Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Considerații onomasiologice privind istoria cuvintelor

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Limba română dispune de un arsenal bogat și variat de cuvinte care pot desemna mulțimea de realități din lumea materială și spirituală: ființe, lucruri, fenomene, însușiri, acțiuni. Aceste cuvinte fie că reprezintă formații lexicale create pe teren propriu sau împrumutate din alte limbi, fie că sunt moștenite din idiomurile de bază (latină, geto-dacă), având deci vechime de secole și milenii. În cursul dezvoltării istorice a limbii române, cuvintele vechi au suferit anumite modificări de formă și de conținut. Sub acest aspect prezintă interes multe cuvinte și termeni din lexicul actual.

Pâine. Pâinea este cel mai vechi aliment folosit de oameni, datând din epoci preistorice. Plantele cerealiere primare au fost sursele principale de hrană pentru cei dintâi oameni. Cultivarea cerealelor a consemnat trecerea oamenilor de la etapa de vânători-culegători la cea de agricultori. Prepararea pâinii nu doar a precedat apariția agriculturii, dar a și cauzat-o. Prin descoperirea pâinii hrana oamenilor a devenit mai accesibilă și mai ușor de procurat.

Se zice că acest podus alimentar a fost descoperit întâmplător, prin amastecul cu apă a boabelor de grâu mărunțite prin strivirea lor între pietre, aluatul obținut fiind apoi copt pe pietrele încinse la foc. Se presupune că grâul, această plantă a plantelor, creștea spontan în regiunile de sud ale globului pământesc, cu mult înainte de perioada glaciară. Grâul a început să se cultive însă acum 7-8 mii de ani în Asia și mai târziu în Europa. În Asia se cultiva deja orezul, în Africa sorgul, în cele două Americi porumbul. Din Europa cultivarea grâului s-a extins în Africa prin anii 4000 î. Hr., iar pe continentului Americii tocmai în sec. al XVII-lea, şi cu mult mai târziu în Australia. Pe teritoriul SUA grâul se cultivă din anul 1602, iar în Canada din 1812. Secara era răspândită mai cu seamă în țările Europei de Nord.

Civilizaţia grâului începe din epoca de piatră şi tot din această epocă datează şi prima pâine de grâu coaptă. Egiptenii antici au inventat cuptoarele de pâinea și tot ei i-au ridicat pe brutari din rândul sclavilor la rangul de meseriași liberi. Ei ştiau deja să prepare la vreo 30 de varietăţi de pâine. În Asia Mijlocie lipiile din aluat nedospit se coceau pe jăratic, pe pietrele înfierbântatete la foc sau pe pereţii încinşi ai cuptoarelor din piatră. Asemenea cuptoare, de formă rotundă, denumite tonder (tander), se întâlnesc şi astăzi la populaţiile iranice și turcice din țările asiatice. Termenul, într-o forma ușor modificată tandâr, preluat probabil de la o veche populație turcică, circulă și în graiurile românești sud-basarabene, având sensul de „pat de pământ lângă sau în dosul cuptorului”.

Preparatele făinoase cu drojdie şi-au făcut apariţia mai întâi în Egipt, pe la mijlocul mileniului II î. Hr., iar după aceea în Grecia şi Roma. La greci zeița pâinii, cerealelor și secerișului era Demetra. Toate popoarele lumii mănâncă astăzi pâinea cea de toate zilele. Cea mai căutată era pâinea integrală, preparată din făină de grâu nerafinată, așa-numita pâine neagră. Pâinea albă era preferată de aristocrați. Mai târziu însă preferințele s-au schimbat, pâinea neagră devenind în zilele noastre mult prețuită prin valoarea sa nutritivă superioară.

Pe parcursul timpului, în fiecare țară au fost create numeroase varietăți de pâine și copturi făinoase. În Spania se fabrică peste 300 de varietăți de pâine, în Germania – peste 500, iar în Mexic – până la 1000 de tipuri de pâine. În Franța se prețuiește pâinea cu coajă crocantă și cu goluri mari în interior. Vestita pizza italiană este gătită cu ulei de măsline, cu cașcaval, cu carne, cu legume și cu ierburi aromatice.

Morăritul este cea mai veche ramură a industriei, urcând treptele istoriei de la râșnițele rudimentare la morile electrice moderne. Apariția morilor de vânt au înlesnit fabricarea făinii și producerea pâinii. Primele mori de vânt au apărut în Europa în secolele IX-X. Pe la mijlocul sec. al XIX-le în Basarabia funcționau circa 1700 de mori de vânt, de apă și cu tracțiune de animale. În Țările Românești primele mori de aburi și cu motor au fost puse în circulație începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

La români agricultura se bazează pe cultivarea cerealelor, în special a grâului. În România anual sunt cultivate cu grâu aproximativ 2 mln de hectare, pentru panificație consumându-se 3-5 mln tone de grâu. În Republica Moldova, în fiecare an, sunt semănate cu grâu circa 300 mii de hectare, panificației fiindu-i destinate 25 mii tone de grâu. Pâinea este produsul cel mai mult consumat de românii din ambele teritorii, câte 90-100kg de fiecare locuitor, față de 60-70kg de pâine cât consumă anual un vest-european.

În satele românești pâinea se cocea în anumite zile, de obicei spre sfârșitul săptămânii, joia sau vinerea. Aceasta se făcea în deplină liniște și bunăînțelegere între membrii familiei. Vizitele oaspeților în aceste zile nu erau bine văzute. Numărul pâinilor trebuia să fie de fiecare dată cu soț, crezându-se că astfel se vor consolida relațiile dintre părinți și va spori trăinicia familiei. Copii erau primii care gustau pâinea proaspăt coaptă. De preferință erau feliile de pâine caldă unse cu miere.

Cuvântul pâine ne-a rămas moştenire de la romani. În latină etimonul său panis a fost creat pe baza verbului pasco, -ere, care însemna „a mânca, a se hrăni”. Cuvântul e cu adevărat vechi, însă, după cum s-a menționat, nu e mai vechi decât însăşi pâinea. Pâinea există de când grâul, iar grâul de când lumea. Din latină şi greacă ne-au venit, în mod direct sau prin intermediul altor limbi, multe cuvinte ce denumesc diverse produse făinoase: plăcintă din lat. placenta „plăcintă, prăjitură”, turtă din lat. *turta (torta panis) „pâine rotundă”, azimă „pâine din aluat nedospit” din ngr. asimos, franzelă din ngr. franzola „pâine albă de formă lunguiaţă”, biscuit din fr. biscuit, pateu din fr. pâté, tortă din it. torta sau germ. Torte. Contactelor etnolingvistice cu populaţiile slave îşi datoresc întrebuințarea în limba noastră a mai multor cuvinte: covrig din bulg. kовриг „pâine mică rotundă”, colac din bulg. колак, cozonac din bulg. козунак (кузунак), piroşcă din rus. пирожок (pl. пирожки). Pe terenul limbii noastre au fost create denumirile lipie, prăjitură, prăjiţel, vărzare.

În latină, de la tema verbului pasco, -ěre „a mânca, a se hrăni”, s-au format mai multe derivate care au fost moştenite în limba română. Să se compare: lat. pascha > rom. pască, lat. dim. pastillus > rom. pastilă „preparat alimentar de forma unei bomboane”, lat. pastio, -onis > rom. păşune, lat. pastor > rom. păstor. În limba română pâine are și sensurile de „cereale, recoltă de cereale”, „hrană pentru trai”, „existență”, „agoniseală, avuție”, „ funcție, slujbă”.

Vechi, foarte vechi în limba noastră, este și cuvântul pită (pop. chită), folosit cu același înțeles de „pâine”, preluat dintr-o limbă sud-slavă, dar cu rădăcini în străvechea indo-europeană. Îl regăsim și în alte idiomuri europene actuale (greacă, albaneză, italiană, spaniolă). În română a dezvoltat seria de derivate: pitușcă „pâinicuță”, pitar „brutar”, pităriță „brutăriță”, pitărie „brutărie”. În vechea societate românească marele pitar era boierul de divan însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a oștirii cu pâine. În subordinea lui se aflau mai mulți pitărei.

Cuvântul pâine are cea mai bogată și variată încărcătură semantică, dispunând de o înaltă frecvență în limba literară și în vorbirea populară cotidiană. Cuvântul e prezent în cărțile sfinte, în basme și legende, în scrierile literare. Termenul e folosit frecvent în locuțiuni și expresii românești: a mânca pâine și sare cu cineva „a împărți cu cineva binele și răul”, a întâmpina pe cineva cu pâine și sare „a întâmpina pe cineva cu deosebită cinste”, a avea pâinea și cuțitul în mână „a avea la îndămână toată puterea”, a fi în pâine „a avea o slujbă bună”, a mânca pâinea degeaba „a fi nefolositor”, a pune în pâine pe cineva „a face cuiva rost de slujbă”. Din familia cuvântului pâine fac parte și derivatele pâinică, pâinicuță, pâinișoară, pâiniță.

Din panis, cu prefixul co-, a rezultat în latina târzie cuvântul companio, -onis „tovarăşie”, de la care provine fr. compagnon „tovarăş, camarad”, acesta dând naştere apoi termenului fr. compagnie „tovărăşie, asociaţie, societate”, „companie de soldaţi”, cuvinte împrumutate apoi în limba noastră cu formele companion și companie. Obiectul împletit din nuiele, pe care noi îl numim paner, la romani era folosit doar la transportarea sau păstrarea pâinii. Astăzi, după cum se ştie, panerul are o întrebuinţare mult mai largă. Iată şi o serie de alte cuvinte legate, într-un fel sau altul, de noţiunea „pâine”: panifica, panificabil, panificare, panificaţie.

Pâine este un cuvânt de rară semnificaţie, cu sonoritate de vers şi poezie. Pâinea este cel mai de preț dar al naturii, sfinţit însă de plugar prin grijă și muncă, prin dragostea sa faţă de glie. Pâinea e bunul material și spiritual păstrat de la strămoși. Am nevoie de pâine – Vin la el, la plugar. Am nevoie de bunătate – Vin la el, la plugar. Am nevoie de cântece bătrâne – Vin la el, la plugar. De dârzenie, de sănătate – Vin la el, la plugar. În acest fel îşi destăinuie crezul artistic poetul Grigore Vieru. Cu pâine şi sare întâmpinăm pe cei mai scumpi oaspeţi. Despre omul bun spunem că este bun ca pâinea cea caldă. Un lucru, dacă e lucru bun, zicem că este căutat ca pâinea cea proaspătă.

În mediul rural pâinea se obținea în trecut și se mai obține încă prin procese naturale de preparare și coacere. Astăzi, pe alocuri, odată cu industrializarea producerii pâinii și făcându-se abuz de tot felul de amestecuri, acest aliment s-a transformat într-un mijloc de căpătuire, de dobândire a veniturilor nemeritate. Scriitorii antici satirizau negustorii și reprezentații clasei sus puse pentru care pâinea însemna doar bani, avere și distracție. Oamenii de rând asociază pâinea cu munca și pământul, însemnând pentru ei viață și sănătate. Strămoșii noștri ne-au lăsat pâinea ca dar al naturii, ca produs al conlucrării soarelui, pământului și muncii.

În tote timpurile pâinea a fost măsurariul valorilor materiale și spirituale. În schimbul cerealelor, oamenii câmpului își procurau uneltele de muncă, lucrurile de întrebuințare casnică, îmbrăcămintea. Pâinea lega jurământul de prietenie și înfrățire, era simbolul credinței și încrederii, servea drept mărturie a înțelegerii oamenilor din diferitele domenii și sfere de activitate.

Pâine şi pace! Pâine, pace şi sănătate! Pâinea cea de toate zilele și neapărat La anul şi la mulţi ani! Pâinea este ceea ce şi-au dorit-o oamenii întotdeauna și dintotdeauna. Pâinea este eterna bucurie a vieţii noastre. Pâine este cuvântul cu strălucire de aur, simbolizând bogăţia ţării și fericirea oamenilor.

Sare. Sarea e unul dintre cele mai preţioase alimente de care oamenii nicicum nu se pot lipsi în viaţa lor. Scumpă şi mult căutată era și pe vremuri sarea. Despre aceasta ne mărturisesc scrierile autorilor antici. În China antică sarea era mult mai prețioasă decât aurul. Documentele atestă că vechii chinezi își plăteau impozitele cu anumite cantități  de sare. Istoricul antic Pliniu povestea că în anumite perioade solda militarilor romani era plătită cu bulgări de sare. Mai apoi soldații romani primeau solarul, o alocație monetară pentru a procura sarea și alte alimente. Mai târziu acest cuvânt a devenit un termen pentru noțiunea de astăzi „salariu” (leafă).

La îceputuri sarea se obținea prin evaporarea apei de mare, iar mai târziu prin explorarea zăcămintelor subpământene. Se presupune că oamenii primitivi acumulau aditivul alimentar de sare prin consumul de plante care de la natură conțineau anumite doze de sare, plante ce creșteau în apropierea lacurilor sărate și pe țărmurile mărilor și oceanelor. În aceste locuri sarea se strângea și de pe pietrele masive, ea provenind din picăturile de apă aduse de valuri și evaporate sub acțiunea căldurii razelor solare. Sarea se obținea și prin fierberea apei de mare până la o anumită concetrație. Se utiliza și apa sărată a izvoarelor minerale.

În Evul Mediu, iar în unele regiuni marine și astăzi, sarea se produce prin sistemul salternelor. Salternele sunt niște platforme plane, construite din scânduri și alte materiale lemnoase și rășinoase, instalate pe malurile mărilor și lacurilor sarate, incipientele formate fiind umplute cu apa sărată a mării și lacurilor. Sub acțiunea căldurii solare apa, după o anumită perioadă de vreme, se evapora și în locul ei rămânea un strat subțire de sare. Sarea de mare sau altfel zis sarea solară era folosită alături de cea obținută prin extracție din minele de sare. Principalele mine de sare de pe continental european se află astăzi în Spania, Franța, Germania, România, Polonia, Ucraina, Rusia.

România este țara cu cele mai importante zăcăminte de sare din Europa. Sub podișul Transilvaniei, aproape peste tot, se găsește un strat de sare gros de circa 400 m, care în unele zone se ridică până aproape de suprafață. Drept dovadă e Muntele de Sare, monument al naturii de tip geologic, situat în județul Prahova, pe teritoriul administrativ al orașului Slănic Prahova. Așa-zisul munte s-a format prin prăbușirea unei vechi galerii de exploatare a sării, antrenând totodată o alunecare de teren și dezgolind astfel masivul subteran de sare. Există dovezi arheologice care confirmă faptul că dacii exploatau sarea din multe zone din interiorul Transilvaniei. Aici romanii extrăgeau sarea din gropi de suprafață, pe care le părăseau și care ulterior se trasformau în lacuri cu apă sărată. Prin ocnele de sare, Dacia era tot atât de importantă Imperiului Roman ca și minile sale de aur.

Sarea continuă sa reprezinte o resursă naturală importantă în întreaga lume. Exploatarea sării se face astăzi cu mijloace mecanizate și cu limitarea expunerii omului la diversele pericole de sănătate. Exploatarea primitivă a sării mai dăinuie încă pe alocuri. În Senegal prețiosul material este adunat de pe țărmul oceanului, rămas prin gropile din care s-a evaporat apa.

Comerțul cu sare a devit mai târziu o afacere profitabilă. Dreptul de exploatare a minelor de sare și permisiunea pentru comerțul cu sare a ajuns să fie obținut prin acordul conducătorilor de state. Beneficiari ai acestor drepturi erau persoanele alese (demnitarii, nobilii) și unele instituții (cancelariile domnești, mănăstirile), care au instaurat monopoluri și au fixat prețuri la sare.

În România se găsesc cele mai importante și interesante saline naturale: Salina Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Salina Târgu Ocna (jud. Bacău), Salina Slănic Prahova (jud. Prahova), Salina Turda (jud. Cluj). Unele saline românești datează încă din perioada romană a Daciei. În prezent unele saline reprezintă adevărate stațiuni balneare și centre turistice. Multe dintre ele găzduiesc biserici cu icoane sculptate în sare, muzee, galerii de vinuri, restaurante. În incinta lor se organizează conferințe științifice, festivaluri muzicale, competiții sportive.

Beneficiile de sănătate ale salinelor sunt bine cunoscute: microclimatul constant şi temperatura de aproximativ 13 grade, aerul încărcat de particule ionizate, diozii de carbon şi sare care ajută la creşterea imunităţii organismului în lupta împotriva microorganismelor. Salinele tratează boli precum astmul bronşic, rinitele, sinuzitele, reumatismul. Salinele din unele regiuni ne impresionează prin aspectul și formele inedite ca lăcaşuri de cult sau galerii de artă, ca spaţii special amenajate pentru diferite evenimente festive, ca restaurante luxoase, acestea frecventate mai des de turişti.

Vechile mijloace şi procese de dobândire a sării nu puteau asigura necesităţile oamenilor. Duceau mare lipsă de sare mai ales locuitorii regiunilor de stepă și de pustiu. Deosebit de necesară era sarea pentru traiul zilnic al păstorilor, pentru prepararea cărnii şi brânzeturilor, pentru hrana vitelor. În zonele îndepărtate de saline sarea era transportată pe anumite drumuri. Din vechile scrieri sunt cunoscute drumurile sării din Germania (Salzstraße), Austria (Salzwege), Polonia, România. Existau traseuri prin munți, unde pentru transportul sării se foloseau animalele de povară. Sunt bine cunoscute și căile navigabile, cu ajutorul plutelor, pe râurile Dunăre, Mureș, Someș.

Termenul sare îl regăsim în unele nume de locuri și localități din arealul etnolingvistic românesc: Sărata, Sărăteni, Sărătura, Sărăturoasa, Sărățelul, Sărățeni, Sărățica, Slatina, Slătioara, Sărata-Monteoru, Fundul Sărății, Lacul Sărat, Râmnicul Sărat, Slatina de Mureș, Slatina Timișului. Cuvintele sare și salină sunt prezente și în toponimia țărilor europene: Salinas (Spania), Salins (Franța), Salzburg (Austria, Germania), Saltcoats (Scoția), Salzkotten (Austria), Heilbronn (Elveția). Orașul Salzburg din Austria este situat într-o zonă cu multe saline. Multe dinte orașele amintite se află așezate în prejma vechilor drumuri ale sării.

Însuşi cuvântul sare noi l-am moştenit din latină (sale, -is), însă originea lui lingvistică e mult mai veche. Specialiştii văd la baza lui un radical indo-european, existent în multe limbi vechi şi contemporane. Să se compare: lat. sale, gr. σαλσ, sp., port. sal, fr. sel, it. sale, engl., sued. salt, germ. salz, v. slav. соль, bulg. сол, rus. соль, ucr. сiль, pol. sól, ceh. sul, slov. sol’. Radicalul lat. sal- poate fi recunoscut în fr. sause, care în limba noastră a dat naştere denumirii preparatului culinar sos. Acelaşi component îl conţine it. insalata şi fr. salade, ultimul împrumutat de noi cu forma salată.

Pe terenul limbii române termenul sare a dezvoltat seria de derivate și compuse: sărărie „salină”, sărăriță „solniță”, sărătură „teren bogat în săruri minerale solubile”, „alimente conservate cu sare (în special pește)”, săricică „sare de lămâie”, sare amară „medicament”, sarea pământului „reprezentanții de frunte ai unor grupuri sociale”. Din același câmp lexical-semantic fac parte cuvintele: salin „cu caracter de sare”, salină „mină de sare”, salinitate „gradul de saturare a unui sol sărat sau ape sărate”, ocnă de sare „mină de sare; salină”.

Importanţa pe care o avea sarea în viaţa oamenilor, grija de a o procura şi păstra rezultă din numeroase tradiţii, obiceiuri, legende, care s-au păstrat la noi până în prezent. De străvechea sare de mare ne amintește expresia a făgădui marea cu sarea (sau marea și sarea), ceea ce înseamnă a făgădui ceva neobişnuit, un lucru imposibil de realizat. Acestei expresii îi corespund echivalentele sinonimice a făgădui munţi de aur, a făgădui cerul şi pământul.

La multe popoare a vărsa sarea se consideră un semn rău, prevestitor de neplăceri şi supărări. A rupe sarea însemna la greci „a călca jurământul”, „a nu fi de condiţie”. Pentru a-şi cumpăra preţiosul aliment, după cum s-a menționat deja, ostaşilor romani li se acorda o sumă de bani specială care se numea salarium. De aici cuvântul din limba noastră salariu, cu sensul de „leafă”. La români şi la alte popoare e răspândit obiceiul de a primi un oaspete drag cu pâine şi sare. Expresia a mânca sare cu cineva semnifica pe vremuri „a face o legătură de prietenie”. Zicem, de obicei, a mânca pâinea şi sarea cuiva, când vrem să arătăm că cineva se hrăneşte la masa cuiva, se bucură de îngrijirea cuiva. Sunt frecvent folosite și expresiile: a rămâne la mâna de sare „a fi foarte sărac”, a face pe cineva cu sare și piper „a mustra rău pe cineva”, a-i fi drag cuiva ca sarea în ochi „a-i fi cuiva nesuferit”, a-i pune cuiva sare pe rană „a-i face cuiva rău, a-i pricinui dureri”. Zicerea mai bine să întingi în sare şi să te uiţi la soare, decât să întingi în unt şi să cauţi în pământ evidenţiază clar diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie şi alegerea pe care trebuie să o facă omul în viaţă de toate zilele.

Proverbele despre sare reflectă atât valoarea sa vitală, cât și valoarea experienței de viață. Vechile proverbe și zicători se folosesc în situaţii de satiră și umor, dar mai cu seamă pentru a atrage atenţia asupra unui fapt, pentru a însuși o povață, o învățătură, pentru a sfătui şi a trage o concluzie. În operele literare, în creația orală populară, în vorbirea cotidiană sunt frecvet folosite zicerele: Bulgărele de sare tăinuiește o muncă istovitoare. Cu trudă mare în ocne se taie sarea. Gluma fără de sare preț nu are. E meșter mare cel care pune cu măsură sare în mâncare. A vărsa sarea pe jos e „a ceartă”. Despre făgăduielele unora se spune adevăr în ele cât într-un grăunte de sare. Semnul de bunastare a unei familii era faptul că are permanent pâine și sare pe masa. O veche povață glăsuiește: primește cu evlavie pâinea și sarea dăruită. Pentru a cunoaște o persoană se spune că împreună cu el trebuie să mănânci un pud de sare. Discursurile răutăcioase sunt numite vorbe sărate. Vorbele sărate provacă neînțălegeri și vrajbă. Pe vremuri sarea simboliza înțelepciunea și credința în adevăr. „Acordul de sare” era considerat o garanție a unei înțelegeri ferme. Se zice că jurământul pe pâine și sare leagă prietenii puternice. Reprezentanții de bază ai societății sunt numiți prin excelență sarea pământului.

Sarea are numeroase proprietăți curative. Apa cu sare domolește dureile de dinți. Soluțiile cu sare vindecă mai repede rănile. Amestecul apei cu sare este folosit des la spălatul hainelor, le păstrează vii culorile și previne decolorarea lor. Sarea scoate petele, albește și scrobește țesăturile.

Astăzi permanent suntem informați câtă sare trebuie să consumăm pe zi, pentru că consumul excesiv de sare este dăunător sănătății. Porțiunea zilnică de sare poate fi redusă prin consumul de legumele proaspete: roșii, ardei, vinete, sfeclă, morcov, varză. Zarzavaturile, cerealele și integralele conțin de la natură dozele de sare necesare omului. Să luam aminte deci: sare cu măsură în bucate, cumpăt și cu rațiune în celelalte toate.

 

Bibliografie:

Anuarul statistic al României, București, 2017.

C. Brașoveanu, Salinele noastre, București, 1901.

Iulian Chivu, Cultul grâului și al pâinii la români, Craiova, 2017.

Mica enciclopedie agricolă, București, 1988.

Sarea, timpul și omul, Sfântul Gheorghe, 2006.

Tudor Pamfile, Agricultura la români, București, 1913.

Ion Vlăduţiu, Etnografia românească. București, 1973.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog