Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dicţionar toponimic (VI)

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

„Toponimia reprezintă imaginea obiectivă a realităţilor din natură şi societate”
(acad. Iorgu Iordan).
„Toponimia e însuşi graiul de fiece zi al oamenilor
exprimat sugestiv prin nume de locuri şi localităţi”
(acad. Nicolae Corlăteanu).
 
Cărbuna,comună în raionul Ialoveni, este situată la obârşia unei vâlcele din dreapta râului Botna. Coordonate geografice: 46°42’30” lat. N, 28°57’ long. N. Este una dintre cele mai vechi localităţi cu populaţie românească din zona Codrilor Botnei, care odinioară acopereau un imens teritoriu basarabean, de la izvoarele râului Botna, lângă satele Lozova şi Vorniceni (Străşeni), până la vărsarea acestuia în Nistru, lângă Chiţcani (Căuşeni).
Despre măreţia acestor codri ne mărturisesc cronicile şi hrisoavele domneşti. Faima lor de veacuri a fost elogiată în creaţia epică şi în cântecele populare. Pădurile, ca şi pământurile roditoare, apele, păşunile, au avut o mare însemnătate în viaţa localnicilor, servind drept adăpost şi apărare pe timp de războaie şi invazii, drept depozit permanent de combustibil vegetal şi al materialelor de construcţie, drept sursă naturală de obţinere a hranei, prin vânătoare şi culesul de fructe şi poame. Prin arderea lemnului de pădure se producea potasa (folosită în industria sticlei şi în cea textilă), se obţinea sarea de potasiu şi silitra (îngrăşăminte agricole de neînlocuit în vremurile de demult), apoi şi mangalul sau cărbunele de lemn (un atribut de mare preţ în activitatea fierarilor, croitorilor etc.).
Cărbuna a fost un loc de exploatare a acestor materii prime, care pe timpuri deveniseră, pe drept cuvânt, mărfuri solicitate în toată Europa. Prin acţiuni şi procese semiindustriale au fost tăiate păduri de pe mari suprafeţe din întreg teritoriul Moldovei istorice. Locurile de exploatare a mangalului au rămas să se numească până astăzi Bocşa, Bocşele, Cărbuna, Cărborniţa (Căborniţa), Cărbunăria, Cărbuniştea, La Cărbuni, Vetrele de Cărbuni, Măngalii, Măngălăria. Pe aceste teritorii se situau locuinţele lucrătorilor şi instalaţiile de ardere a lemnului (bocşele, căborniţele, cuptoarele, vetrele). Unele dintre aşezări s-au transformat, cu timpul, în cătune şi sate mari.
Satul Cărbuna din raionul Ialoveni exista, probabil, în sec. al XVIII-lea, deoarece în hotarnica moşiei Hotărnicenilor de la 1775 e menţionată Valea Cărbunei [1, p. 204]. Atestările ulterioare sunt frecvente şi sistematice: 227 gospodării ţărăneşti, 12 mori de vânt şi 3 mori cu tracţiune de cai [1817, 2, p. 199-200]; moşierul Fiodor Krupenski stăpânea 5.066 desetine de pământ şi 1.084 desetine de pădure, sătenii – 1456 desetine de terenuri agricole, inclusiv 13 desetine de plantaţii de vii şi livezi [1865, 3, vol. III, p. 311]; 189 de case şi 1003 locuitori [1875, 4, p. 91]; 1102 locuitori (559 bărbaţi şi 543 femei) [1897, 5, p. 6]; 201 case şi 1230 de locuitori ţărani români, vii şi grădini cu pomi [1904, 6, p. 50]; 1910 locuitori, dintre care 1853 români, 25 ruşi şi ucraineni, 20 evrei ş.a. [1930, 7, p. 462]; 2263 de locuitori [1970, 8, p. 212]; 1901 locuitori, dintre care 1891 români, 7 ruşi, 2 găgăuzi, 1 ucrainean [1994, 9, vol. I, p. 238].
În preajma satului Cărbuna au fost descoperite vestigii arheologice care probează existenţa în aceste locuri a mai multor aşezări, unele dintre care s-au suprapus, datând din diferite perioade, eneolitică (mil. IV-III î.Hr.), romană (sec. II-III d.Hr.) şi din Evul Mediu (sec. V-XVII). Relicvele descoperite pe teritoriul satului în anul 1961 conţin peste 850 de obiecte străvechi (topoare, vârfuri de suliţe, amnare, fragmente de vase de lut, amulete, brăţări), ceea ce confirmă vechimea de secole şi milenii a aşezărilor omeneşti în această zonă.
Cărasul, lac în lunca Prutului, la vest de Crihana Veche (Cahul), figurează pe o hartă topografică de la sfârşitul sec. al XIX-lea, cu menţiunea privind adâncimea obiectului hidrografic – 1,5-2 m. Etimonul denumirii este termenul ihtiologic caras „peşte de baltă din familia crapului, lung de 15-20 cm”. Localnicii descriu în felul următor acest nume topic: „E o baltă nu prea mare, dar bogată în tot felul de peşti mici, mai cu seamă cărăşei. Se prindeau uşor şi repede, şi cu fatca, şi cu undiţa. Nu dădea în clocot apa în ceaunul de mămăliguţă că pe loc te întorceai cu un castron plin cu căraşi, tocmai buni de prăjit. Acum ia-i de unde nu-s, a scăzut apa în baltă, s-au împuţinat şi peştii”. Hidronimul reprezintă o formaţie onimică, creată prin metonimie (toto pro pars „totul denumit printr-o parte a sa”), semnificaţia lui iniţială fiind „lac cu caraşi”, „lac bogat în caraşi”, „loc unde se prind bine caraşii”. Procedeul nominaţiei prin metonimie e destul de productiv în hidronimie. Să se compare şi alte nume de bălţi, lacuri şi gârle de acest fel: Crapul, Plătica, Ghibanul (Bibanul), Goghia, Ştiuca.
Ciuta, poiană în pădurea Vărzăreştilor (Nisporeni), Izvorul Ciutei, izvor în hotarul satului Teleşeu (Orhei), Pârâul Ciutelor, afluent al Bâcului, în raionul Călăraşi, Valea Ciutei, cu varianta Valea Ciuţii, vale pe teritoriul comunei Logăneşti (Hânceşti). După cum se poate observa, locurile menţionate sunt situate în zona codrilor Lăpuşnei şi Orheiului, denumirile lor vizând habitatul ciutelor, a graţioaselor animale de pădure, pe care noi le mai numim şi căprioare. Omul de la ţară, înfrăţit cu ogorul şi pădurea, niciodată n-a fost indiferent faţă de locurile pitoreşti şi atrăgătoare din preajma sa, de aceea le-a conferit cele mai alese calificative: Căprioara, Căpriţa, Hulubiţa, Găinuşa, Fântâna Cucului, Poiana Ciutei... Or, însuși omul şi-a atribuit ca semn de distincţie denominativă cuvinte-nume din lumea fiinţelor naturii: Cerbu, Cerbeanu, Ciută, Ciuteş, Cucoară, Cucu, Păun, Turtureanu, Vrabie etc. Ciutele sunt personaje alegorice prezente în multe creaţii folclorice (basme, legende). Scriitorii, poeţii le acordă calificative dintre cele mai sugestive: „Din tufe dese, cu foşnet iute, răsări o ciută cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene” (M. Sadoveanu), „Împrejuru-ne s-adună (...) / Bouri nalţi cu steme-n frunte, / Cerbi cu coarne rămuroase, / Ciute sprintene de munte (...)” (M. Eminescu).
Coroiul, deal împădurit, cu terenuri accidentate, la nord-vest de or. Hânceşti; Pădurea Coroilor, porţiune a zonei codrilor Lăpuşnei, toponim istoric (a. 1615); Valea Coroiului, vale în cuprinsul moşiei satului Tomai (Leova). Aceste toponime au la bază termenul ornitologic coroi, nume dat unor păsări răpitoare, asemănătoare cu uliul. Pasărea coroi, cunoscută şi cu denumirile vultur (de stepă), vultan, hultan, se hrăneşte cu vietăţi zburătoare mai mici, inclusiv cu păsări domestice, îndeosebi găini şi pui de găină, răţuşte şi boboci. În antroponimie termenul şi-a găsit răspândire mai întâi ca poreclă, din care au rezultat apoi numele de familie Coroi, Coroianu, Coroiescu. Documentele vechi atestă şi câteva nume de localităţi provenite de la antroponime: Coroieni, Coroieşti (sec. XVI-XVII).
Cula, râu, afluent, pe dreapta, al Răutului, la Breanova (Orhei). Izvorăşte în preajma localităţii Izvoreni (anterior Fundul Culii, Ungheni). Lungimea: 40 km. Are direcţia de la vest spre est. Altitudini: 300-350 m la izvoare şi 37 m la vărsare. Acumulează apele mai multor râuleţe şi pâraie: Hulboaca, Odaia, Ursoaia, Toloaca, Dârnovăţul, Vrabia, Dolina, Dişcova (pe dreapta), Măgurele, Culişoara, Împuţita, Susuroaia, Odăiţa, Prihodiştea, Cumpăna, Ţarna, Bahul (pe stânga). În valea Culii sunt aşezate satele: Izvoreni, Bogheni, Rădeni, Hirova, Săseni, Ghetlova, Puţintei, Viprova, Dişcova, Morozeni ş.a.
Prima menţiune documentară a hidronimului datează din 1436. Printr-un hrisov al voievozilor Ilie şi Ştefan, i se dăruiesc lui Hodco două locuri pustii pe Cula, pentru a-şi întemeia două sate, „cu hotarele de care acestea vor avea nevoie” [10, vol. I, p. 216-217]. Unul dintre cele două sate nou-întemeiate a fost Deteleva (Ghetlova de astăzi), după cum reiese dintr-un document din 1546, prin care Petru Rareş întăreşte lui Balcu „jumătate de sat ce este pe Cula, anume Deteleva”, cumpărată de la Marica, fiica lui Ivanco pârcălab, care o cumpărase de la Marena, fiica lui Hodco [11, veacul XVI, vol. I, p. 465]. Mai multe locuri, moşii şi sate de pe Cula apar menţionate şi în secolele următoare (XVII-XIX) [12, p. 68, 86, 206, 252, 460 ş.a.].
Hidronimul Cula nu poate fi explicat prin apelativul culă „turn circular; cupolă, boltă”, cum au încercat să facă aceasta unii etimologişti.Noţiunile, în cazul dat, sunt incompatibile. De fapt, hidronimul este de origine turcică, având ca etimon cuvântul kul / kol „vale; râu”. Acest lexem a existat în limba turcică comună şi e cunoscut în aproape toate limbile turcice actuale: v. tcc. gol / kol / kul „loc jos”, „şes”, „depresiune”, „vale”, „râu”, tăt. kul „râpă”, „ramificaţie, braţ de râu”, „albie de râu uscată”, tc. kol „braţ de râu”, k-kalp. kol „arâc mic”, „braţ de râu”, „afluent”. Aici se cuvine a fi luat în considerare şi mong. gol „râu”, „defileu, trecătoare”, „vale adâncă şi închisă; hârtop, zonoagă”, oset. kul „lac” (element lexical împrumutat din limbile turcice).
Cu tcc. gol / kol / kul „vale”, „râu” pare să fie înrudit etimologic găg. kulak „vale, vâlcea”, „râpă”, de la care s-au format microtoponimele din sudul republicii: Kulaa Baalar „valea viilor”, Ingea Kulak „valea (râpa) îngustă, strâmtă”, Ketenik’ Kulaa „valea cânepăriei”, Kâr Kulaa „valea câmpului”. În regiunile asiatice, cu populaţii turcice, se întâlnesc multe hidronime formate cu acest component: Sangan Gol „râul alb”, Şara Gol „râul galben”, Karakol „râul negru” (de fapt, „râul care izvorăşte din pământ, din izvoare”), Narânkol „râul îngust”, Sarâkul „râul galben”. Numele râului din Basarabia pare să fi fost preluat dintr-o regiune asiatică sau, eventual, creat pe loc de o veche populaţie turcică (cumani).
Furnicarul, locuri în zonele de pădure: vale în hotarul satului Costeşti (Ialoveni), parte de pădure lângă satul Cărpineni (Hânceşti), teren agricol în cuprinsul moşiei comunei Selişte (Nisporeni). Toponimul reproduce apelativul furnicar „ridicătură mică de pământ care adăposteşte o colonie de furnici; muşuroi”. În zonele respective au fost înregistrate şi derivatele onimice provenite direct de la etimonul primar furnică „insectă mică, neagră sau roşie, care trăieşte în colonii”, acestea fiind formate cu suf. -oaiaFurnicoaia, vâlcea la nord-est de satul Cotihana (Cahul), cu suf. -os(ul) – Furnicosul, deal, odinioară împădurit, la sud de Sineşti (Ungheni), teren agricol, fostă pădure, în preajma satului Drăsliceni (Străşeni). Numele topice în discuţie formează un areal onimic compact în zonele de pădure, unde, datorită solului bine afânat şi bogat în substanţe hrănitoare, furnicile îşi aleg locul de vieţuire.
 
Referinţe bibliografice
1. Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. VI, partea II, Iaşi, 1933.
2. Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года // Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиcсии, vol. III, Chişinău, 1907.
3. Localităţile Republicii Moldova, vol. I-IX, Chişinău, 1999-2010.
4. Бессарабская губерния в 1870-1875 годах. Перепись населенных мест, Chişinău, 1912.
5. Первая всеобщая перепись населения Российской Империи. Бессарабская губерния. 1897 год, Sankt-Petersburg, 1905.
6. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001 (după ediţia I, Bucureşti, 1904).
7. Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
8. Итоги Всесоюзной переписи населения 1970 года по Молдавской СС, Chişinău, 1972.
9. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
10. Documenta Ramaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, vol. I, 1975 şi urm.
11. Documentele privind istoria României. A. Moldova, Bucureşti, veac. XIV-XV, vol. I, 1954; veac. XV, vol. II, 1954; veac. XVI, vol. I-III, 1955; veac. XVII, vol. IV, 1956.
12. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
13. Marian Jurkowski, Ukrainska terminologia hydrograficzna, Wrocław-Warszawa-Kraków-Gdańsk, 1971.
14. Т. А. Марусенко, Материалы к словарю украинских географических апеллятивов // Полесье, Moscova, 1968.
15. Э. М. Мурзаев, Словарь народных географических терминов,Moscova, 1984.
16. Makc Фасмер. Этимологический словарь русского языка, vol. I-IV, Moscova, 1964-1973.
17. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374-1600, Bucureşti, 1981.
18. L. T. Boga, Documente basarabene. Mărturii hotarnice, vol. XX, Chişinău, 1938.
19. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774 // Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. VII, părţile I-II, 1975.
20. Списки населенных мест Российской Империи. Бессарабская губерния. 1859 год, Sankt-Petersburg, 1861.
21. Totalurile recensământului unional al populaţiei din R.S.S. Moldova din anul 1989, Chişinău, 1990.
22. Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I, 1961; vol. II, 1978; vol. III, 1982; vol. IV, 1986; vol. V, 1987; vol. VI, 1992; vol. VII, 1975; vol. VIII, 1998; vol. IX, 2004; vol. X, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog