Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LEGISLAŢIA LINGVISTICĂ – 15 ANI DE LA ADOPTARE

Vinoveţii dramei prin care trece biata noastră Limbă suntem noi

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

1. Desigur, privită din perspectiva zilei de azi, legislaţia lingvistică adoptată acum cincisprezece ani ar putea fi supusă anumitor critici. Mai ales ţinând seama de faptul că noi, moldovenii, suntem mari meşteri în a critica (şi chiar distruge) ceea ce au făcut fie predecesorii, fie sămaşii noştri, dar la care acţiuni n-am participat şi noi. S-ar putea găsi, fireşte, şi un şir de lacune având la mână argumente obiective, ştiinţifice. Dar să păşim peste mofturile noastre specifice şi să preţuim la justa ei valoare apariţia acestei legislaţii acum cincisprezece ani. Socot, a fost un mare eveniment naţional. Pentru întâia dată limba noastră era luată în seamă în mod oficial, i se făcea loc la masa din Casa cea Mare a fiinţării noastre, fiind, în sfârşit, scoasă dintre pereţii bucătăriei unde fusese încarcerată încă de la 1944. Partea negativă a acelor documente, cred eu, e că Limba noastră fiind adusă, în sfârşit, din bucătărie la masă, nu a fost pusă la locul ce i se cuvenea – în capul acelei mese, ci undeva, la marginea ei, şi nu în fotoliu, ci pe un scăunel şubred de tot.
2. Am mai răspuns la o asemenea întrebare. Poate că n-am dreptate, însă aceasta mi-i convingerea. Am jubilat, ne-am felicitat, am dat pinteni entuziasmului fals, exagerat, uitând, sau poate neobservând, că Limbii noastre, adusă la masă, i s-a oferit acel scaun şubred, gata să se risipească. Şi limba a înţepenit, cu sufletul la gură, la acel colţ de masă. Probabil, ne-a strigat, ne-a rugat, ne-a implorat să-i sărim în ajutor, să fim alături de ea, să n-o lăsăm de una singură, gingaşă, firavă, încă fără puteri, în acel anturaj ostil. Vinoveţii dramei prin care trece biata noastră Limbă suntem noi şi numai noi, purtătorii acestei limbi. Şi această sfâşietoare dramă va dura atâta timp, cât nu vom înţelege acest simplu adevăr şi vom continua să căutăm vinoveţii pe aiurea.
3. Un lucru foarte simplu. Să avem niţică demnitate. E Anul marelui nostru Domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt. Ne place să vorbim despre măreţia lui, despre faptele lui. Vorbim cu mândrie, de parcă am contribuit şi noi cu ceva la săvârşirea lor. Şi nu ne dăm seama (sau nu vrem să ne dăm) cât de mult compromitem memoria slăvitului înaintaş. Prin ceea CE şi CUM suntem. Ce-ar zice, oare, Marele Domnitor dacă s-ar trezi pentru o clipă şi ne-ar vedea că suntem aşa cum suntem? Căci şi pe noi ne avea în vedere atunci când zicea că „...Moldova e a urmaşilor urmaşilor noştri”. Oare nu i s-ar zvârcoli în mâna-i dârză sabia necruţătoare nu numai faţă de năvălitorii străini, ci şi faţă de cei laşi din anturajul său? E foarte trist adevărul, dar adevăr este şi trebuie să-l recunoaştem: în definitiv, suntem nişte laşi. Altfel n-am fi ajuns acolo unde ne-am pomenit. În ce ţară s-a mai auzit ca limba propriului popor să fie lăsată de izbelişte şi acest popor să treacă (benevol sau nu prea, n-are importanţă) la o altă limbă, a acelora care ignorează făţiş şi limba, şi demnitatea, şi onoarea acelui popor? Legislaţia lingvistică de acum cincisprezece ani, fiind foarte loială cu acei care urmau să ne înveţe limba, prevedea ca peste cinci ani (în 1994, dacă nu mă înşală memoria) alolingvii din anumite domenii de activitate, deţinătorii de anumite funcţii să fie supuşi respectivelor teste de cunoaştere a limbii române (de stat). Dar a trecut de atunci amar de vreme şi lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Ba mai mult, se insistă a instala, oficial, în funcţia de limbă de stat şi rusa. Căci, neoficial, ea continuă să deţină această funcţie. Eroarea a fost comisă de la bun început: s-a acordat cetăţenie şi celora care nu cunoşteau limba populaţiei majoritare. Fapt, probabil, singular în întreaga istorie a Terei. Soluţia ar fi una: urmând exemplul celor mai civilizate ţări – Anglia, Franţa, Italia, Rusia, S.U.A. –, documentaţia în toate instituţiile de stat să se facă într-o singură limbă, în cea de stat, să se revină la testul lingvistic, iar cei care nu vor să ne cunoască limba, să fie lipsiţi de dreptul de a ocupa posturi de conducere sau de a lucra în vreun domeniu de interes public. Şi să fie traşi la răspundere cei care vor încerca să nu respecte aceste măsuri sau să le atribuie alură politică.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog