăţişează sub forma unui joc de oglinzi fantomatic şi spectral, ce nu îngăduie fiinţelor decât o subzistenţă evanescentă, din specia graţiosului şi inefabilului. Uşile realului se deschid, astfel, spre universul halucinatoriu al unui vis perpetuu schimbător, ce favorizează metamorfozele fiinţelor cu trupul aburos al himerei şi cu imponderabilul impresiei fugitive. În acest poem, dar şi în altele de aceeaşi speţă, lumea, cu toate cele ale ei, este plămădită din substanţa efemeră şi alterabilă a visului de către un demiurg somnolent şi capricios, ce scoate din latenţa universală, din „caierul” de lumi posibile, forme instabile, hipnotice; imaginile adormirii, ale somnului sau ale curgerii, ale „somnului din somn”, văzut ca reflectare a sinelui himeric în propriul său vis – sunt recurente. Visul, reveria, somnul, expresiile trecerii dintr-o lume într-alta conduc la configurarea unui univers „de-realizat”, în care visul şi lumea concretă se găsesc sub tutela aceleiaşi imperioase nevoi de trecere a „vămilor”, într-o luminozitate difuză, într-un orizont înfiorat de presentimentul stingerii. Nu cuvântul este, în viziunea poetei, cel căutat, mai degrabă reflexul metafizic al acestuia, umbra lui de taină şi de înfiorare, de sugestie şi agonie graţios ritualizată. Între elanul vizionar ori percepţia sentimentală şi tonusul livresc se sapă astfel un hiatus pe care versurile Anei Blandiana caută să-l estompeze, fie şi doar prin preluarea propriului text ca pretext al scriiturii sale, prin vizualizarea intensă a imaginilor scripturalităţii, prin autoreflexivitate şi autoreferenţialitate, cu alte cuvinte. Cerneala – asimilată „vânătului noroi” – atrage după sine imagini ale hăului, ale neantului în care fiinţa se afundă, ca într-un coşmar alcătuit dintr-o arhitectură infernală, animat de reprezentări cvasiteratologice, chiar dacă având toate datele himericului imponderabil şi translucid.
Toposul numelui, acela care desemnează, printr-un semnificant adesea alienant, un trup, o viaţă, un destin, e legat de tema identităţii, a căutării neîncetate, neobosite de sine, pe care poezia Anei Blandiana a reluat-o în numeroase variante, modulaţii şi ipostaze. Într-o lume supusă tuturor determinismelor, relativizărilor şi convulsiilor, într-un univers ce-şi schimbă înfăţişările într-un ritm frenetic, deconcertant, fervoarea căutării propriului eu are o hotărâtă şi semnificativă turnură etică şi vizionară. Numele e, astfel, o realitate lingvistică claustrantă, ce înstrăinează şi nu conferă sens, ci, dimpotrivă, închide fiinţa într-un contur utopic, atipic şi procustian, făcând-o de neînţeles şi reducându-i iniţiativele la minimum. Numele provoacă, de asemenea, o criză de cunoaştere, prin arbitrarietatea lui, conturând un adevărat cerc infernal, din ale cărui bolgii fiinţa caută să scape, încercând să-şi regăsească adevăratul strai lingvistic; această căutare, acest periplu printre elementele universului se rezolvă doar în imperiul volatil şi misterios al somniei, în domeniul fluctuant al visului, care favorizează pătrunderea în ţinutul extatic, paradisiac al arhetipurilor, al „mumelor” goetheene, singurul în care întâlnirea fiinţei cu propria ei esenţă este posibilă şi, în acelaşi timp, benefică. Dramatismul căutării pare a se rezolva astfel în împăcarea cu sine, dinamica periplului iniţiatic printre aparenţele lumii se destinde într-o beatitudine posibilă, virtuală, chiar dacă efectul de misteriozitate nu încetează să-şi facă simţită prezenţa, dominând arhitectura viziunii poetice. Martorii devin astfel adevăraţii vinovaţi: „Vinovaţi nu pot să fie / Doar unul, doar doi sau doar trei, / Când armate de martori privesc / Şi aşteaptă să se sfârşească, / De bătrâneţe să moară călăul, / Şi victima a doua oară, de uitare, / Să se sfârşească de la sine răul / Cum se sfârşeşte pur şi simplu un tunel… / Stăm spulberaţi / De propria-ne-ntrebare / ca de-o spânzurătoare / Un drapel”. Sentimentul abrutizării reiese din viziunea grotescă a „zeului rozător”, a acelui „Apolo al gunoaielor” sau a „viermilor călători”, paradigme ale unei lumi agonice, ale unei Istorii declinante şi delirante, în care statuile sunt „minciuni”, iar împăraţii domnesc doar o clipă, o lume a vinovăţiei colective, a martorilor muţi şi deci mincinoşi („«În van, răspunde timpul, aşteptaţi: / La judecata marilor coşmare / Şi martorii sunt vinovaţi»”). Nu lipsesc, din aceste versuri care desemnează o lume cu palori agonice, cu dimensiuni apocaliptice care trezesc disperarea, nici unele imagini care sugerează sentimentul încrederii în salvare, în valorile morale ale libertăţii şi demnităţii umane, când lumea îşi va recăpăta chipul ei autentic, iar normele etice nu vor mai fi desfigurate, încălcate de bunul-plac al cuiva.
Volumul A treia taină din 1969 nu e, poate, cum crede Eugen Simion, atât o „întoarcere la starea de puritate a copilăriei”, cât o evoluţie în ordinea cunoaşterii. Începând cu această carte, Ana Blandiana părăseşte fragmentarismul viziunii şi solipsismul pur prezente în primele volume, în favoarea unei cunoaşteri globale, ce făcea apel la structura universală. Eul liric e, şi aici, congener cu feţele universului, îşi trădează analogii şi echivalenţe stupefiate cu fiinţa care se regăseşte, nu fără un anumit orgoliu, în toate ipostazele devenirii, expunându-se unui adevărat blestem ce-i determină reacţiile şi trăirile numai în funcţie de raporturile cu celălalt, cu non-eul. În acest fel, ca să ia cunoştinţă de sine, ca să se adâncească în propriul suflet ori ca să-şi asume o identitate autentificată de girul unor afecte sincere, poeta are de recuperat legăturile tainice – dar nu mai puţin tiranice – cu universul, un univers ce poartă amprenta apăsată a propriului ei chip şi în care prezenţa misterioasă a elementelor nu face nimic altceva decât să-i confirme propria prezenţă în lume; suntem departe, aici, de metoda sinesteziei, mai curând avem a face cu o trăire empatică, profundă a lumii, cu o reacţie limpede, incontestabilă, de identificare a sinelui cu elementele. Ana Blandiana întreprinde aici un fel de cunoaştere-trăire prin empatie, văzând, pretutindeni, propriul ei chip şi, invers, proiectându-şi propriul suflet în proteismul universului.
O astfel de atitudine este prezentă şi în poezia Cântec, meditaţie melancolică pe tema trecerii („Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, / Uite, ochii mei ţi-i dau. / Ieri spre seară-n vântul galben / Arborii-n genunchi plângeau. // Lasă-mi, toamnă, cerul lin. / Fulgeră-mi pe frunte mie. / Astă noapte zarea-n iarbă / Încerca să se sfâşie”). O temă predilectă a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos configurat în imagini de o extremă transparenţă, în care graţia scriiturii se învecinează cu ponderea teluricului, a spaţiului transcris în tuşe uşoare; nu e vorba, aici, atât de un desen pregnant, cu linii decise şi precise şi cu contururi nete, desăvârşite, cât, mai curând, de o poetică a sugestiei, de tentă impresionistă, în care preeminenţa aparţine vagului, nuanţei şi semitonului, conjugate cu o percepţie a infinitezimalului încorporat cu subtilitate în pânzele freatice ale poemului. E un bucolism cu totul aparte, în care senzaţia ori percepţia traduse liric au o incontestabilă aură meditativă, întorcându-se cu o inefabilă foame de claritate şi transparenţă asupra lor înseşi, vădind, în acest fel, certe dispoziţii autoreflexive. Culorile, formele, aromele şi sunetele ce dau contur acestor peisaje bucolice au aromele timpului ori accentele fluide ale gândului ce se rosteşte pe sine rostuind spaţiul şi timpul evocate cu melancolică fervoare: „Lasă, toamnă,-n aer păsări, / Paşii mei alungă-mi-i. / Dimineaţa bolta scurse / Urlete de ciocârlii. // Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi / Fructele şi lasă / Urşii neadormiţi, berzele neduse, / Ora luminoasă. // Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai / Plânge-n soare fum. / Înserează-mă pe mine, / Mă-nserez oricum”. Alteori, în desenul fragil al peisajului, adesea având acurateţea şi simplitatea austeră a stampelor japoneze, se regăseşte aceeaşi obsesie a vieţii şi a morţii, indisolubile stări ale unui univers impalpabil în esenţele lui, un univers în care aparenţele nu au alt rost decât acela de a învălui / dezvălui un înţeles obscur, pe care fiinţa caută zadarnic să-l descifreze. Taina vieţii şi a morţii, a tristeţii premonitorii şi a jubilaţiei vitaliste sunt gravate în peniţă delicată, dar nu mai puţin decisă, în cele mai multe aspecte ale realului, în care rămân camuflate marile întrebări ale existenţei, o dialectică a contrariilor ineluctabile.
În ansamblul ei, creaţia Anei Blandiana este documentul – alcătuit din fervori şi nelinişti – al unei conştiinţe care şi-a asumat, în deplin exerciţiu al lucidităţii şi exigenţei morale, propriul destin şi orizontul misterului, convulsiile unei istorii delirante şi aporiile unui timp declinant. Scrisul şi meditaţia asupra scrisului se conjugă, astfel, cu radiografia realului empiric, după cum ritualul rostirii nu este altceva decât „rostuire”, încarnare a propriului destin. Morala subiacentă a creaţiilor, simbolurile antinomice ale treziei şi somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic, semnele trecerii şi ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul şi melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile şi tablourile poetice, fantasticul de extracţie onirică şi simbolistica transparentă sau mai puţin vizibilă sunt câteva dintre dominantele creaţiei Anei Blandiana. Omul şi opera sunt de nedisociat; intransigenţa etică şi acuitatea observaţiei se nasc dintr-o disponibilitate extremă la frumuseţile şi contradicţiile socialului ori ale universului. Scriitorul şi-a însoţit cu consecvenţă „umbra”, după cum omul „de dincolo de operă” ne-a făcut martori ai unei moralităţi exemplare, ireproşabile.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Iulian Boldea, Ana Blandiana, Editura Aula, Braşov, 2000.
2. Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987.
3. Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986.
4. Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Braşov, 2001.
5. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
6. Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.
7. Ion Pop, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj, 1997.
9. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog