Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Istoria literară. Dileme, provocări, (in)certitudini

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Preliminarii

Istoria literaturii e o disciplină cu o fizionomie distinctă, cu instrumentar metodologic propriu, cu obiective şi finalităţi specifice. Istoria literară, ca disciplină ce măsoară devenirea unei literaturi în toate articulaţiile şi componentele ei (curente, orientări, structuri, personalităţi) are o longevitate considerabilă la noi, dacă ne gândim că primele noastre istorii literare au apărut în anii 1885 (Aron Densusianu) şi 1886 (I. Nădejde). Cu toate acestea, fizionomia teoretică a conceptului şi statutul disciplinei ca atare nu au încetat să fie puse şi repuse în discuţie, separându-se, pe de o parte, istoria literară de critică (Ovid Densusianu, G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu), dar, pe de altă parte, într-o altă fază a evoluţiei conceptului, stabilindu-se, de către G. Călinescu, legătura indisolubilă dintre cele două discipline. Cine nu cunoaşte aserţiunile călinesciene („În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg” sau „nu e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic”), care stipulează o nouă valorizare a conceptului de istorie literară, imprimând disciplinei în sine o dimensiune cu totul nouă, o anvergură de excepţie. Mai trebuie precizat că istoria literară presupune, cum se ştie, acribie a documentării, vocaţie a sintezei şi rigoare, situare promptă într-un anumit context istoric, stabilirea, atunci când e cazul, a surselor, influenţelor şi filiaţiilor, după cum presupune, în egală măsură, spirit analitic, simţ al nuanţei, investigaţie minuţioasă a operelor literare reprezentative ale unei perioade. Câte dintre aceste calităţi se regăsesc în cercetarea literară actuală? Într-un editorial din 1999, reluat în Inutile silogisme de morală practică, Nicolae Manolescu îşi exprimă, fără rezerve, scepticismul şi dezamăgirea cu privire la stadiul incursiunilor istorico-literare, din ce în ce mai puţine, mai improvizate, mai lipsite de organicitate şi coerenţă metodologică: „Precaritatea informaţiei istorice transformă multe lucrări – de la prefeţe la cărţi – în instrumente inutilizabile. Erorile de tot soiul proliferează ca ciupercile după ploaie, trecând de la un studiu la altul, încât li se pierde până la urmă sursa primară. Un regim păgubitor şi insalubru de vag şi aproximaţie pare a se fi instalat la putere în republica literelor. Nicio gafă nu mai compromite, nicio exactitate nu mai descalifică. Pur şi simplu, nu sunt băgate în seamă. Iar de corectat, cine s-o facă? Rigoarea a pierit aproape cu desăvârşire. Nu te mai aştepţi ca o bibliografie să fie completă. Contribuţiile anterioare sunt citate, cel mult, din politeţe, fără sentimentul că istoriografia literară e o ştafetă obligatorie”. Sunt cuvinte, fără îndoială, drastice, dar ele acoperă o anume realitate, pe care o cunoaştem cu toţii, a studiilor literare superficiale, improvizate şi lipsite de o perspectivă diacronică şi axiologică necesară. Ce se întâmplă cu istoria literară românească azi, care sunt şansele de dezvoltare ale acestei discipline în viitor, care e ponderea investigaţiilor de istorie literară în ansamblul demersurilor de studiu al literaturii – sunt doar câteva întrebări, pe jumătate retorice, care se află în căutarea răspunsului lor, pe jumătate implicit. Încercăm să sistematizăm aceste posibile răspunsuri prin două exemple de tratare distinctă a demersului istorico-literar: Nicolae Manolescu, prin Istoria critică a literaturii române, şi Cornel Ungureanu, autorul unor cărţi ce îmbină geografia literară cu investigarea diacronică a unor aspecte mai puţin evidente, mai neclare sau confuze ale literaturii sau ale contextului istoric şi social.

 

Istoria critică a literaturii române

Istoria critică a literaturii române e o carte incomodă. Incomodă prin dimensiuni, incomodă prin opţiunile valorice, de selecţie, de accent axiologic asumate de autor. Precedată de o Introducere (Istoria literaturii la două mâini), se încheie cu o Postfaţă (Nostalgia esteticului). E, în titlul şi în conţinutul postfeţei, dar şi în cuprinsul întregii cărţi, o situare polemică faţă de Călinescu, a cărui Istorie se încheia cu capitolul Specificul naţional. E cât se poate de evident, astfel, accentul pe care autorul Istoriei din 2008 îl aşază, apăsat ori subtextual, ori de câte ori e nevoie, asupra criteriului estetic, asupra ideii de valoare artistică, sustrăgând opera literară de sub imperiul oricărei influenţe străine de ea. După cum e la fel de limpede pledoaria sa pentru „estetismul criticii” şi pentru şansele diferenţei de a oferi un orizont adecvat, propice receptării operei literare: „Exact din acest motiv pledez pentru estetismul criticii: doar o astfel de lectură ne poate face să vedem că diferenţa este aceea care ne îmbogăţeşte cu adevărat şi că încercând să-i cunoaştem pe alţii, diferiţi de noi, reuşim să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Şansa diferenţei este aceea că ne solicită să apreciem, să comparăm, să ne exersăm spiritul critic. Identificarea este sentimentală, diferenţa este intelectuală şi morală”. Esteticul e privit ca „o punte de trecere între epoci oricât de diferite”, după cum istoria literaturii „reface, verigă cu verigă, lanţul de autori, deopotrivă diferiţi de mine şi aidoma mie, ale căror opere în proză sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrănit spiritul milioanelor de cititori şi au furnizat criticilor literari interpretări profunde sau sclipitoare”. În acest mod, conchide autorul, „istoria literaturii reprezintă cel mai puternic liant al comunităţii oamenilor care nu se mulţumesc a-şi trăi viaţa doar în realitate («trăind în cercul vostru strâmt», vorba poetului), ci râvnesc şi la una în imaginaţie, fantasmatică sau eroică”.

În Introducere, Nicolae Manolescu e interesat, de la bun început, de aporiile care (sub)minează conformaţia conceptuală a istoriei literare, pornind de la aprecierile, „pesimiste”, ale lui Wellek, cu privire la „posibilitatea însăşi a istoriei literare ca disciplină”. Paradoxul stă în disjuncţia între valoare şi diacronie, în statutul imperturbabil, absolut, al valorilor, sau, dimpotrivă, în configuraţia coruptibilă a acestora, supusă „contextului”, minată de derizoriul degradării temporale. Criticul român trece în revistă o sumă de posibilităţi de rezolvare a acestei aporii, prin exploatarea sugestiilor conceptuale ale unor teoreticieni precum Jauss, pentru care instanţa receptării e cea care poate media raportul paradoxal, dihotomic dintre diacronic şi estetic. De asemenea, pornind de la tezele lui Braudel, de la celebra distincţie a perspectivelor temporale (timp geografic, timp social, timp individual), Nicolae Manolescu semnalează, într-o incursiune teoretică demnă de toată atenţia, relaţiile ce se stabilesc între temporalităţile literaturii: timpul extern, evenimenţial, al istoriei generale, prizat de istoricii literari pozitivişti, timpul intern, al tipurilor, genurilor, speciilor şi structurilor literare şi celălalt timp intern, al individualităţii operelor literare. Aceste dimensiuni temporale ale literaturii au, cum precizează autorul, ritmuri şi corelaţii diferite, dimensiuni şi conotaţii distincte. Nu întâmplător Istoria lui Nicolae Manolescu este, încă din titlu, una critică. E o istorie ce face din criteriul selecţiei axiologice un criteriu prioritar. Istoricul literar exclude, din configurările sale, biografismul, excursul factologic, contextualizarea istorică prea apăsată, aşezând, în locul acestor accesorii, literatura cu aură axiologică, validată de interpretări minuţioase ale unor fapte de limbaj învestit cu literaritate. De altfel, autorul subliniază faptul că interpretarea şi valorizarea reprezintă „unicul mod de a ne apropia de texte şi de valori nerepetabile”, dar notează, în acelaşi timp, şi paradoxul că „toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură”.

În aceeaşi Introducere, Nicolae Manolescu trece în revistă aporiile condiţiei istoriei literaturii ca disciplină, enunţate de Wellek, cu încercările de rezolvare a lor datorate lui Gadamer şi Jauss. Istoricul literar se dovedeşte inseparabil de critic, în măsura în care reprezentarea unei literaturi în desfăşurare diacronică nu poate face abstracţie de descrierea, comentarea, interpretarea operelor. Nicolae Manolescu nu priveşte operele literare ca instanţe atemporale ori ca alcătuiri monadice, incapabile de a dialoga, de a se situa în raport cu alte texte din alte epoci sau ambianţe culturale. Dimpotrivă, istoricul literar consideră că literatura română îşi datorează conformaţia unei reţele de relaţii şi interdependenţe intertextuale, adânci, implicite sau, dimpotrivă, manifeste, prin care opere, autori şi texte se regăsesc într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii, al schimbului necontenit de revelaţii estetice, al reformulărilor şi remodelărilor perpetue: „Istoria literaturii este şi istoria acestei ştafete intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică. Fiecare operă modifică (fie şi imperceptibil) ansamblul de opere”. Memorabile şi perfect articulate, profilul personalităţilor literaturii române reiese cu plasticitate din caracterizări deopotrivă sintetice şi sugestiv individualizatoare. Iată cum e surprins portretul moral şi intelectual al lui Hasdeu: „Când întreprinde istoria unui cuvânt, Hasdeu procedează ca un om de ştiinţă, dar care are pe umeri capul, delirant şi mitologic, al unui romantic. Este la el o lipsă de măsură care pare să contrazică moderaţia romantismului nostru şi cu atât mai paradoxală cu cât se însoţeşte de un progres absolut evident în materie de cunoştinţe şi de metodă”. În seria numeroaselor aprecieri cu un relief critic, dacă nu definitiv, măcar impecabil frazat, trebuie să plasăm şi enunţurile ce îl privesc pe Ion Ghica, a cărui memorialistică epistolară e definită cu precizie, nu doar din perspectiva textului propriu-zis, circumscris în imanenţa sa, ci şi din unghiul unor racorduri cu scriitorii ce i-au succedat lui Ghica şi care se regăsesc într-o evidentă relaţie de convergenţă, tematică, stilistică şi ideatică cu acesta: „Ghica a fixat la noi modelul prozei pitoreşti şi descriptive, cu pigment balcanic oriental şi ilar peninsular, pe care o vom descoperi apoi la cei doi Caragiale, la Panait Istrati, Dinu Nicodim, Ion Marin Sadoveanu, G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian şi alţii, în care exultanţa ochiului şi a urechii o ia înaintea observaţiei psihologice şi limba se umple de savoarea unor cuvinte rare”. Nu de puţine ori, enunţurile lui Nicolae Manolescu capătă o turnură polemică, din dorinţa autorului de a scoate o operă sau un autor din încremenirea unor tipare ale receptării, din inerţia unor prejudecăţi ale analizei. Raportările cele mai numeroase se fac la Istoria lui G. Călinescu, ale cărui aserţiuni sunt, atunci când e cazul, nuanţate sau chiar amendate în mod deschis. Pe de altă parte, polemizând cu mai vechile sau mai noile interpretări comparatiste, care făceau din Ţiganiada mai mult o anexă a influenţelor şi a modelelor decât o operă literară cu valenţe estetice precis delimitate, Nicolae Manolescu relevă disponibilităţile stilistice şi ideatice ale epopeii, reliefându-i individualitatea artistică ireductibilă.

Spre deosebire de Istoria lui Călinescu, Istoria critică lasă la o parte „cadrul extern”, eludează biografia scriitorilor, înlocuind „narativitatea” cu interpretarea şi valorizarea textelor literare, în virtutea concepţiei conform căreia „operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor”. Nu întâmplător Istoria lui Nicolae Manolescu este, încă din titlu, una critică. E, mai întâi, o istorie ce face din criteriul selecţiei axiologice un criteriu prioritar. Istoricul literar exclude, din configurările sale, biografismul, excursul factologic, contextualizarea istorică prea apăsată, aşezând, în locul acestor accesorii, literatura cu aură axiologică, validată de interpretări minuţioase ale unor fapte de limbaj învestit cu literaritate. În al doilea rând, spre deosebire de G. Călinescu, autorul Istoriei critice acordă un spaţiu considerabil în structura propriei cărţi receptării critice, dialogului critic provocat de evoluţia unor valori literare, de bătăliile „canonice” care s-au purtat în devenirea literaturii române. Principiul cronologicului este, în aceste pagini, relativizat la maximum, elementul cel mai important al demonstraţiei fiind, mai degrabă, stabilirea unor categorii, modele, paradigme în care opere literare, autori şi grupări să se regăsească în mod deplin. Actul de valorizare pe care îl întreprinde Nicolae Manolescu presupune, desigur, înainte de toate, o selecţie riguroasă a textelor, în funcţie de reflexele esteticului pe care le poartă încrustate în filigranul lor. Analizele sunt minuţioase, precise şi sobre, fără a absenta însă, din structura lor, timbrul atât de personal al criticului şi istoricului literar. Formulările memorabile, închizând în cercul aserţiunii spirit sintetic şi lapidaritate, au o certă plasticitate a enunţului, precum şi o rezonanţă a lucrurilor parcă ştiute dintotdeauna, pe care textul critic nu face decât să le reamintească. Capitolul despre Dosoftei (Primul poet: Dosoftei) e un exemplu al metodei şi stilului critic al lui Nicolae Manolescu. Conştiinţa poetică a lui Dosoftei, „care secătuieşte toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de originalul biblic”, este argumentată şi demonstrată printr-o analiză stilistică şi prozodică amănunţită, în care repere fundamentale rămân litera şi spiritul textului. Subliniind meritul esenţial al lui Dosoftei, criticul nuanţează contribuţia acestuia la edificarea unui limbaj poetic românesc: „Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din cinci sau şase limbi; a creat, totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi, poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul XX; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism”. Aserţiunile istoricului literar sunt lapidare şi plastice totodată. Astfel, în contextul literaturii vechi, Costin este „prozator de idei”, portretul lui Dimitrie Cantemir realizat de Neculce e „excepţional”, în timp ce autorul Istoriei ieroglifice ilustrează, de asemenea, „proza de idei”. La Budai-Deleanu e surprins, pe urmele altor exegeţi, „jocul de-a literatura”, Nicolae Manolescu observând că „Ţiganiada e Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”. Ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior) sunt redaţi sumar, sub semnul „mentalităţilor noi” (ideologia iluministă) care se prezintă însă în haine vechi (factologie istoriografică). Paşoptismul romantic românesc e comentat în grila impusă de Nemoianu, a celor două romantisme. La Alecsandri e definitoriu „epicul spectacol”, în opera bardului de la Mirceşti putând fi regăsite multe trăsături ale romantismului Biedermeier. Odobescu e definit prin „stilul clasic impecabil”. Proza sa e „solemnă şi impersonală”. Mai mult credit pare a fi acordat corespondenţei lui Odobescu (comentată pe cinci pagini) decât operei literare (trei pagini). În portretul sintetic şi credibil al lui Eminescu, considerat un postromantic, Nicolae Manolescu pune la contribuţie lecturile critice anterioare (trei i se par deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu), subliniind că „nu există un singur Eminescu”, opera acestuia alcătuindu-se dintr-un „pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri”. În comentariul poeziei lui Eminescu, Luceafărul este diminuat, considerându-se că poemului i „s-a dat mai multă importanţă decât merita”. La fel, Oda (în metru antic), considerată a fi din speţa poeziei „de concepte goale”. Proza eminesciană a fost, în viziunea lui Manolescu, pe de o parte, „supraapreciată”, iar pe de altă parte a intrat „în malaxorul unei exegeze pe cât de erudite, pe atât de lipsite de spirit critic”. Spre deosebire de Noica, fascinat de Caiete, N. Manolescu e drastic cu acestea: „literar, niciun rând din acestea nu prezintă interes”. Capitolul despre Caragiale, extrem de bine documentat (e pusă în valoare şi exegeza, de la Şerban Cioculescu la Al. George, la Florin Manolescu şi Al. Călinescu) ne oferă analize atente ale operelor celor mai importante, observându-se că, în multe privinţe, prozatorul şi dramaturgul (din Năpasta) este „o victimă a zolismului”. În legătură cu Creangă, să reţinem aprecierea conform căreia geniul humuleşteanului „a funcţionat doar în registrul naiv şi vesel al copilăriei”. Celelalte opere (în afară de Amintiri) sunt, se subînţelege, mult mai puţin valide estetic.

Capitolele consacrate începutului de secol XX şi perioadei interbelice sunt extrem de dense şi de pertinente în judecăţi, cu aprecieri definitive, unele, sau plastice, inconfundabile, altele. Ar putea mira prezenţa în prim-plan a unor autori ca Ronetti-Roman (care are cam acelaşi spaţiu ca şi Agârbiceanu) sau Topârceanu (acelaşi spaţiu ca şi Goga), în timp ce Vlahuţă e plasat în categoria „autorilor de dicţionar”, la fel ca Brătescu-Voineşti, Caracostea, Pavel Dan, Dragomirescu, Istrati, D. Popovici. Dacă Arghezi e considerat cel mai important poet român al secolului XX, lui Bacovia i se acordă mai puţin de patru pagini (oricum, mai puţin decât spaţiul acordat lui Voiculescu, să zicem), după cum Tudor Vianu beneficiază de un spaţiu mai restrâns decât Vladimir Streinu. Capitolul dedicat lui Marin Preda e situat sub semnul „revizuirii” (care nu face, observă pe bună dreptate istoricul literar, decât să „aşeze pe o temelie solidă o operă impunătoare şi inegală, victimă în mai mare măsură erodării inerente a timpului decât propriilor limite artistice şi morale”). Moromeţii e considerat capodopera lui Preda, celelalte romane (Marele singuratic, Delirul, Risipitorii, Intrusul şi chiar Cel mai iubit dintre pământeni) fiind mult mai puţin realizate. Deşi apreciază că Nicolae Breban este „cel mai original şi puternic romancier postbelic”, N. Manolescu obiectează: „Romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile paranoice ale autorului se depun peste tot...”, În cazul lui Nichita Stănescu, autorul caută să ţină cumpăna dreaptă între adulatorii poetului şi detractorii lui, subliniind că autorul Necuvintelor e, deopotrivă, excepţional şi inegal. Sentinţa istoricului literar clatină, şi de această dată, ierarhiile prestabilite ale celor care îl vedeau pe Nichita drept cel mai important poet de după război: „Nichita Stănescu nu este nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi (Gh. Grigurcu, M. Niţescu, Marin Mincu), nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este, probabil, cel mai original poet român de după al Doilea Război”. Între ceilalţi poeţi neomodernişti, uşor nedreptăţit, faţă de colegii săi de generaţie, mi se pare Mircea Ivănescu, după cum Emil Brumaru e considerat un „poet minor”. Dintre prozatori, se pot menţiona două absenţe notabile: Eugen Uricaru şi Mihai Sin. Capitolul despre Critica, eseul şi istoria literară începe cu Cornel Regman şi se încheie cu Petru Creţia. Mulţi s-ar putea întreba de ce ocupă Ion Pop, de pildă, un spaţiu atât de restrâns (accentul e pus pe opera sa poetică!) sau de ce lipsesc Mircea Iorgulescu, Adrian Marino, Ion Vlad, Marin Mincu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Muthu sau Laurenţiu Ulici. Postmodernismul. Generaţia ’80 e capitolul ce se încheie cu câteva cuvinte profetice: „Postmodernismul însuşi începe să aparţină trecutului”. Portretele optzeciştilor, mai succinte (Nichita Danilov e prezentat aproape exclusiv prin citate), sunt credibile şi exacte. Actul critic are accente, uneori, justiţiare („Marta Petreu este o poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti”). Mircea Cărtărescu beneficiază de un spaţiu mai extins. El este „un profesionist al literaturii” şi, adaugă N. Manolescu, „unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Şi capitolul despre optzecism are câţiva absenţi de marcă: Aurel Pantea, Romulus Bucur, în poezie, Alexandru Vlad, la proză, Ştefan Borbély, în critica literară.

Ultimul capitol al Istoriei critice e consacrat memorialisticii (Memorialişti de ieri şi de azi). Cărţi de memorii (Virgil Ierunca, Ion Ioanid,
N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sîrbu, Norman Manea, Paul Goma etc.) găsesc în N. Manolescu un excelent analist al stilului memorialistic şi al relatării autobiografice în general. Istoria critică a lui Nicolae Manolescu se situează, cum observă chiar autorul, într-o poziţie privilegiată şi ingrată totodată, între idealul purităţii şi impuritatea fecundă care e pecetea personalităţii autorului: „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă din acest punct de vedere şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele”.

Asta şi este Istoria critică, oricâte reproşuri i s-ar aduce: o carte vie, credibilă, autentică, prin care istoricul literar efectuează o lectură critică atentă şi eficientă a literaturii române, cu toate complexele şi iluziile sale. „Cartograf” de certă sensibilitate şi expresivitate ideatică, al literaturii române, Nicolae Manolescu legitimează, prin cartea sa, un efort critic şi istorico-literar remarcabil. Istoria lui Nicolae Manolescu e, înainte de toate, o istorie a valorilor literaturii române. Valori prezentate, desigur, în contextul şi în timpul lor, renunţându-se, însă, la anecdotică şi biografism, în beneficiul surprinderii operei în imanenţa alcătuirii sale individuale.

 

De la geografia literară la istoria secretă

Prima carte a lui Cornel Ungureanu, cu titlul de rezonanţă proustiană La umbra cărţilor în floare (1975), a fost considerată de critica de întâmpinare ca „un debut mai mult decât promiţător” (N. Manolescu). În această carte, autorul comentează, cu fină intuiţie şi într-o tonalitate dezinvoltă, profiluri critice sau culegeri de cronici literare, tentat de ideea identificării unei dinamici structurale, în măsura în care, aşa cum precizează autorul, fiecare foiletonist „are în faţa sa, pe masa de lucru, o ipotetică istorie a literaturii, căreia i se supune”. Proză şi reflexivitate (1977), a doua carte a lui Cornel Ungureanu, se situează, în viziunea criticului, „la mijlocul drumului între lectura imediată şi exegeza plurală”, miza fiind „o analiză a structurilor romanelor, nuvelelor unui timp clar determinat”. Analize riguroase, puncte de vedere incitante, aprecieri solid argumentate sunt dedicate prozei lui Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu, Marin Preda, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, sau M. H. Simionescu. În Contextul operei (1978), textul critic relevă, dincolo de precizia interpretărilor, un contur mai articulat al reflecţiei programatice asupra demersului critic. Discursul critic nu mai este, acum, „impresionist”, saturat de volute stilistice, cu exces de metafore, ci mai degrabă neutru, sobru, consistent, cu substrat informativ şi bibliografic solid. Fără să fetişizeze anecdotica sau biografismul, Cornel Ungureanu situează opera în context social şi istoric, detaşându-se de actualitatea literară strictă şi comentând scriitori din epoca interbelică (Ion Pillat, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu), prilej de a amplifica orizontul lecturilor, într-o tentativă de articulare a unei viziuni comprehensive, prin asumarea şi valorizarea unor metode critice diverse, complementare. O astfel de atitudine, de lărgire a ariei de investigaţie critică se regăseşte în Imediata noastră apropiere (1980), carte cu caracter documentar mai pronunţat, articulată din diverse documente, mărturii, confesiuni, ce-şi anexează, fără inhibiţii, procedee reportericeşti. Specificul bănăţean este explorat în aceste pagini în toate dimensiunile sale, relevându-se date, aspecte, dimensiuni şi laturi ale creaţiei spirituale din acest spaţiu geografic mai puţin cunoscut. Scriitorii analizaţi, indiferent de valoare, anvergură sau importanţă estetică, posedă o valoare exponenţială, fiind emblematici pentru un anumit context, în acest caz, contextul „bănăţean”. În volumul al doilea al cărţii (1990), criticul are ambiţia de a configura relieful complet al specificului cultural al Banatului, evocând figuri de jurnalişti şi de poeţi bănăţeni mai puţin cunoscuţi, sau valorificând fragmente de jurnal şi pagini memorialistice, reportaje, transcrieri de casete, interviuri. Mitul Provinciei se transformă, în mod gradat, într-o proiecţie simbolică şi livrescă, devenind o Provincie a lecturilor şi a cărţii, în care autorul îşi caută rădăcinile identitare. Escursiuni literare, secţiunea finală, e o redimensionare a literaturii române prin plasarea ei în spaţiul cultural Central şi Sud-Est-european, pentru că, în viziunea lui Cornel Ungureanu, explorarea originilor trebuie să fie însoţită de un impuls de identificare a interferenţelor, dintre culturi, literaturi şi mentalităţi, prin care se sugerează „uimitoare jocuri ale vecinătăţilor şi întâlnirilor literare”: Apostol Bologa şi personajele Kakaniei lui Musil, tradiţia eroi-comico-satirică, de la Budai-Deleanu la Hašek, apropieri între Sadoveanu şi Ivo Andrič etc.

O carte masivă, ce reflectă voinţa de sinteză a lui Cornel Ungureanu, este Proza românească de azi (1985), din care criticul a publicat numai primul volum, intitulat Cucerirea tradiţiei. În prima parte, sunt prezentaţi prozatorii „deceniului unu” (de la Sadoveanu la Marin Preda şi Vasile Voiculescu cu proza publicată postum), în timp ce a doua secţiune e consacrată prozatorilor generaţiei ’60. Dacă prozatorii „deceniului unu” sunt interpretaţi în funcţie de reperele unui context istoric şi ideologic, ceilalţi scriitori au drept grilă esenţială de apreciere criteriul estetic, literaritatea, fără să fie eludate aici excursurile comparatiste, analogiile şi corespondenţele cu textele unor clasici ai prozei europene (Th. Mann, Kafka, Musil, H. Hesse, H. Böll, Camus, Sartre), Sud-Americane, sau Est-Europene. Pregnante şi eficiente, din această perspectivă a comparatismului, sunt analogiile între Duios Anastasia trecea, de D. R. Popescu, și Mistreţii erau blânzi, de Ştefan Bănulescu, sau Animale bolnave, de Nicolae Breban, cu Maica Ioana a Îngerilor, de Iwaszkiewicz, Dervişul şi moartea de Meşa Selimovici cu Excomunicatorul de Déry Tibor. Mai sunt amintiţi, în acest registru al analogiilor şi corespondenţelor, Cseslav Milosz, Mrožek, Kundera („cu inocenţi sacrificaţi brutei dictatoriale”). Ideea integratoare a cărţii, cucerirea tradiţiei reflectă, în viziunea autorului, dinamica prozei româneşti, sensul procesual al devenirii sale.

După anul 1989, criticul se concentrează asupra istoriei şi geografiei literare. Geografia literară e percepută ca redefinire a relaţiei dintre Centru şi periferie, prin explorarea unor noţiuni ca provincie literară, Mitteleuropa, exil, dar şi prin revalorizarea centrului „prin echivalenţele cu periferia”. Istoria literară presupune, în viziunea lui Cornel Ungureanu, rediscutarea unor „dosare privitoare la opere uitate, pierdute ori ignorate” (Nicolae Manolescu). Intenţia totalizantă a criticului răzbate şi din cele două cărţi despre literatura exilului, publicate în anul 1995: La vest de Eden şi Mircea Eliade şi literatura exilului, cărţi ce par etape sau momente pregătitoare pentru configurarea unor sinteze mai ample. La vest de Eden este „o introducere în literatura exilului”, prea puţin cunoscută la acea dată, marginalizată, ignorată sau boicotată („la vest de Edenul comunist”). Pledoaria pentru „un echilibru al judecăţilor şi reevaluărilor”, care să excludă derapajele de atitudine, de la entuziasmul nefundat la negarea vehementă, conduce la o contextualizare a fenomenului literar al exilului, criticul precizând că, de fapt, „cartea nu încheie, ci deschide o cale de cercetare”, prin interpretări ale unor opere diverse ca formă şi anvergură, de la Panait Istrati, Eliade, Cioran, Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca la Paul Goma, Negoiţescu, Matei Călinescu etc. Cartea despre Mircea Eliade explorează aspecte diverse ale operei şi biografiei eliadiene, iar secţiunea Conexiuni inverse investighează „cazul Mircea Eliade”, autorul căutând să dezamorseze „jocurile unei cabale malefice” împotriva istoricului religiilor, într-un stil polemic, viu, incitant. Geografia literaturii române, azi (vol. I, Muntenia) e punctul de plecare al unui proiect vast prin care se încearcă o „redeschidere a graniţelor, dar şi o cartografiere firească a spaţiilor culturale româneşti”, în care literatura e judecată prin afiliere la un criteriu spaţial, geografic, idealul criticului fiind configurarea unei „topografii a literaturii române”, cu anexarea principiului fundamental al descentralizării culturale. Definitorii sunt, în această perspectivă, şi preocupările pentru problematica Europei Centrale (Mitteleuropa periferiilor, dar şi cărţile coordonate cu Adriana Babeţi, Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii şi Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă), în care sunt studiaţi scriitori legaţi de acest spaţiu cultural (Sacher-Masoch, Gombrowicz, Krleza, Broch, Kundera, Kis, Konrad, Magris, dar şi Slavici sau Cioran).

Istoria secretă a literaturii române (2007) are meritul de a încerca să schimbe unghiul de percepţie a fenomenului literar, de a pune între paranteze poncife ale receptării, de a recupera feţe inedite ale textelor literare, de a revela dedesubturi şi de a dezamorsa ambiguităţi, prin percepţia dinamică, vie, proaspătă a unei opere, a unui scriitor, sau a unei epoci literare. Revalorizare, reevaluare, restituire – acestea sunt mecanismele care susţin demersul lui Cornel Ungureanu. Titlurile capitolelor sunt, în sine, revelatorii şi incitante, fie că ne gândim la V. Voiculescu – viaţa şi supravieţuirea, N. Steinhardt, între ispitele literaturii şi cele ale credinţei, Jurnale, jurnale, jurnale, Generaţia ezoterică, Ieşirea din subterană, G. Călinescu în „era nouă”, Un profesor pentru toate anotimpurile sau la Bacovia: ofertele subteranei şi Arta paricidului la români. Pe de altă parte, în Istoria secretă a literaturii române, Cornel Ungureanu întreprinde şi un efort de restituire a valorilor, din perspectiva geopoliticii literare, trasând o hartă coerentă a raporturilor dintre Centru şi Provincie şi, implicit, reevaluând potenţialităţile şi şansele estetice ale „marginalităţii”. Dan C. Mihăilescu are dreptate când afirmă că „rostul acestui ameţitor amalgam de nume, titluri, epoci, stiluri şi informaţii cvasiconfidenţiale este de a cotrobăi în zonele de penumbră ale istoriei literare, de a risipi ceţurile ce acoperă anumite zone, idei şi destine scriitoriceşti, fie că este vorba de tabuuri etnopsihologice ori sexuale, fie de resentimente religioase, jocuri strategice la două capete, puseuri xenofobe, rasiale sau paricide (în efigie)”. Tehnica la care recurge adesea istoricul literar e aceea a corelaţiilor, a asocierilor, a recontextualizărilor şi situărilor „faţă în faţă” a unor scriitori (Eliade şi Mihail Sebastian, de pildă). Toate acestea ne conduc la imaginea unei literaturi cu un relief contorsionat, în care luminile şi umbrele, zonele de mister şi cele de apolinism se întretaie, iar cuvintele-cheie, sugestiv reiterate, sunt dezrădăcinare, drum, răscruce, întâlnire, hotare. Cornel Ungureanu ne oferă, în fond, o relectură credibilă şi incitantă a literaturii române, din perspectiva unor chei de analiză critică inedite, ce caută să recupereze, cum scrie autorul „opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizaţi, din absenţa mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne, postcoloniale, postcomuniste ş.a.m.d.”.

Parcurgând Istoria secretă a literaturii române de Cornel Ungureanu, cititorul grăbit ar putea fi dezamăgit. Secretele anunţate în titlu nu sunt chiar atât de spectaculoase şi nici din cale afară de multe. Dar despre ce fel de secrete e vorba? Nu latura de senzaţional pe care o adăposteşte făptura scriitorilor e în prim-plan, chiar dacă istoricul literar aşază un accent apăsat asupra eului diurn (fără să-l defavorizeze însă pe cel profund). Din acest unghi, criticul desenează, cu adevărat, un contur nou şi credibil al geografiei literare româneşti, reliefând influenţe şi confluenţe, conjuncţii şi disjuncţii, demontând prestigii, luminând penumbre şi reinterpretând relieful unor opere literare ştiute dintotdeauna. Cornel Ungureanu recurge însă, în cartea sa, şi la o repunere în discuţie a canonului literar. Revelează, adică, dimensiuni noi ale unor scriitori de rang secund („Nu ne-am ocupat, în această carte, de momentele, autorii, cărţile aflate mai tot timpul sub reflectoarele istoricilor, ale criticilor, ale cărţilor de învăţătură: manuale, compendii, istorii literare”). Cornel Ungureanu ne oferă, în fond, o recitire credibilă şi incitantă a literaturii române din perspectiva unor chei şi oferte de lectură critică inedite, ce caută să recupereze, cum scrie autorul, opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizaţi, din absenţa mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne, postcoloniale, postcomuniste ş. a. m. d.”. Rezultatul unei astfel de relecturi e o carte vie şi dinamică, densă şi delectabilă, în care pasiunea detaliului intens focalizat şi vocaţia sintezei fac, într-un fel, corp comun cu o curiozitate inepuizabilă.

Aşa cum am putut vedea din interpretarea celor două modalităţi de investigare istorico-literară, ilustrate de Nicolae Manolescu şi Cornel Ungureanu, istoria literaturii depăşeşte, astăzi, în manifestările sale de excelenţă epistemologică, abordarea pur factologică, cu caracter strict documentar sau biografist, încadrându-se, mai curând, în perimetrul unei abordări antropologice, prin voinţa sa de a reconstitui premisele istorice, culturale, biografice ale textului literar, dar şi prin încadrarea operei în contextul mai larg al unui timp anumit, al evoluţiei ştiinţelor, filosofiei, psihologiei sau sociologiei. În altă ordine de idei, o istorie a literaturii este, sau trebuie să fie, în primul rând, o istorie a formelor literare, în permanentă evoluţie şi prefacere.

 

Bibliografie critică selectivă

1. Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973;

2. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Bucureşti, 1974;

3. Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975;

4. Lucian Raicu, Critica, formă de viaţă, Bucureşti, 1976;

5. Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978;

6. Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, II, Bucureşti, 1979;

7. Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981;

8. Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981;

9. Gheorghe Grigurcu, Între critici, Cluj, 1983;

10. Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983;

11. Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984;

12. Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985;

13. Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986;

14. Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987;

15. Ov. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989;

16. Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993;

17. Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, I, Bucureşti, 1993;

18. Eugen Simion, Moartea lui Mercutio, Bucureşti, 1993;

19. Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj, 1994;

20. Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, Cluj, 1994;

21. Al. Ruja, Parte din întreg, Timișoara, 1994;

22. L. Ulici, Literatura română contemporană, I, 1995;

23. Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994;

24. Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996;

25. Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997;

26. Mihai Vakulovski, Nicolae Manolescu. Micromonografie, Braşov, 2000;

27. Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti, Cluj, 2001;

28. Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Târgu- Mureş, 2002;

29. Iulian Boldea, Vârstele criticii, Piteşti, 2005;

30. Ion Bogdan Lefter, Anii 60-90. Critica literară, Piteşti, 2002;

31. Mircea Mihăieş, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Bucureşti, 2003;

32. Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Cluj, 2003;

33. Monica Spiridon, în Dicţionarul general al literaturii române, L-O, Bucureşti, 2005;

34. Nicoleta Sălcudeanu, Pasienţe, Bucureşti, 2005;

35. Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, 2006;

36. Al. Cistelecan, Diacritice, Bucureşti, 2007;

37. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti, 2009;

38. Al. Goldiş, în Cultura, nr. 1/2009; Al. Th. Ionescu, în Argeş, nr. 2/2009;

39. Nicoleta Sălcudeanu, în Cultura, nr. 218, 219/2009;

40. Nicolae Manolescu 70, coordonatori Ion Bogdan Lefter şi Călin Vlasie, Piteşti, 2009.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog