Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRAGMATICĂ, STILISTICĂ ŞI CULTIVAREA VORBIRII

Tradiţie şi evlavie în creaţia lui Ioan Alexandru (studiu stilistic)

Valerica DRAICA

Alte articole de
Valerica DRAICA
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Poezia lui Ioan Alexandru, de până la Imne (1975), este o introducere în lumea ţărănească, în universul rural românesc, unde viaţa cotidiană se împleteşte strâns cu credinţa, cu legea, într-un mod ce aminteşte de ortodoxismul popular, folcloric, la care au apelat şi poeţii Nichifor Crainic sau Radu Gyr, chiar Lucian Blaga, Aron Cotruş şi Octavian Goga.
Pe toată întinderea ei, lirica lui Ioan Alexandru este o expresie tipică a sufletului rural, a lumii satului văzut ca centru al universului, cadrul experienţelor sale existenţiale şi prag al credinţei. Sufletul satului îl modelează şi-l inspiră, el însuşi fiind urmaş de cântăreţi dieci, în stranele bisericilor ardelene: „frenetic în faţa orişicui / Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă, / Că nu mă tem de-acum de spada nimănui / Şi fiece idee a mea e cu aripă” (Autoportret).
În volumul Cum să vă spun (1964), poemul emblematic este Mânzul, care, dincolo de naturaleţea amintirii unui tânăr ţăran aflat la sfârşitul studiilor universitare, care înlesneşte, prin intervenţia sa, pe când abia ieşea din copilărie, ivirea pe lume a unui animal; face trimiteri adiacente la naşterea biblică şi la profunda legătură care se stabileşte între fiinţă şi pământ, prin năvala simţurilor şi spectacolul instalării vieţii: „Eram pe câmp, când răsăritul soare / Întemeia în mine, stingând, o nouă zi. / Întinsă pe pământ o iapă înspumată / Gemea aşa de gravă şi necheza uşor. / Mi-am suflecat cămaşa, îngenuncheai îndată/ Şi cum ştiui am dat un ajutor... / Dar presimţea lumina cum dă în el năvală, / Şi arborii pădurii din depărtare, hăt, / Îi frământau auzul trăsnind pe verticală: / Râuri veneau în goană cu străluciri de stea / Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Şi dintre toate-acestea mai iute se-afirma / Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite!” (Mânzul).
Prin întreg materialul de inspiraţie, atitudine şi sensibilitate, volumul Cum să vă spun se încadrează în tradiţionalism, într-un tradiţionalism ce include însă modernismul. Notele elegiace şi patriarhalismul nu reproduc nici neoromantismul, nici sămănătorismul, ci se armonizează cu melosul cantilenei simboliste sau obiectivează expresia printr-un clocot de vitalitate, prin frusteţea limbajului sau elementaritate: poetul bea lapte din şiştar, cuprins de fiori, şi gâtlejul îi pocneşte, straşnic, de plăcere; împlântă cuţitu-ntre pahare, oşeneşte; bea ardeleneasca ţuică...
„Tradiţionalism nesămănătorist, deci, tradiţionalism modernizat prin simbolism, pe o latură, iar pe cealaltă prin expresionism. L. Blaga este prezent în tot volumul, difuz. Intermitent şi M. Eminescu”1. Remarcabile, în acest sens, sunt versurile din poezia Cântec: „La marginea drumului trăieşte izvorul / Îndrăgostit de stele. / Noaptea îl poţi auzi / Din prund / Suspinând după ele”.
Aceleaşi remarci le putem face şi dacă citim versurile din Cum să vă spun: „Somnul meu e numai corăbii, / Visele tale numai ape, / Vântul continuu ne mână / Ţinuţi de aproape”.
Uşoarele note expresioniste sunt accentuate în volumul următor, Viaţa deocamdată (1965), în care reîntâlnim acelaşi fond rural şi aceleaşi aluzii vag religioase. Semnificativă, în această direcţie, este poezia Coborând:„Pe arătura neagră coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus / şi negru de piatră la răsărit. / În groapa aceea de nord, / unde ajungi frânt de oboseală şi plângând, / trăieşte casa noastră / împrejmuită cu sânge. / În cumpăna fântânii / tatăl meu răstignit / pârghia subţire e mama tânără / înşurubată în braţele lui noduroase de lemn. / Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor / izvoarele eterne. / Şi vremea / ne face una cu pământul. / În lumina lămpii la grindă, / noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe / ard prin geamurile de piele umflată, / Şi într-un colţ, / o ladă stranie, / cu zile şi nopţi / ce ni le bate o secure cosmică în cap / ca pe nişte piroane ruginite” (Coborând).
O imagine a părinţilor apare, în acest peisaj, brusc, cristică şi zguduitoare, iar munca fără răgaz devine un supliciu, mereu reînnoit.
În Cosmosul meu însă imaginea este la polul opus, Ioan Alexandru ne oferă o viziune paradisiacă, de spaţiu mioritic, un topos ardelean explicit, amintind de poematica descriere a lui N. Bălcescu: „E o păşune în Ardeal cu arbori străvechi / înnegriţi de umbră şi de scorburi mari / cu viespi şi roiuri de furnicare / şi muri copţi când grâul dă în pârgă. (...) / Pe dealuri ard noaptea urme de picior desculţ / aprinse de lună, şi colibe de lemn pe roţi / ciurdarii visează mereu râpa aceea prăbuşită / de un cutremur la începutul pământului. / Creşte iarba până la burta cailor / Şi flori de toate neamurile se împreună / una cu cealaltă aici” (Cosmosul meu).
Deşi stilizat oarecum impresionist, tabloul are o tentă mai curând expresionistă (Aceeaşi fată, Elegie, Femeile, Armăsarii, Spre miazănoapte, Prietenilor mei) – femeile: „Sunt aşa multe strânse laolaltă / Că le cresc aripi la margine de sat / Şi pleacă-n zbor în stoluri mari pe câmpuri uriaşe. (...) / C-un măr în mână şi c-o lumânare, / C-un ursuleţ şi-o vulpe de carton” (Elegie).
Poetul este atras de spectacole onirice groteşti, de solilocvii şi confidenţe pline de cruzime, într-un ciudat şi incitant amestec de expresionism şi suprarealism, ca în poemul Pâinea.
Un alt poem de aceeaşi factură este cel intitulat Mâini, unde imaginea oamenilor dintr-o casă presată de furtuni este deformată expresiv până la a-i transforma pe aceştia în nişte simple braţe. Acumulările monstruoase, metaforele feroce în gâlgâirea lor, mişcările inverse în natură contribuie la realizarea viziunii expresioniste, deşi modul de expresie al poetului este unul de naraţiune liniştită, neliniară şi liberă, care trece de la un element semnificativ la altul: „Cimitirul la noi e un pogon comun / Înconjurat cu gard de piatră, / Să nu se molipsească pământul rămas viu / În libertate. / Crucile de lemn după câţiva ani / Se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele. (...) / Locul mormântului se şterge – / O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni / Ca părul pe capul feciorilor în nopţile de iarnă; / Când e plin cimitirul ochi de la un cap / În celălalt se reia totul de la început: / Groapa bunicului meu, poate groapa străbunicului meu, / Tatăl meu, peste bunicul meu / Şi tot aşa vechiul primar peste străvechiul primar – vechiul popă / Peste vechiul popă, / Vechiul sat peste străbunul meu sat. / La margini cresc pruni şi meri / Şi se văd flori mirositoare, / Aburul lor pătrunde în lucruri / Până departe. / Cei care vin în trecere pe la noi / Cu ceasurile îngropate în mâna stângă / Şi umerii plini de bătrâneţe se minunează ca în paradis!” (Mâini).
Dacă în poemul Ca în paradis, Ioan Alexandru prezintă cimitirul sătesc în mai multe etaje de surpare a generaţiilor, în Omul, avem de-a face cu un bloc masiv, peisajul care ni se propune fiind unul străbătut de două personaje (Eul poetic şi Celălalt) care, parcă, răbufnesc în pagină, într-o realitate intensă.
În alt loc, apare un tărâm de apocalips, pământul însuşi fiind ca o ţară pustie în care privighetorile au murit (Nopţi). Lipsa de sens a materiei nespiritualizate este cauza acestor scene contrastante. Concretul nu poate dobândi semnificaţii şi valori fără acţiunea ordonatoare a spiritului, cuvintele fiind, şi ele, mute şi îngheţate, ucigând lucrurile. „Cât infern în fiecare cuvânt!”, exclamă poetul, convins fiind totuşi că lumea poate fi sacralizată prin cuvânt, lângă care stă ghemuit, aşteptând să se descătuşeze cenuşa Domnului, universul desacralizat devenind infern. Dar, continuându-şi în adânc propria negaţie, discutabil, acest infern poate fi convertit prin adeziunea la viaţă, prin recunoaşterea vieţii ca valoare supremă. Chiar devenind un Oedip, omul este dator să se nască şi chiar dacă viaţa este o eroare, ea trebuie trăită: „De-ar fi să-ţi ucizi nu tatăl, / Ci propria ta ţeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pântec să-i otrăveşti odorul, / tot să te naşti pentru a fi, a fi. / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum, ci numai o eroare. / Eroarea însăşi e un ce nebun, / Cum viaţa mea mi-e singura eroare” (Oedip).
Însă, cât timp sursele vitalului există, există şi posibilitatea regenerării, inclusiv în plan spiritual. Astfel, este contrapunctat tabloul apocaliptic prin semnalarea unei limpeziri care poate oferi şansa recuperării valorilor înstrăinate, a restructurării lumii sub regimul spiritului, în volumul Vămile pustiei (1969); de remarcat este lungul poem Ascensiunea, care are ceva din gravitatea Omului – într-un peisaj maritim care se înalţă spre vămile de peste viaţă: „Eu încotro? Spre obârşii, ori spre margini? / Curg, asta ştiu, spre undeva, neliniştea mă duce / Acolo unde se opresc încremeniţi toţi călătorii / Şi de unde cad apele pustiite-n dosul lumii”.
Versul ultim, oricât de întunecos ar părea: „Şi uite-aici e moartea şi-ntâii zori de zi”, cuprinde o grandioasă deschidere, care-l varsă pe Eu în univers, în lumina întâilor zori de dincolo de moarte.
Alteori, în acest volum care precede Imnele, un înger nevăzut „stă acolo în lumină / şi cântă singur, bucuros / un imn ce nu se mai termină”, prevestind marile descătuşări, ca în acest fragment în care pământul este văzut ca o roză răstignită: „La început a fost pustia / Şi în pustie era vânt / Şi-n vânt ardea ascuns cuvântul / Şi în cuvânt era pământ / Pământul nu era decât / Un trandafir în miez de noapte / Pe crucea liniştii uitat”.
Desigur, elementele biblice şi influenţa imaginilor din ortodoxia populară românească sunt evidente.
Paradisul chiar coboară în lume, în Vămile pustiei şi, mai ales, în Imnele bucuriei (1973), Ioan Alexandru îndreptându-se spre altă lumină, metamorfozând spiritual trecerea de la o atitudine oarecum păgână la una creştină. Nu se poate spune că poetul a fost vreo clipă păgân, dar, până la Vămile pustiei, a privit sacrul din afară, punând la îndoială până şi dogma creştină: „Iuda a trădat, Golgota a fost / biruită şi învierea – eu nu pot jura / pe Dumnezeu că a avut loc” (Poveste de iarnă).
Acum însă poezia lui Ion Alexandru devine cântec spiritual, imnică în stil oratoric, înscriindu-se în spiritualitatea bizantină. Factorul declanşator al acestei schimbări este bucuria, o bucurie extremă, supremă, a iubirii în imperiul luminii celei fără de hotar, celebrată în tonuri de laudă sacrală: „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / I-atâta noapte şi uitare / Şi lumile-au pierit din zare / Au mai rămas din veghea lor / Luminile luminilor” (Lumină lină) fiindcă: „E-atâta bucurie-n mine / Că am orbit nainte de a fi / Şi cu orbirea intru în lumină” (Trisagion).
Provocatoare de orbire, lumina lui Ioan Alexandru nu este una pământească, ci însăşi lumina necreată, lumina lină – logos sfânt, lumina veşnicei Triade, care-l transformă pe poet într-un vizionar. El trăieşte o experienţă analogă cu a lui Ioan Teologul, a lui Pavel sau chiar a lui Dante, din contemplaţia paradisului: „Treptat luminile s-au stins / Şi noaptea răsări fierbinte / Şi-am fost din nou răpit şi dus / Pe aripi tinere şi sfinte. (...) / Ochii blânzi veneau în jurul meu / Cu candele de mir uşoare  / Şi-ncet se încheagă un Imn / Ţesut din lacrimi şi-ndurare. / Cuvânt nu mai era – şopteau / Doar adâncimi fără de nume / Cu roua umbrei luminând / Curat de dincolo de lume” (Zbor curat).
Lumina nepieritoare coboară peste fire, reactualizând sentimentul patriei, ca pământ transfigurat, cuprins în orizontul imaginilor sacralizate, ca tărâm sofianic, receptacol al splendorilor din împărăţia cerească: „Se-aud colinzi din răsărit / Noaptea senină sfânta noapte / Colindă clopote departe / E-o linişte fără de nume / Acum coboară ceru-n lume” (Iubire).
Plaiurile ardelene sunt inundate de cer, devenind magnifice, inefabile, emblematice, iar poetul îşi descoperă vocaţia de a revitaliza tradiţia creaţiei în spiritul artei cultice răsăritene.
Ioan Alexandru este un tradiţionalist cu accente moderniste. Asemenea altor poeţi, care au scris înaintea lui, el posedă şi cultivă anumite aspecte particularizante, între care nu lipsesc pitorescul local, lexic al inclusiv, teme şi motive ale folclorului regional, specificări de natură geografică, sentimentul de durere istorică, tratarea la modul bizantin a decorativului religios, iar stările exprimate nu sunt umilinţa şi extazul, ci reculegerea stăpânită, tinzând spre o luminozitate duminicală.
De asemenea, trebuie specificat că această primă etapă nu conţine decât întâmplător elemente religioase, religiozitatea poetului fiind în plină descoperire, elementele depistabile de acest fel ţinând, mai ales, de tehnică, adevăratul topos în care se mişcă poetul, fiind un sat de minuni, o lume rurală de care este legat prin toate fibrele fiinţei sale.
 
Note
1 Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986,p. 131.
 
Bibliografie
1. Cântarea Cântărilor, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Traducere din limba ebraică, note şi comentarii de Ioan Alexandru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
2. Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
3. Ioan Alexandru, Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluţie, Editura Valea Plopilor, Vălenii de Munte, 1993.
4. Ioan Alexandru, Iubirea de patrie: Jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
5. Alex Ştefănescu, Istoria Literaturii Române Contemporane. 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005.
6. Nicolae Manolescu, Istoria Critică a Literaturii Române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
7. Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
8. Dumitru Micu, Istoria Literaturii Române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog