Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dicţionar toponimic (IV)

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

„Toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte, mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular. Tot felul de momente din viaţa unei colectivităţi umane: istorice, sociale, economice, politice, psihologice etc., găsesc ecou, adesea foarte prelungit, uneori permanent şi definitiv, în toponimie” (Acad. Iorgu Iordan).
Arcaciul, denumirea unor văi şi vâlcele situate la est de comuna Slobozia Mare (Cahul): Arcaciul cu Stuf, Arcaciul de la Răsărit, Arcaciul de la Loturi, Arcaciul lui Simion, Arcaciul Stânei, Imaşul din Arcaci. Arealul apelativului topic arcaci este foarte restrâns, se limitează doar la zona de sud-vest a raionului Cahul. În vorbirea locală circulă cu sensurile „ramificaţie a unei văi”, „crac de pârâu” (Brânza, Giurgiuleşti, Slobozia Mare, Văleni) şi cu derivatele semantice „adăpost pentru oi pe timp de iarnă într-o vâlcea, într-un hârtop” (Colibaşi, Văleni), „ramificaţie a unei ape curgătoare îngrădită pentru creşterea sau păstrarea peştelui” (Brânza, Câşliţa-Prut).
Entopicul e rar atestat în dicţionare şi în lucrările de specialitate: arcaciu „vale” [1, vol. I, p. 230], arcaci „văgăună mică” [2, p. 45], arcaci „loc unde seodihnesc oile după ce sunt mulse”[3, vol. I, p. 88]. Totuşi apelativul apare în unele scrieri literare şi texte folclorice: „Târla, la Ciobani, în timp de iarnă, este la un loc îndosit, cum e un arcaciu, adică o vale. Pe vremuri, iarna, mocanii adăposteau oile pe la stâne, dosite prin văgăuni şi arcaciuri” [1, vol. I, p. 230; 4, AO-Văleni].
Etimologic poate fi explicat prin tc. arkaç „picior de deal”, „versant”, „ramificaţie de vale”. Sinonimele termenului entopic: dolie, dolină, ierugă, văioagă, vălcună, vălicică, vâlcea, viroagă (1); braţ, ierec, gârlă, râpă (2); câşlă, dosală, odaie, stână, târlă (3).
Branişte este numele unui sat din raionul Râşcani, iar Brăniştioarele – denumirea unor lacuri mici din lunca Prutului, existente până prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, când bălţile Prutului au fost desecate în scopul obţinerii unor terenuri agricole suplimentare. Acest nume îl poartă şi alte locuri din Basarabia: Braniştea, parte de sat (Terebna, rn. Edineţ), teren agricol (Isacova, rn. Orhei), teren plantat cu vii (Vadul lui Isac, rn. Criuleni), Dealul Braniştii (Neculăieuca, rn. Orhei), Pădurea Braniştii (Mana, rn. Orhei).
Satul Branişte a revenit la denumirea sa autentică doar în anul 1990, până atunci localitatea era notată în mod diferit: Branişte, dar şi Brăneşti, Broneşti. Documentele mai vechi fixează pentru această localitate şi denumirile Boteşti (Buteşti), Boteştii-Stavăr. Numele primar pare să fi fost Branişte, Brăneşti fiind o formă refăcută după cea rusificată Braneştî, fixată în documentele de redacţie rusă din sec. XVII-XVIII, iar Boteştii (Buteştii), Boteşti-Stavăr – nişte denumiri de alternativă ce vizează proprietatea privată a moşiei satului (moşia lui Botea, moşia lui Stavăr). Câteva menţiuni documentare din sec. al XX-lea: Branişte, sat pe malul stâng al Prutului [1920, 5, harta]; Branişte, sat, plasa Balatina, jud. Bălţi [1925, 6, p. 479]; Branişte, sat, plasa Făleşti, jud. Bălţi [1930, 7, p. 48]; Braniştea, sat, plasa Glodeni, jud. Bălţi [1943, 8, p. 498]; Braneştî, sat, rn. Râşcani, 580 de locuitori [1959, denumire cu formă deja rusificată; 9, p. 255]; Branişte, sat, rn. Râşcani[1996, 10, p. 55, 81].
Branişte este un cuvânt de origine sud-slavă, în special bulgară (браниште „pădure oprită”), fiind de o mai largă circulaţie pe vremuri, astăzi însă trecut în lexicul pasiv. Sensurile lui de bază sunt: (1) „pădure rezervată în care este interzisă tăierea copacilor”, (2) „fâneaţă rezervată”. Cu funcţie de apelativ îl găsim în scrierile vechi: „Ce îndată au ales o samă de boieri, cu Buhuş visternicul, şi l-au trimis la branişte, după Alexandru Vodă, să-i îndireptedză calea pe la Huşi, pre Bârlad în gios”[Miron Costin, 11, p. 175]. „Umblând oamenii nelipsit prin pădure, s-au împreştiat dihaniile de prin branişti” [1718, după 1, vol. I, p. 64]. În terminologia entopică acestui cuvânt îi corespund sinonimele: apărătură, opritură, popritură, rezervaţie. Documentele vechi (sec. XV-XVIII) atestă mai multe nume topice de acest fel: Branişte (jud. Neamţ), Braniştea (jud. Galaţi), Braniştea Domnească (jud. Iaşi), Brănişteni (Brănişteri, jud. Neamţ) [12, p. 41-42; 13, vol. I, partea IV, p. 36-37].
Braniştea Domnească se afla în lunca Prutului, de partea dreaptă a râului, între Iaşi şi Ţuţora. Branişti locale se găseau şi în hotarul unor localităţi care dispuneau de păduri sau fâneţuri de luncă. Slujitorii care aveau în grija lor paza braniştilor se numeau brănişteri. Tot astfel se chemau şi demnitarii care încasau impozitul pe branişte, pentru cositul, strânsul şi căratul fânului destinat curţii domneşti. De aici provine şi antroponimul Brănişteru (< branişte + suf. -er).
Chicera, toponim rar întâlnit în Basarabia, denumind astăzi doar un deal situat la hotarul dintre comunele Truşeni şi Durleşti (mun. Chişinău). Înălţimea lui, conform măsurătorilor geodezice, e de aproximativ 300 m deasupra nivelului mării. Apare notat pe hărţile topografice din sec. XIX-XX. Documentele vechi atestă mai multe nume topice de acest fel: Chicera, loc lângă Boboiogi, pe Cahul [sec. XVI, 14, A, vol. I, p. 150]; Chicera, loc pe valea Voinovei [1784, 15, p. 239]; Chicera, sat lângă Voloseni [1818, 16, p. 475]. În zona Carpaţilor Orientali, în Moldova de Nord şi Bucovina, în arealul compact al toponimului, menţiunile documentare sunt deosebit de frecvente: Chicera, Chicerea, Chicioara, Ticera, Ticioara ş.a. [sec. XV-XVII, 12, p. 58; 13, p. 34]. Să se compare şi cea mai veche menţiune a numelui topic: oy пискъ по меже кичеры [1468, 14, p. 40].
Dicţionarul Academiei Române inserează termenul entopic chiceră cu sensul „deal înalt, conic, mai înalt decât o colină; munte” [1, vol. I, partea II, p. 346]. Cu anumite precizări de sens îl găsim înregistrat şi în unele lucrări de specialitate: „deal înalt şi izolat”, „vârf de deal izolat” [17, p. 65]; „vârf de deal”, „deal izolat” [28, p. 20]; „deal stâncos”, „culme mică stâncoasă” [2, p. 24]. Dealul Chicera de sub Chişinău e pomenit adesea în scrierile lui Gheorghe Madan, originar din Truşeni: „Când am ajuns la Chicera şi m-am urcat la Cruce în deal, am făcut un nou popas... Căci pe lângă cele două mii de hectare, de pe baştinile din Truşeni, mai aveau moşia vecină Chicera răzeşească de două sute de hectare” [19, p. 153, 180]. Apelativului topic îi corespund sinonimele: bârnag, bâtcă, cioacă, chiclă, chiclău, ciocan, coclău, cucă, grui, scoc, ţiglă, ţiglău, ţugui, ţuţuroi [20, p. 42].
În limba noastră, chiceră e considerat un cuvânt moştenit din traco-dacă. Cf. alb. kikël < kikë „vârf”, „vârf de munte ascuţit” [N. Drăganu în „Dacoromania”, vol. I, p. 117]. În diferite epoci el a pătruns şi în limbile slave: bg. кичер, кичерa „pădure pe un loc ridicat”, „pădure tânără şi deasă”, „deal în formă de con; holm”, „versant de munte abrupt cu pădurice deasă”, s-cr. kičer „vârf de munte” [21, vol. II, p. 404], ucr. кичерa „munte acoperit cu pădure”, „deal abrupt cu pădure”, „vârf de munte” [22, p. 231], ceh. kyčera „pisc, vârf”, slov. kyčer „versant de munte”, pol. kiczera „munte”, „deal” [23, p. 18; 24, p. 275].
Duruitoarea, în spaţiul dintre Prut şi Nistru acest nume îl poartă două localităţi: Duruitoarea Veche şi Duruitoarea Nouă(rn. Râşcani). Sunt două sate învecinate, primul aşezat pe partea stângă a râului Ciuhur, iar cel de-al doilea – faţă în faţă, de partea dreaptă a Ciuhurului. Aici, la vărsarea lui în Prut, Ciuhurul cu greu îşi face loc de scurgere printre stânci, străpungând un lanţ masiv de coline. Apele unui afluent al său, căzând de la mare înălţime, de pe un strat calcaros pe altul, de pe o lespede stâncoasă pe alta, produc un zgomot puternic, duruitul lor făcându-se auzit la mari depărtări. Primii locuitori, care au întemeiat satul vechi, aşa şi i-au zis acestui râuleţ – Duruitoarea, după care a fost denumită şi aşezarea omenească din preajma lui.
Prima menţiune documentară a satului Duruitoarea Veche datează din anul 1755 [25, vol. VI, p. 132]. Atestările de mai târziu conţin şi unele informaţii de ordin economic şi demografic: cătun la vărsarea Ciuhurului în Prut [1770, 26, harta lui Bawr]; sat al Mănăstirii Sf. Nicolae din Botoşani, cu 28 de familii [1803, 27, p. 337]; 64 de case şi 291 de locuitori [1859, 18, p. 66]; 77 de curţi şi 333 de locuitori [1875, 29, p. 61]; 85 de case, 1038 de desetine de pământ mănăstiresc şi 67 de desetine în proprietatea ţăranilor [1904, 30, p. 94]; 588 de locuitori [1930, 7, p. 52]; 176 de gospodării individuale, 391 de locuitori, dintre care 386 de români [1994, 31, vol. III, p. 1105]; 378 de locuitori [2004, 25, vol. VI, p. 131].
Duruitoarea Nouă datează documentar din anul 1894, urmând şi această aşezare o cale de relativă ascensiune: 48 de gospodării şi 133 de locuitori în 1910, 142 de curţi şi 667 de locuitori în 1923, 567 de locuitori în 1930, 660 de locuitori în 1940, 863 de locuitori în 1989, 911 de locuitori în 2004 [25, vol. VI, p. 137-138].
Oiconimul reproduce termenul entopic duruitoare, înregistrat în multe localităţi basarabene cu sensurile: (1) „loc îngust în albia unui râu (pârâu, gârlă), unde apa, prin curgerea sa repede, face zgomot” şi (2) „prag într-o apă curgătoare; cascadă”. Entopicul e fixat cu aceleaşi semnificaţii în unele dicţionare şi lucrări de specialitate toponimică, precum şi în operele literaturii artistice: „Sub râpa dreaptă a muntelui scânteia o pânză de apă în cădere: acolo era o duruitoare” [M. Sadoveanu, după 32, vol. II, p. 190].
Pe teren, cuvântul circulă şi cu varianta fonetică dzuruitoare. În terminologia entopică românească lui îi corespund sinonimele: cheie, gâlgâitoare, gât, huruitoare, strâmtoare, strungă (1); cadeapă, cascadă, durău, durduc, fierbătoare, huc, prag, săritoare (2). Unele dintre acestea, ca şi duruitoare, sunt de provenienţă onomatopeică. În microtoponimie asemenea formaţii sunt destul de numeroase, desemnând în fond pâraie cu ape repezi: Duruitoarea (Balasineşti, rn. Briceni; Ordăşei, rn. Teleneşti; Ocolina, rn. Soroca, Ţipova, rn. Rezina; Vertiujeni, rn. Floreşti), Duruitoarea-Turbaţi (Dămăşcani, rn. Râşcani), La Duruitori (Zastânca, rn. Soroca), Râpa Duruitoarei (Corjeuţi, rn. Briceni), Dzuruitoare (Arioneşti, rn. Donduşeni; Bârnova, rn. Ocniţa; Brânzeni, rn. Teleneşti; Putineşti, rn. Floreşti).
Limbar(i)ul este numele unor părţi de pădure din preajma satelor Cinişeuţi (Rezina), Cristeşti (Nisporeni), Drăsliceni (Criuleni), precum şi al unor terenuri agricole, în trecut şi acestea locuri de pădure, în hotarul satelor Ceadâr (Leova), Paşcani, Sărata Galbenă, Secăreni (Hânceşti), Tătăreşti, Zubreşti (Străşeni). Toponimul reprezintă un derivat cu sufixul -ar de la apelativul limbă, care în idiomul nostru denumeşte o fâşie lungă şi îngustă de pământ sau un colţ de pădure. Aici sufixul -ar imprimă derivatului un sens spaţial, cu referire la un teritoriu care conţine sau cuprinde ceva (o pădure, un pământ arabil, nişte vii), sporindu-i prin aceasta valoarea onimică a formaţiei. Apelativul limbă apare utilizat frecvent în operele literare: „Străbătură o limbă de pădure şi începură a urca şi coborî” [M. Sadoveanu, 33, vol. I, p. 520]; „Limba de pământ între aceste două gârle a fost odinioară domeniul Iuga” [L. Rebreanu, 34, vol. I, p. 71]. Îl găsim folosit adesea şi în funcţie de nume topic, însoţit de determinative: Limba Lupului, Limba Codreţului, Limba Rediului. Un deal cu pădure din ţin. Orhei, denumit Dealul Limbarului, este menţionat într-un document din anul 1762 [16, p. 252].
Pentru entopicul limbă specialiştii au înregistrat şi semnificaţiile: „fâşie de mal care înaintează mult într-o apă stătătoare”, „mal jos care intră adânc în albia râului şi pe care îl ocoleşte apa” [17, p. 29, 49], „fâşie de pământ cuprinsă între două ape” [35, p. 34], „fâşie îngustă de ogor rămasă nearată” [36, p. 44]. În terminologia entopică ambelor apelative le corespund sinonimele: chingă, clin, colţ, corn, fâşie, halcă, haşchină, hliză, partal, hon, sfoară, şuşeniţă, unghi (1); cosa, cosac, coscă, grind (2)[20, p. 106].
Lişteva, lacuri în lunca Prutului, la vest de Manta şi Vadul lui Isac şi la vest de Zârneşti (Cahul); Liştavul, loc mocirlos în valea Răutului, la Furceni (Orhei). Hidronime similare au fost înregistrate în zonele inundabile ale Dunării şi în luncile râurilor care se varsă în Dunăre, pe cursul inferior al fluviului. Aici circulă şi entopicul liştevă (lişteavă) cu sensul „depresiune de teren cu apă şi stufării” [37, p. 348]. În sursele de specialitate terminologică îl găsim inserat cu semnificaţiile: „apă care se revarsă dintr-un râu”, „pământ subţiat, îndoit cu apă” [17, p. 33, 101], „lac mic şi neadânc”, „loc mai lăsat; mlăştinos”, „loc umed cu fâneţe” [43, B, p. 180, 185, 193, 208], „loc jos, umed, cu glod” [3, vol. III, p. 17], „baltă noroioasă, mocirloasă” [20, p. 107]. Documentele vechi atestă numele topice: Lişteva (1490), Liştevile (1502), Lişteavu (1517) [14, p. 125].
Apelativul topic lişteavă, cu varianta liştavă, a fost înregistrat de noi în localităţile prutene din raionul Cahul (Brânza, Vadul lui Isac ş.a.), sensul lui de bază fiind „baltă noroioasă”. În terminologia entopică lui îi corespund sinonimele: bahlui, bahnă, boloată, mlaştină, mocirlă, mociură, ploştină, smârc, tău. Aici e cunoscut şi adjectivul lişteav (liştav), de la care s-a format entopicul lişteavă (liştavă) prin substantivizare. Cu menţiunea „adj. popular” lişteav „(despre ape) murdar, tulbur, mocirlos, mlăştinos, nămolos” e fixat în „Dicţionarul limbii române literare contemporane” [Bucureşti, vol. II, p. 770], cu un exemplu de utilizare în operele literare: „Dinspre munţi pogoară o funie de apă lişteavă, nămoloasă, printre maluri mărunte” (Zaharia Stancu, Desculţ).
Termenul nu a fost explicat din punct de vedere etimologic, dar, ţinând cont de structura corpului sonor, un etimon slav ar fi de presupus în cazul dat.
Repedea, denumire pentru unele văi şi pâraie din regiunile de coline, precum şi pentru unele gârle din luncile Prutului, Nistrului şi Dunării: Repedea, vale (Drăguşenii Noi, rn. Hânceşti); Repedea, vale cu pârâu (Bumbăta, rn. Ungheni); Repedea, pârâu (Piatra, rn. Orhei); Repedea, gârle (Crihana Veche, rn. Cahul; Cioburciu, rn. Ştefan-Vodă, Lărjanca, rn. Ismail, reg. Odesa, Ucraina). Gârle cu acest nume se întâlnesc şi în partea dreaptă a Prutului: Gârla Repedea (Şiviţa, Tuluceşti, jud. Galaţi), precum şi în bălţile Dunării: Repedea, lângă Galaţi, menţionată în 1757 [37, p. 340].
Repedea este un hidronim descriptiv, referindu-se la o particularitate a cursurilor de apă repezi, cu curgere iute, violentă, aceasta fiindu-le caracteristică pâraielor de pe văile de mare înclinare, de pe povârnişuri. Şi unele gârle de luncă, cu debit mare de apă, au cursuri repezi, mai ales dacă se varsă în râuri din bălţi şi lacuri mari. Onimicul s-a format prin substantivizarea adjectivului de provenienţă adverbială. Toponimia românească cuprinde numeroase nume de râuri, râuleţe şi pâraie de formaţie similară sau identică: Repedea, Repedele, Repegioara, Repejoara, Repejorul, Crişul Repede, Pârâul Repede ş.a. Se presupune că şi Bistriţa, afluentul de dreapta al Siretului, s-ar fi numit iniţial Repedea, mai cu seamă că o ramificaţie a văii râului, pe cursul superior al acestuia, se numeşte şi astăzi Repedea şi Valea Repede [39, p. 459; 38, p. 121-122].
Zănoaga, În Zănoagă, Pe Zănoagă, nume de locuri în diferite raioane. Sensul general al termenului zănoagă este „depresiune circulară, cu versanţi abrupţi în zonele muntoase şi colinare”. Local au fost înregistrate şi semnificaţiile: „hârtop mare într-o regiune cu relief muntos” [2, p. 33], „adâncătură, vale între munţi” [35, p. 79], „groapă mare sub creasta muntelui” [17, p. 87], „adâncitură”, „vale între munţi” [28, p. 39], „adâncitură de teren” [40, p. 254].
Cuvântul e utilizat de scriitori, îl găsim folosit şi în textele folclorice: „Gheţari, din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la Găuri turme de stânci” [Al. Vlahuţă, 41, p. 53]. „Ş-am zis verde trei vâzdoage, / La o crâşmuţa din zănoage / Bea haiducul Tobultoc” [Folclor din Bugeac, 42, p. 246]. Sinonimia entopicului este destul de bogată: adâncătură, adâncitură, afundătură, aşezătură, cazan, căldare, ceanac, găvan, gropană, hârtop, lăsătură, văgăună, zăvoi. Documentele vechi îl atestă în limba noastră din anul 1451 [14, p. 268]. La origine reprezintă un împrumut vechi slav (*занога). Cf. bg., rus., ucr. занога „loc dosit între dealuri sau munţi”.
 
Referinţe bibliografice
1. Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, vol. I, 1906 şi urm.
2. Teodor Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia (Extras), Chişinău, 1931.
3. Dicţionar dialectal (Cuvinte, sensuri, forme), Chişinău, vol. I-V, 1985-1986.
4. Arhiva onomastică a Institutului de Filologie al A.Ş.M. (AO), Chişinău, 1968-2008.
5. Harta topografică a României. Basarabia, Bucureşti, 1920 (1930).
6. Anuarul României pentru comerţ, industrie, meserii şi agricultură, Bucureşti, 1925.
7. Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
8. Împărţirea administrativă a României, Bucureşti, 1943.
9. Итоги Всесоюзной переписи населения 1959-1970 годов по Молдавской ССР, Chişinău, vol. I, 1972.
10. Anatol Eremia, Viorica Răzvanţ, Lilia Stratu, Nomenclatorul localităţilor din Republica Moldova, Chişinău, 1996.
11. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
12. Alexandru I. Gonţa, Documentele privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
13. Dragoş Moldovanu, Tezaurul toponimic al României. Moldova. Vol. I, partea IV. Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (1395-1789), Iaşi, 2005.
14. Documente privind istoria României. A. Moldova, Bucureşti, vol. I, 1954 şi urm.
15. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937.
16. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
17. Dragoş Moldovanu, Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice onomasiologic, Iaşi, 1978.
18. Списки населенных мест Российской Империи. Бессарабская область, Sankt-Petersburg, 1861.
19. Gheorghe Madan, Văzute şi trăite, Chişinău, 1989.
20. Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Chişinău, 2006.
21. Български етимологичен речник, Sofia, vol. I, 1971; vol. II, 1979.
22. Т. А. Марусенко, Материaлы к словарю украинских географических апеллятивов // „Полесье”, Moscova, 1968.
23. Peter Nitsche, Die geographische Terminologie des Polnischen, Köln, 1964.
24. Эдуард М. Мурзаев, Словарь народных географических терминов, Moscova, 1984.
25. Localităţile Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-VШ, 1999-2008.
26. F. G. Bawr, Carte de la Moldavie pour servir a l’Histoire militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs, Amsterdam, 1781.
27. Condica liuzilor pe 1803 // Uricariul, Iaşi, vol. VIII, 1886.
28. Vasile Ioniţă, Glosar toponimic, Caraş-Severin – Reşiţa, 1972.
29. Перечень населенных мест. Бессарабская губерния (1870-1875). Составитель А. Н. Егунов, Chişinău, 1912.
30. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001 (după ediţia Bucureşti, 1904).
31. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
32. Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, vol. I-IV, 1955-1957.
33. Mihail Sadoveanu, Opere, Bucureşti, vol. I-VIII, 1940-1953.
34. Liviu Rebreanu, Răscoala, Bucureşti, 1932.
35. Petre V. Rotaru, George A. Oprescu, Lexicon toponimic, Bucureşti, 1943.
36. V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Bucureşti, 1986.
37. Paul Păltănea, Valentin Ţurlan, Din toponimia bălţii Brateşului // Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXI, A, 1986-1987.
38. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
39. Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933.
40. I. T. Stan, Toponime din comuna Sohodol (jud. Alba) // Studii de onomastică, Cluj-Napoca, 1976.
41. Alexandru Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, 1956.
42. Folclor din Bugeac, Chişinău, 1982.
43. Gheorghe Bolocan, Dicţionarul entopic al limbii române // Studii şi cercetări de onomastică, vol. I, an. II (B), 1996.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog