Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. NICOLAE LABIŞ – 80

Ciclul curajului – un poem iniţiatic de Nicolae Labiş

Mircea COLOŞENCO

Alte articole de
Mircea COLOŞENCO
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

În noaptea de 21/22 decembrie 1956, poetul Nicolae Labiş a murit fără a i se face dreptate. Peste ani, părinţii au negociat cu autorităţile de stat sucevene zestrea manuscriselor poetice şi au primit o sumă îndeajuns de mare pentru a achiziţiona o locuinţă bucureşteană proprietate privată, donând la vedere, în contrapartidă, imobilul din Mălini, metamorfozat în casă memorială pe numele odraslei geniale, zestrea ajungând la Muzeul Bucovinei.
Din creaţia lui, au fost publicate / editate scrieri cu mai puţină ori mai multă responsabilitate logică / filologică. Mai mult, peste „accidentul” fatal s-a aşezat piatra funerară numită de Gh. Tomozei Moartea unui poet (1972). Orice încercare de dezvăluire a „adevărurilor” cuprinse în monumentul scriptic a fost dezavuat de cerberi plătiţi / gratuiţi imbatabili. Surorile poetului s-au mulţumit cu tantiemele ediţiilor, ca drepturi de autor (!), luând poziţii impenetrabile, una recitind în neştire Moartea căprioarei, cealaltă izolându-se în studii la Institutul de Construcţii şi Instalaţii, ca profesoară.
În 1990, Labiş a fost radiat, cu concurs academic, din programele şcolare de orice grad didactic, pe motive anticomuniste. În schimb, nu a fost anulat Festivalul Naţional „Nicolae Labiş” de la Suceava / Mălini, care onorează arealul poeziei române cu numele şi opera lui (a 45-a ediţie: 2014), cel mai vechi de acest fel din ţară.
Monografiile dedicate vieţii / operei poetului nu s-au departajat între ele.
Specialiştii nu s-au grăbit să cerceteze... zestrea manuscriselor poetice versus Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiş” de la Muzeul Bucovinei din Suceava. Doar Nicolae Cârlan, custodele Fondului, a editat o parte din zestre în plachete reunite într-un volum masiv (Opera magna, Editura Lidana, 2013, 1296 p.) şi Stela Covaci, biografa lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi Aurel Covaci, ultimele creaţii ale poetului, cincisprezece sonete, într-un volum de excepţie (Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, 2011, Editura Tracus Arte, 102 p.). De asemenea, trebuie amintit volumul de documente al lui Ion Filipciuc Trudind peniţa sub vraja, păsării cu „clonţ de rubin” (2013, Editura Biblioteca „Mioriţa”, Cîmpulung Bucovina, 228 p.).
Totuşi au mai rămas încă multe inedite în zestrea labişiană.
Ciclul curajului este unul dintre poemele din această categorie.
Dedicaţia („Omagiu poeziei lui Geo Bogza”) are semnificaţie culturală şi nicio legătura cu tematica / forma / mesajul poeziei avangardiste geo-bogziene, publicată în interbelic (în „anii împotrivirii”, cum şi-a intitulat acesta un volum de articole de stânga, în 1953).
Când Nicolae Labiş, în 1955, şi-a scris poemul, Geo Bogza (1908-1993) era un personaj important al vremurilor noi: deputat în Marea Adunare Naţională (1952-1969), membru corespondent (1948) şi titular (1955) al Academiei Române, decorat cu ordine şi medalii comuniste ş.a. Purtaseră discuţii literare, fie în timpul cât a fost Nicolae Labiş elev al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” (1952-1954), unde Geo Bogza era invitat să conferențieze aleatoriu, dar şi în redacţii, apoi, chiar în 1956, au fost într-o excursie de toamnă în Deltă, împreună cu cineastul Lucian Pintilie ş.a. Nicolae Labiş îi lecturase creaţiile poetice (Jurnal de sex, 1929; Poemul invectivă, 1933; Ioana Maria, 1937), care circulau pe sub mână, precum şi cele de proză, la bibliotecă, aflând din surse ferite despre comunicarea academicului cu titlu specific Perspective deschise creaţiei literare de Planul stalinist de transformare a naturii (decembrie 1949).
La rândul său, Geo Bogza îşi va manifesta simpatia faţă de junele poet, prefaţându-i volumul Lupta cu inerţia (1958), întrebând retoric pe final: „Cine se va ridica în locul lui pe un cer care are atâta nevoie de luceferi?”.
Ciclul curajului este o creaţie poetică ezoterică. Poetul personalizează Curajul prin semne / stări criptice axate pe tipul / eroul cu destin comunist al insului intransigent, după model marxist: 1) uciderea spaimei Curajului faţă de stăpânii de sclavi; 2) naşterea Curajului din purificarea spaimei prin foc, apă şi aer/cer; 3) omagierea Curajului „de-a lovi cu moartea orişice trădare”; 4) lupta Curajului, „tânăr războinic cu plete negre” [...] „pe nava care purta numele răsăritului”; 5) identificarea Curajului cu Pacea: „Tu nu te temi de glasul metalic al războiului, / pentru că tu, luptător de frunte, îl poţi opri”; 6) Curajul împrumută „glasul poetului”, întrucât s-a „îndrăgostit de femeia pământului”, în care postura îi dedică cuvinte de laudă, „Că pentru ea mi-am ucis trufia, / Şi am păstrat numai puritatea”, pentru ca să-şi încheie discursul gongoric cu apostazia: „Îi voi dărui aurul şi purpura, / Căci pentru ea l-am ucis pe Dumnezeu / Şi pe apostolii bogăţiilor lui pământene”; 7) ajuns la acest deznodământ iluzoriu, poetul se disociază stoic. Recunoaşte Curajului unicitatea „între cei buni” şi, situat între două ipostaze – bucurie (eros) şi durere (thanatos) – care sunt credinţă şi tăgadă, departe de vocaţia creştină, totuşi declară „nu voi striga: / O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?”, întrucât nu se poate identifica cu cel căruia îi aparţin cuvintele, acestea aparţinând lui Iisus, rostite în ceasul al noulea, răstignit pe cruce (Eli, Eli, Lama Sabactani, Psalmul 22/1, Matei 27/46). Dar nici cu cele ale Curajului, apelând la calea de mijloc: „eu rămân la toate rece.”
Iată-l pe Nicolae Labiş eminescian, trăind două vieţi mentale, ieşind conştient, deşteptat din confuzia intelectuală ca prizonier al politicii unice a partidului-stat, din captivitatea utopiei comuniste.
Scris în cheie marxistă („Religia este opium pentru popor”) şi leninistă („Religia trebuie înlocuită cu teatrul”), poemul labişian se aliniază la insolitul formulei lui Nietzsche – „Dumnezeu a murit / Gott ist tot” (Fr. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, Editura Librăriei Şcoalelor, Bucureşti, 1916), concepţie nihilistă (împărtăşită de regimurile totalitariste – comunism, fascism, nazism), pentru a o condamna. 
Astfel, Ciclul curajului (text olograf în două variante, la Muzeul sucevean, nr. inv. 187) constituie un rechizitoriu al constructului doctrinar ateu comunist şi, totodată, un poem ontologic de răscruce, de scriere radicală, camuflată, pentru poetul damnat, care în adolescenţă a crezut în comunism, în „raiul” instalat de prigonitorii lui Dumnezeu.
 
„România literară”, nr. 11, martie 2015
 
Omagiu poeziei lui Geo Bogza

Uciderea spaimei

Ne-am temut de furtună precum
se tem râşii,
Când puşca aud bubuind,
Râşii ce nu-nţeleg tunetul puştii,
Dar tremurând îl presimt.
De foc ne-am temut precum lupii
la pradă,
Flămânzi, biciuindu-şi cu cozile
pântecele,
Clănţănind către rugul înalt de la stână:
Nu îndrăznesc să-i privească văpaia
ca sângele.
Ne-am temut de întinderea mării
şi-a cerului,
Cu tigrii privindu-se în ape uimiţi
Se tem de duşmanul ce-n undă rânjeşte
Cu colţi ascuţiţi.
Ne-am temut de gândirile
noastre-ndrăzneţe
Precum de cometele roşii se tem
Triburi sălbatice, roabe pădurilor,
Crezând în strigoi şi-n blestem.
Şi voi v-aţi temut de acestea, de toate,
Dar de noi mai ales v-aţi temut,
v-aţi temut,
De noi, sclavii voştri, ce spaima aveau
să-şi ucidă,
Îngropând-o-n trecut.
Dar noi coborâm din sămânţa acelor
Ce din brazii trăzniţi au bulgării
roşii în mâini
Şi-nfrângându-şi durerea arsurii
supuseră lupii,
Preschimbându-i în câni.
Am îndrăznit spre furtuni: ne-au crescut
Aripi cu care de luturi ne-am rupt
Furtuni străbătând şi genuni.
Gândurile noastre izbiră-n minuni,
Dezghiocând, pipăind înţelesuri ce fug.
Ne-aţi ars pentru-aceasta pe rug
Nu voi ne-aţi ucis în văpaie, ci noi
Ucideam spaima noastră de noi şi de voi!
Întregi, neatinşi, ne-au dat jos
de pe ruguri –
Luminoşi, luminam înţelesuri şi lucruri.
Întinderea mării şi-a cerului
Ne-a arătat ca oglinzile vii din poveşti
Îndrăzneala, puterea şi farmecul
Sufletelor noastre omeneşti.
Ştiaţi voi de ce v-aţi temut de acestea,
Dar de noi mai ales v-aţi temut,
v-aţi temut,
De noi, sclavii voştri, ce spaima
aveau să-şi ucidă,
Îngropând-o-n trecut.
 
 
Nașterea curajului
 
Spaima fusese ucisă în foc.
Găsea un canal nevăzut şi trecea
Să reînvie în ape.
Spaima fusese ucisă în ape.
Găsea un canal nevăzut şi trecea
Să reînvie în cer.
Din foc către ape,
Din ape spre cer
Ori şi mai aproape:
În bezna din suflet,
În necunoscute adâncuri din suflet.
Şi-n primejdioasele nopţilor ore,
Acolo, vibra, ţiuia
Ca-n tuburi metalice goale, sonore.
Dar fuga-i umilă, umilită,
Prin care părea că învinge,
Dar fuga-i răcească
Era urmărită
De-o vie vâltoare din care
Curajul avea să se nască.
Să năştea în acei ce-s mai tari
Decât fiara ce fugea de foc,
Se năştea în acei ce-s mai scumpi
Decât aurul tot adunat la un loc,
Se năştea pătrunzându-le trupul c-o flacără,
Care zvâcnea fâşâind în afară;
Se năştea în acei ce azi ştiu să trăiască,
Se năştea în acei ce azi ştiu cum să moară.
Martore naşterii fost-au mileniile,
Scăldatu-l-a clocotul timpilor, crud,
Scoica mileniilor duc la ureche
Şi primele-i ţipete clar le aud –
Am ochii măriţi şi cu gura rotundă,
Cânt veşnicu-i cântec de leagăn
şi nuntă.
 
 
Cântec de leagăn
 
Fiului meu i-aş cânta
Un cântec duios, liniştit –
El este numai o parte
Din sufletul tău nesfârşit.
Ţie, eu nu-ţi pot şopti
Adormitorul murmur –
Pantagruelnicu-ţi leagăn
Cere un sunet mai dur.
Când curajul de-a înfrânge micile
iubiri de-olaltă
Până s-o-nchega din ele singura
iubire-naltă –
Cum în timpi imemorabili, din
pământuri clocotinde,
Din elementare seve, din al magmei
mize fierbinte,
Se-ncheagă munţii, marea
şi izvoarele şi luna
Şi-n stabilă armonie toate-acestea
azi îs una.
Cânt curajul ca în suflet să-ţi arunci
o cătătură
Ca-n fântâna din ogradă ce ţi-e
dragă, dar impură.
Să cobori şi să o cureţi de paianjeni,
şerpi şi muşte
Fără teama că aceştia mâinele-au
să ţi le muşte.
Cânt curajul de-a lovi cu moartea
orişice trădare,
Mai ales când ţi-ai dat seama că
în inima-ţi răsare.
De-a lupta cu laşitatea ce – cu
şerpii, târâtoare,
Dar cu şerpii – veninoasă – şi ca ei,
răzbunătoare.
De-a lupta pentru-o idee neştiută înainte
Şi pe care n-ar pricepe-o toţi
strămoşii din morminte –
Ale lor greşeli nevrute de le sfarmi
în întregime,
Le-mplineşti pe-o treaptă nouă
dorurile lor intime.
Cânt curajul ca genunchii
neîncovoiaţi să-i ţii,
Chiar când slab te simţi în viscolul
acestor bătălii.
Care-i frate cu curajul – hotărât
a te supune
Legilor de alţii spuse, dacă-s drepte
şi sunt bune.
Cânt curajul de a trage sigur sabia afară,
Când armatele duşmane singur
te împresurară,
Care-i frate cu curajul de-a te dărui
luptând
În armata libertăţii, anonim soldat
de rând.
 
 
Lupta curajului
 
Pletele lui au crescut,
Pletele lui negre, puternice, s-au
revărsat pe ceafă,
Prin pielea bronzată a braţelor lui,
Muşchii şi vinele au început să-şi joace
ţesătura lor tare,
Buzele lui au devenit aspre, roşii,
fierbinţi,
Înfrigurând visele fetelor.
Sub oasele largi ale craniului lui,
Au început să fâşâie fulgerile ideilor...
Urechea lui a auzit tânguirile foamei,
Urechea lui a auzit valsurile desfrâului,
Ochii lui au văzut oameni scheletici,
Ochii lui au văzut neoameni puhavi,
Din ochii lui au izvorât
Lacrimi de milă şi de văpăi de mânie.
Degetele lui au pipăit cătuşe de ocnaş,
Degetele lui au pipăit brăţări de aur,
Degetele lui s-au crispat
De tremurul milei şi de încordarea
mâniei.
El şi-a întărit armele –
Bătăile inimii,
Văpăile urii,
Fâşâitul fulgerilor,
Şi a pornit la luptă,
Tânăr războinic cu pletele negre.
A fost vestit de bubuitul tunului
Pe nava care purta numele răsăritului.
 
 
Oraţii de pace
 
Îţi cânt această oraţie de pace
Cu riscul de a mă înţelege greşit,
Cu speranţa că mă vei înţelege bine,
Pentru că tu zideşti în locuri sterpe
Cu riscul de a repeta zidirile şubrezite,
Cu credinţa că ele vor rezista,
Credinţă ce nu-ţi va fi dezminţită.
Pentru că tu însămânţezi deşerturile
Cu riscul ca vânturile să rănească recolta,
Cu credinţa că recolta va rezista,
Credinţă ce nu-ţi va fi dezminţită.
Pentru că tu însănătoşeşti sufletele
Cu riscul ca însănătoşirea să vină dureros,
Cu credinţa că sănătatea le va fi trainică,
Credinţă ce nu-ţi va fi dezminţită.
Tu nu te temi de liniştea calmă a păcii,
Pentru că din unirea cu ea naşti paşnice
înnoiri furtunoase
Tu nu te temi de glasul metalic
al războiului,
Pentru că tu, luptător de frunte,
îl poţi opri.
 
 
Curajul îndrăgostit
 
Împrumut glasul poetului,
Ca să pot cânta eu însumi,
Căci, iată, sunt îndrăgostit.
Sunt îndrăgostit de femeia pământului,
Femeia cu trup mlădios
Şi cu braţele curbe,
Femeia cu sănătatea mistuitoare
În priviri şi cu gesturile vii
Ca inima ei fierbinte.
Femeii pământului, căreia nu îndrăznesc,
Uneori, nici eu însumi să-i spun
toate acestea,
Iată, astăzi, îi voi înălţa cântecul meu;
O voi îmbrăca în mantia păcii,
O voi aşeza pe prova navelor mele
Însoţitoarea mea prin toate furtunile;
Îi voi aduce toate florile pământului
Şi toate florile cerurilor lumii
Cu parfum cosmic şi rouă astrală;
Îi voi dărui floarea bogată a inimii,
Căci pentru ea mi-am ucis trufia
Şi am păstrat numai puritatea curajului;
Îi voi dărui toate tainele ce le voi smulge
Din pântecul clocotitor al naturii,
Împreună cu taina vieţii fără sfârşit;
Îi voi dărui vibraţia ritmurilor adânci,
pulsaţia pătimaşă a muzicii
Culorilor, vorbelor şi sunetelor;
Îi voi dărui aurul şi purpura,
Căci pentru ea l-am ucis pe Dumnezeu
Şi pe apostolii bogăţiilor lui pământene,
Pentru femeia cu sănătate mistuitoare
În priviri şi cu gesturile vii,
Cu inima ei fierbinte.
 
 
Oda scrisă de poet
 
Tu eşti unicul, pentru că eşti în cei buni,
Dacă voi fi înălţat pe Alpii bucuriei
Sau pe crucea durerii, ştiu, nu voi striga:
O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?
 
 
Nicolae Labiș s-a născut la 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947-1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950 participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul „Lupta poporului” din Suceava. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Din septembrie 1952, Labiș frecventează cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan și Gheorghe Tomozei. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. La absolvire a fost angajat de către revista „Contemporanul”, apoi de „Gazeta literară”. Din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în „Viața Românească” în acest an. În anul 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după împlinirea a 21 de ani, Labiș a fost victima unui grav accident de tramvai.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog