Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. DAN MĂNUCĂ – 70

„O valoare artistică poate fi comparată cu un poliedru”

Dan MĂNUCĂ

Alte articole de
Dan MĂNUCĂ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

– Stimate domnule Profesor, echipa revistei „Limba Română” vă felicită cu prilejul aniversării Dumneavoastră şi vă exprimă şi pe această cale sentimentele de profundă recunoştinţă pentru sprijinul şi înţelegerea manifestate de-a lungul anilor în calitate de membru al colegiului publicaţiei noastre, dar şi în cea de director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”. Pe parcursul unui deceniu şi ceva sunteţi alături de noi...
– Am fost, sunt şi voi rămâne alături de Dumneavoastră, pentru că cine înţelege adevărata dramă a Moldovei din partea stângă a Prutului, nu poate proceda altfel... Destinul a fost nedrept cu fraţii noştri: s-a încercat, prin cele mai variate metode, modificarea codului identitar al moldovenilor rămaşi în afara frontierelor României. Zădarnică strădanie, pentru că ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la nivel de limbă literară, din fericire, nu a condus la formarea unei alte naţiuni, diferită de cea română, nici la crearea altei limbi, culturi, literaturi. Or, literatura română clasică, şi nu numai cea din spaţiul vechiului principat al Moldovei, este una dintre fundamentele identităţii şi unităţii noastre, fapt care nu poate fi modificat, redus, anulat... Clasicul incontestabil al literaturii române Mihai Eminescu a afirmat verde: „Suntem români şi punctum!”.
– De altfel, domnule Profesor, literatura clasică este o temă constantă în preocupările Dumneavoastră ştiinţifice. Mai multe volume, între care Opinii literare (2001), Lectură şi interpretare. Un model epic (1988), Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti (1995), Perspective critice (1998), Scriitori junimişti (2005), Principiile criticii literare junimiste (2000) ş.a., iau în dezbatere, din diverse unghiuri, patrimoniul literar clasic. În ce măsură această zestre spirituală este / poate fi pusă în serviciul culturii române actuale? Cum trebuie înţeleasă / interpretată actualitatea clasicilor?
– Autenticitatea oricărei valori din câmpul spiritualităţii este confirmată de răspunsurile pe care le propune actualităţii receptorului. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât acea valoare se integrează mai bine actualităţii respective. Se poate ivi însă ceea ce a fost numit „con de umbră”: valoarea poate intra, o vreme, într-o astfel de sferă neprielnică, din motive diverse. O valoare artistică poate fi comparată cu un poliedru. Fiecare generaţie se oglindeşte în acea latură care convine specificităţii ei, mentalităţii dominante. La rândul lui, fiecare component al unei generaţii îşi alege acea latură care răspunde aspiraţiilor proprii. Când afirm acest lucru, pornesc de la premisa potrivit căreia nu trebuie să confundăm „valoarea” cu „adevărul”, deoarece „valoare” înseamnă „ceea ce trebuie să fie”, în vreme ce „adevărul” înseamnă „ceea ce este”. Aşadar, orice valoare implică o bună doză de ideal, presupune o investiţie din partea aşteptărilor cititorilor. Iar aceştia au, din fericire, orizonturi diferite, uneori chiar diametral opuse. Ce s-ar întâmpla dacă am avea de a face cu un cititor uniformizat sau globalizat, aşa cum au încercat să creeze promotorii „realismului socialist” sau adepţii fanatici ai şcolilor literare? Între altele, diversitatea cititorilor este aceea care asigură perenitatea unei valori literare. Fireşte, cu condiţia ca acea valoare să nu fie una tipizată, adică una care să respecte cu stricteţe normele unui curent literar. Azi, îl preţuim pe Racine nu pentru că a respectat, ci tocmai pentru măsura în care s-a abătut de la arta poetică neoclasicistă a lui Boileau.
Acestea, şi încă multe altele, mă determină să susţin că o valoare poate deveni „clasică” oricând, în măsura în care răspunde unor noi orizonturi de aşteptare. „Clasici” au fost consideraţi, o vreme, Eminescu ori Caragiale; astăzi, între „clasici” îi aşezăm şi pe Sadoveanu sau Blaga. Mâine, cine ştie care dintre scriitorii de azi va primi acest rang...
– Clasicul Eminescu este un nume de referinţă în cultura noastră şi timpul demonstrează că opera lui atrage atâtea generaţii într-un pelerinaj spre fiinţa noastră, ca să parafrazez titlul excepţionalului eseu Pelerinaj spre fiinţă, apărut la Editura Polirom în 1999. Aşadar, de ce Eminescu rămâne actual, în pofida tuturor încercărilor de până acum de a revizui şi reciti / răstălmăci opera literară şi publicistică a acestui eminent precursor?
– Este o întrebare dificilă, la care am încercat să răspund şi în volumul meu Opinii literare, apărut, în 2001, la Editura Cartea Românească. Continuând cele de mai sus, aş răspunde astfel la întrebarea Dumneavoastră: Eminescu este actual deoarece provoacă necontenit orizontul de aşteptare al cititorilor români, cărora le propune întrebări esenţiale. Acest fapt se datorează caracterului global al modelului său, pe care nu îl putem nici nega (aşa cum fac detractorii), dar nici absolutiza (aşa cum fac idolatrii). El este una dintre valorile noastre specifice, dintre acelea care (vrem-nu vrem) predetermină formarea noastră culturală. În această eră a globalizării, Eminescu înseamnă o valoare fără de care nu ne putem înţelege noi, românii, pe noi înşine. Un sociolog francez, Jacques Leenhardt, a făcut un extrem de interesant studiu, încercând să stabilească dacă, în condiţiile apariţiei a fel de fel de „euroconstrucţii” (geografice, economice, lingvistice, agricole ş.a.m.d.), poate fi vorba şi de un „eurocititor”, cu trăsături identice de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră. Concluzia lui a fost negativă, deoarece fiecare popor european îşi are valorile proprii, prin prisma cărora citeşte literatura. Iar Uniunea Europeană nu îşi propune nici pe departe să niveleze valorile spirituale de pe cuprinsul său, ci, dimpotrivă, duce o politică de conservare a trăsăturilor particulare. Eminescu reprezintă una dintre valorile specifice nouă, românilor.
– De-a lungul anilor aţi consacrat mai multe studii şi articole Societăţii „Junimea”de la Iaşi. De unde vine interesul Dvs. pentru acest segment / moment al literaturii noastre? Ce revelaţii aţi avut cunoscând „intimitatea” creaţiei autorilor marcanţi, dar şi mai puţin cunoscuţi, de la „Junimea”?
– Cel de-al XIX-lea secol a fost, pentru România, unul extrem de dificil şi, totodată, foarte rodnic. Atunci s-a produs modernizarea noastră, înscrierea mai accentuată în cuprinsul spiritualităţii europene. A fost un moment de cumpănă, provocat de numărul mare al transformărilor şi de stringenţa lor. Se risca însă pierderea specificităţii etnice prin renunţarea la tradiţii şi prin adoptarea necontrolată a formelor culturale occidentale. Acesta a fost motivul pentru care, în derularea acestui proces, a intervenit „Junimea”, acuzând proliferarea a ceea ce Titu Maiorescu a numit „formele fără fond” şi cerând imperios respectarea tradiţiilor proprii, care, este necesar să precizăm, nu veneau deloc în contradicţie cu acele occidentale. Europenismul nostru cultural a avut un sprijin decisiv în teoria lui Maiorescu. Membri de seamă ai „Junimii”, precum Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Maiorescu, au avut o contribuţie hotărâtoare la conservarea specificităţii noastre culturale. Implicit, literare.
– În ce mod au influenţat principiile estetice ale „Junimii” literatura de mai târziu?
– „Junimea” s-a impus şi prin principiul definirii şi separării valorilor, între care şi valoarea estetică. Până la „Junimea”, valoarea estetică era frecvent confundată cu valoarea politică, ideologică, istorică sau etnică. Junimiştii au fost adversari necruţători ai principiului aşa-numit al „literaturii de partid”, înlăturându-l dintre criteriile judecăţii estetice. Datorită principiului separării valorilor, societatea ieşeană a putut să îi aibă drept membri pe cei mai reprezentativi scriitori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, legaţi între ei prin cultul faţă de valoarea estetică. Critica noastră literară l-a preluat şi l-a aplicat neabătut, în pofida interdicţiilor impuse de ideologia cominternistă din anii ’50-’60. Iar cărţile mele despre „Junimea” (din 1971 şi din 1975) tocmai resuscitarea acestui principiu fundamental o cereau.
– Junimist a fost şi Ion Creangă, un fenomen singular în literatura noastră, o personalitate distinctă în Iaşul celei de-a doua jumătăţi a sec. XIX. Cum ajunge din adversar al junimiştilor un adept notoriu al lor? Cum se explică „intrarea” lui Creangă la „Junimea”?
– Am încercat să răspund, pe larg, la o astfel de întrebare în volumul meu Analogii, din 1995. Pe scurt, iată despre ce este vorba. Stabilit în Iaşi, din 1855, Creangă va intra în politica militantă de nuanţă liberală mai mult datorită colegilor preoţi şi învăţători. Aceştia formau aşa-numita Fracţiune liberă şi independentă. S-a comportat precum eroul său Nică, sfidând toate regulile impuse de statutul de preot. Sfidarea normelor colectivităţii era tolerată unui copil din Humuleşti, nu însă şi unui adult orăşean. Urmarea: Creangă a fost dat afară atât din preoţie, cât şi din şcoală. Deziluzionat, a renunţat la politică. Deoarece îi aprecia activitatea didactică, junimistul Titu Maiorescu îl reintegrează în învăţământ, în 1874, folosindu-se de autoritatea lui de ministru al învăţământului. Tot în această perioadă, Eminescu, fiind revizor şcolar, îl cunoaşte şi el. În toamna anului următor, poetul îl introduce pe Creangă la „Junimea” şi aşa va începe îndelungata lui colaborare la „Convorbiri literare”. De politică se lecuise definitiv. Iar la „Junimea” a găsit un mediu propice preocupărilor sale faţă de perfecţiunea scrisului.
– Să revenim din atmosfera secolului al XIX-lea la cea a timpului nostru... Comunicarea multiaspectuală dintre instituţiile ştiinţifice şi de cultură din România şi cele din afara graniţelor ei, inclusiv cele situate pe malul stâng al Prutului, are menirea de a reconstitui o legătură spirituală violent întreruptă. În acest context trebuie remarcată iniţiativa Institutului de Filologie Română „A. Philippide” de la Iaşi, al cărui director sunteţi, de a organiza un şir de simpozioane având teme cu rezonanţă în actualitate, cum ar fi „Identitatea limbii şi literaturii române din perspectiva globalizării” (2002), „Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural daco-românesc şi în Diaspora” (2003), „Românii majoritari / românii minoritari: interferenţe şi coabitări lingvistice, literare şi etnologice” (2007) ş.a. Care este impactul acestor întruniri ştiinţifice asupra modului de identificare / cunoaştere / recunoaştere a complicatelor metamorfoze prin care trece astăzi cultura română. În ce fel afectează, de exemplu, fenomenul globalizării fundamentele culturii noastre naţionale – limba şi literatura română?
– În primul rând, aceste simpozioane au dus la o mai bună comunicare între specialişti, din ţară şi din afara graniţelor actuale ale acesteia, în studierea limbii, literaturii şi folclorului românesc. Până de curând, astfel de întâlniri erau împiedicate de oprelişti politice extrem de dure, prohibitive. Era de neconceput, spre exemplu, o întâlnire între folcloriştii români din Ungaria şi aceia din România. Sau a româniştilor de la noi cu aceia din Voivodina. De câţiva ani buni, la Iaşi se petrec asemenea minuni: la simpozioanele organizate de Institutul „Philippide” (la început, în colaborare cu „Astra”, acum în colaborare cu Asociaţia Culturală „Philippide”) participă specialişti în românistică din Ucraina, Ungaria, Albania, Macedonia, Croaţia, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, Rusia, dar şi din Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia, Germania. Au loc, periodic, schimburi de opinii referitoare la particularităţile limbii, literaturii şi folclorului românesc, aşa cum se prezintă acestea în ţările respective. Surprizele sunt numeroase şi contribuie la aprofundarea, îmbogăţirea şi diversificarea imaginii culturii noastre în specificitatea ei.
Referitor la ultima parte a întrebării Dumneavoastră, răspunsul trebuie să aibă în vedere două situaţii diferite. Cel mai afectat domeniu este cel al limbii. Nu este limba română singura care suportă prejudiciile grave provocate de globalizare. Circulaţia intensă inter-ţări a indivizilor cu un bagaj cultural precar are drept urmare deteriorarea rapidă a mijlocului matern de comunicare. Lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce priveşte creaţia literară. Aici tendinţele sunt centripete, nu centrifuge. Cu alte cuvinte, din intervenţiile participanţilor la amintitele simpozioane am putut constata că scriitorii de limba română din afara graniţelor, de pildă, cei din Voivodina, nu către literatura de la Belgrad trag cu ochiul, ci către modul de a face literatură la Bucureşti.
– Se afirmă că literatura română actuală trece printr-un dificil şi controversat proces de redefinire a misiunii ei. Febrilitatea căutărilor, inovaţiilor, tendinţa exagerată a unor autori de se a racorda cu orice preţ la mişcările, curentele, modelele artistice în vogă nu denotă, oare, o criză a literaturii noastre? Micşorarea numărului de cititori, determinată nu doar de radiou, televiziune, cinema şi, mai nou, internet, justifică, se pare, opinia potrivit căreia literatura încetează a mai fi un bun necesar întregii societăţi, ea devine, în fond, apanajul unui cerc îngust de persoane. Ce părere aveţi în acest sens?
– Din nou, o întrebare dificilă, deoarece literatura a fost, dintotdeauna, cum spuneţi, „apanajul unui cerc îngust de persoane”. Cu alte cuvinte, a fost şi rămâne un fenomen elitar. Există şi o literatură de masă, de consum, care ţine de savurarea melodramei, a telenovelei. Junimiştii (cei despre care am vorbit mai la începutul interviului) luau în derâdere astfel de produse, despre care ricanau că sunt gustate de „duduca de la Vaslui”.
În ceea ce priveşte scriitura de pe internet, cred că putem vorbi, cu adevărat, despre ceea ce eu am numit „generaţia Net”, care are legi proprii, oarecum diferite de cele ale cărţii tradiţionale, aceea din „Galaxia Gutenberg.” Recent, în Germania, a apărut un voluminos studiu care cercetează procedeele retoricii folosite de aşa-numiţii „internauţi”. Deoarece este limpede că, pe internet, nu poţi poza un... „roman-fluviu”!
– Timp de jumătate de veac, Prutul a despărţit literatura română din Basarabia de cea din Ţară. Cum, cât era cunoscută / receptată / percepută la Iaşi, în fosta capitală a vechii Moldove, literatura ce se scria în Moldova de Est?
– Foarte puţin şi oarecum deformat. Nu ne parveneau decât veştile proaste, din rândul acelora care colportau isprăvile lui Emilian Bucov sau Andrei Lupan. Auzeam Radio Chişinău, priveam la Televiziunea Chişinău şi ne stupefia câtă ură şi rea-credinţă erau propagate în eter. Dominau ticăloşiile bolşevice ale celor doi: „Ni-i Moscova soră şi Kievul frate!”. Asta era, din păcate, imaginea obişnuită a literaturii din dreapta Prutului, percepută de un român din stânga Prutului. O imagine, nu ezit să o calific, detestabilă ! Cu deosebire s-a accentuat această percepţie după ce a apărut sinistra enciclopedie bolşevică intitulată Literatura şi arta Moldovei. De acolo, am aflat că, spre exemplu, Humuleştii lui Creangă se află „azi în România”, că Eminescu a copilărit într-un sat, Ipoteşti, care se află, de asemenea, „azi în România” ş.a.m.d. Etapa prevăzută pentru viitorul imediat: intrarea tancurilor eliberatoare „sovetice”, pentru a spăla oraşul Iaşi (în care se zicea că locuiau „fasciştii de români”) de păcatul de a fi „azi în România”.
Târziu de tot, au început să devină vizibili şi pentru noi Vieru, Vatamanu, Suceveanu, Saka, Cimpoi şi mulţi alţii, datorită cărora tabloul a prins a se înviora.
– Câteva lucrări ale Dumneavoastră au ca obiect de studiu procesul literar actual din Republica Moldova. Care sunt trăsăturile distinctive ale acestei literaturi?
– Cred că trăsătura principală este dinamismul, înlesnit de schimburile literare interromâneşti şi intereuropene. Sunt convins că tinerii scriitori de la Chişinău ori de la Bălţi nu mai aspiră, cum se întâmpla până prin 1990, să fie traduşi în cine ştie ce republică unională, ci aspiră să fie citiţi de cititorii români, indiferent în care ţară aceştia locuiesc.
Acest dinamism va duce, în mod cert, către integrarea tuturor scriitorilor de limbă română în ceea ce eu am numit „literatura română generală”.
Să revenim la o problemă, încă intens dezbătută, – identitatea românilor basarabeni – aceeaşi ca şi a tuturor românilor. Fenomenul a fost conştientizat şi demonstrat de reputaţi oameni de ştiinţă şi de cultură români şi străini. Controversele, discuţiile în jurul acestei probleme sunt de natură politică şi inconsistente din punct de vedere ştiinţific. Cunoaşteţi bine problema, dispuneţi de o documentare masivă în acest sens, iată de ce, stimate dle Profesor, vă rog să ne spuneţi cum vedeţi Dumneavoastră încetarea acestei dispute?
– Este o chestiune despre care s-au scris tomuri întregi, ai căror autori s-au bucurat, din această cauză, de „binefacerile” gulagurilor sovietice şi ale închisorilor de la noi. Voi încerca să răspund cât se poate de concis.
Pentru mine, este foarte limpede că problema identităţii locuitorilor români dintre Prut şi Nistru a fost deformată de statul rus, mai întâi prin imperiul ţarist, apoi prin imperiul sovietic, ca o parte extrem de importantă a strategiei geopolitice a acestuia. Au fost desfiinţate limba, istoria, obiceiurile, credinţa locuitorilor dintre Prut şi Nistru, într-un proces pe care l-am analizat pe larg în volumul meu Literatură şi ideologie, din 2005. Este limpede că Rusia nu avea (şi nu are nici acum) nevoie de un stat latin la graniţa de vest, care să o despartă de statele slave balcanice. Pentru a-şi atinge scopurile, Rusia nu a ezitat să comploteze mereu împotriva statului nostru. De pildă, în aprilie 1864, când a organizat la Iaşi o amplă mişcare anti-românească. Aceasta urmărea dezmembrarea statului român unitar, alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut la aşa-numita Basarabie, crearea unei cârpeli statale numite „Regatul Daciei”, care să intre în componenţa imperiului ţarist. A fost necesară intervenţia în forţă a armatei române pentru a înăbuşi complotul şi a păstra unitatea statală.
Cunoscând foarte bine dedesubturile „dacismului” ţarist, Hasdeu a scris o poezie-manifest, intitulată Sunt dac! Sunt român!
În ce mă priveşte, nu sunt defel dac, dar sunt moldovean şi român sadea.
– Dragă domnule Profesor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat acest dialog. Multă sănătate şi ani plini de rod! Să dea Domnul să ne revedem cât mai des la Chişinău, la Iaşi şi, desigur, în paginile revistei „Limba Română”!
– Vă mulţumesc! Atenţia Dumneavoastră, recunosc, mă onorează. La rându-mi aş vrea să urez echipei şi cititorilor „Limbii Române” putere de muncă, rezistenţă şi împlinirea tuturor gândurilor.
 
Pentru conformitate Alexandru Bantoş
 
------------
Dan Mănucă s-a născut la 20 mai 1938, în Dolheşti, jud. Suceava. Este fiul lui Mihai şi al Teodorinei Mănucă. Tatăl, Mihai Mănucă, preot, autor de volume de studii despre istoria bisericii ortodoxe române. Mama (născută Manoliu), învăţătoare.
Studii: Şcoala primară „Carol I” din Iaşi (1946-1949); Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi (1949-1955); Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I.Cuza” din Iaşi (1955-1960).
Doctor în filologie din 1973, cu teza Critica literară junimistă (1864-1885).
Funcţii: traducător la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi (1960); zilier la Arhivele Statului, filiala Iaşi (1960); profesor de română, zoologie şi cunoştinţe agricole la Şcoala Generală din comuna Podu Iloaie, judeţul Iaşi (1961); profesor de română la Şcoala Generală din satul Prigorenii Mari, judeţul Iaşi (1961-1963); cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Iaşi (din 1963); profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” (1994-2008); director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române (din 1990).
Burse de studii: Germania (1971, 1983, 1986, 1990, 1991, 1992, 1993, 1994), Franţa (1974).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1974) şi al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România (din 2000).
Debut: în revista manuscrisă „Cuvântul nostru”, nr. 1, martie 1957, scoasă în regim de samizdat de studenţii de la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi. În numerele care au urmat (nr.2/1957 – 6/1958), a colaborat aici cu comentarii literare şi pamflete, semnate cu pseudonimul Dracula.
Debut oficial: în „Iaşul literar”, din 1959, nr. 5, mai, cu o recenzie de critică literară.
Debut editorial: 1971, cu volumul Scriitori junimişti, Iaşi, Editura Junimea (micromonografii de critică şi istorie literară).
Redactor-şef adjunct al revistei „Convorbiri literare” (din august 2001). Membru în comitetul de redacţie la „Anuar de lingvistică şi istorie literară” (Iaşi), „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza», Iaşi”, „Limba Română” (Chişinău); „Studii şi cercetări ştiinţifice” (Universitatea din Bacău).
Volume: Scriitori junimişti, Iaşi, Junimea, 1971; ediţia a doua, revăzută, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2005, 300 p.; Critica literară junimistă (1864-1885), Iaşi, Junimea, 1975 (Premiul „B.-P. Hasdeu” al Academiei Române); Argumente de istorie literară, Iaşi, Junimea, 1978; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1979 (Premiul „T. Cipariu” al Academiei Române, ex aequo); Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1982; Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, Minerva, 1988; Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, Junimea, 1995; Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, Iaşi, Editura Moldova, 1995; Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, Minerva, 1997; Perspective critice, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.Cuza”, 1998; Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Iaşi, Polirom, 1999; Principiile criticii literare junimiste (1864-1885), Iaşi, Junimea, 2000; Opinii literare, Bucureşti, Cartea Românească, 2001; Dicţionarul general al literaturii române (coautor, membru în comisia de coordonare şi revizie), vol. I-V, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004-2006; Literatură şi ideologie, Iaşi, Editura Timpul, 2005, 250 p.; Restituiri (Critica criticii), Iaşi, Editura Princeps Edit, 2007, 180 p.
Ediţii: Scrisori către G. Ibrăileanu, vol. I, Bucureşti, E.P.L., 1966 (în colaborare cu Al. Dima, N. I. Popa, Al. Teodorescu, I. Lăzărescu); Documente literare junimiste, ediţie şi studiu introductiv, Iaşi, Junimea, 1973; Iacob Negruzzi, Jurnal, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980 (în colaborare cu Horst Fassel); Constantin Sporea, Memorii (1876-1954), Iaşi, Editura Timpul, 2001 (în colaborare cu Horst Fassel).
Conducător ştiinţific de doctorat, specialitatea literatură română (din 1990).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog