Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. DAN MĂNUCĂ – 70

Dan Mănucă în contra poncifelor din istoria literaturii

Ioan HOLBAN

Alte articole de
Ioan HOLBAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Dan Mănucă a publicat până acum mai multe cărţi de critică şi istorie literară: Scriitori junimişti (1971), Critica literară junimistă (1975), Argumente de istorie literară (1978), Pe urmele lui Mihail Sadoveanu (1982), Lectură şi interpretare. Un model epic (1988), Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti (1995), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995), Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti (1997), Perspective critice (1998), Principiile criticii literare junimiste (2000) şi Opinii literare (2001). Critica sa se bazează pe o foarte solidă informaţie istorico-literară (Dan Mănucă este, de altfel, coordonatorul Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900), care nu aproximează nimic şi căreia nu-i plac legendele şi anecdotica decât în măsura în care pot fi verificate, deschisă însă, deopotrivă, spre orizontul noilor metode de abordare a textului: cum nu-i este străină nici conexiunea cu psihanaliza, istoria mentalităţilor, sociologia şi comparatismul văzut ca un studiu al circulaţiei temelor şi motivelor literare, departe de „sursologia” lui Bogdan-Duică, să zicem.
Câteva din ultimele cărţi nu fac decât să confirme acest sumar portret al criticului. În aproape toate comentariile rezervate cărţii Lectură şi interpretare. Un model epic, de exemplu, s-a sesizat nepotrivirea dintre titlu (care trimite, mai degrabă, la o culegere de cronici şi recenzii) şi conţinutul volumului. Cu toate acestea, titlul e totuşi semnificativ, nu pentru subiect, ci pentru multipla „specializare” a autorului, critic şi istoric literar binecunoscut; faţă de cărţile anterioare, unde Dan Mănucă punea accentul pe cercetarea de tip istorico-literar, pe restituirea unor fapte ignorate sau pe corectarea altora, în Lectură şi interpretaretextul este mai „liber” şi, dacă rigoarea informaţiei este păstrată (nu se putea altfel!), miza cărţii se află, mai ales, în lectură, autorul fiind mai mult critic decât istoric literar: lectura este „personală”, interpretarea se serveşte de argumente „obiective”.
„Îngăduindu-mi să repet că romanul nostru de început este o emanaţie a climatului spiritual românesc al anilor 1850-1860, voi încerca să o explic în cele ce urmează, precizând de la început că premisa lucrării de faţă este convingerea că romanul, în general, este fructul confruntării individului cu marile probleme ale existenţei. Mutând cele ce sunt de mutat, cam aceasta a fost situaţia deceniului în discuţie”. Aceasta este ideea de la care pleacă excelentul studiu al lui Dan Mănucă privitor la originile romanului nostru. Nu s-ar putea spune că lipsesc exegezele referitoare la această mult disputată problemă, opiniile exprimate convenind, unele, asupra genezei româneşti a romanului nostru, altele adoptând punctul de vedere conform căruia „romanţul” veacului XIX ar fi efectul imitării de care se făcea atâta caz în epocă. Asupra datării începuturilor nu sunt litigii: aproape toţi cercetătorii plasează acest moment în deceniul 1850-1860. Disputa priveşte – spuneam – sursa sau, mai exact, condiţiile care au favorizat declanşarea procesului de evoluţie a unei specii literare fundamentale pentru o cultură. Înainte de toate, Dan Mănucă pune în chip explicit naşterea romanului românesc în legătură cu profilul epocii, cu circumstanţele economice, sociale şi politice ale acesteia; deceniul şase al veacului XIX ilustra un moment de criză. Literatura era, de aceea, un instrument de ordonare, o paradigmă prin care „spiritul vremii” încerca să iasă din „confuzia universală”: speciile literare cultivate în acest timp tind către forma fixă (sonetul, de pildă), marcând – constată, cu dreptate, Dan Mănucă – „îngrijorarea în faţa degringoladei spirituale”. Cum se ştie însă, momentele de criză ale societăţii determină explozia literaturii de tip „personal”; între 1840 şi 1860 (situaţie repetată aproape identic, deşi la altă scară valorică, între 1920 şi 1930, apoi după 1989), formele literare cele mai frecvente sunt jurnalul intim (Rosetti, Hasdeu, Cipariu, Maiorescu, Russo), memorialul de călătorie, fragmentul autobiografic, satira şi epistola, poemul elegiac care „cântă ruinurile”, drama exilatului ori revolta celor învinşi la 1848. În aceste condiţii, „romanţul” ilustrează căutarea unui echilibru prin chiar continuarea – fatală! – a rupturii, prin adâncirea crizei: „Dar totodată, prin alegerea romanului, se demonstrează şi o anume tendinţă către amplificarea rupturii, proces care, pe de altă parte, convine şi el. Aşa s-ar explica, parţial, preferinţa pentru toate formele nocturnului, atât de clară acum în lirică, teatru şi epică. Departe de a fi distructiv, sentimentul sfâşierii este constructiv, căci apartenenţa la o multitudine de grupuri valorice nu măreşte labilitatea individului, ci, dimpotrivă, fortifică încadrarea lui socială şi, prin necesitatea căutării unui echilibru, obligativitatea ataşamentului faţă de grup”: individul epocii (autor şi cititor) descoperă în roman noua valoare a actului cultural prin care se poate opune, prudent însă, agresiunii istoriei. Dan Mănucă observă încă un element de cea mai mare importanţă pentru determinarea exactă a originilor romanului nostru; cei care scriu roman în deceniul şase din secolul XIX sunt „funcţionari, profesori, avocaţi”, aparţinând unui grup social uniformizat. Să spunem însă că acest „palier” al elitei intelectuale era dublat de cel al aristocraţilor, al fiilor de boieri şi al celor care frecventau saloanele (Rosetti, Maiorescu, Negruzzi, Alecsandri, Pogor, Gane); aceştia din urmă însă produc altfel de literatură („de criză”), în vreme ce primii descoperă noua formă literară. Şi totuşi nici aceste paliere nu sunt atât de uniforme pe cât ar putea părea; la rândul lor, sunt scindate în fracţiuni care se contestă nu o dată violent: unde să-l plasezi pe Petre Ispirescu, de pildă, care, conform condiţiei sociale, aparţine primului grup, dar ale cărui opţiuni literare sunt atât de diferite? Mai mult încă, tipograful scrie un... Jurnal, alăturându-se, prin aceasta, celui de-al doilea grup; tipograful condamnă „romanţele ostenitoare şi demoralizatoare”, iar pe cei care le scriu şi citesc îi consideră nişte fanfaroni aroganţi şi pretenţioşi ce „consumă fără a produce” şi care „fiindcă au citit câteva romanţe, se cred a fi instruiţi”.
Dan Mănucă observă, apoi, faptul că cititorul epocii preferă „lirismul accentuat, epica spectaculoasă şi teatrul melodramatic”, citind, pe lângă romane, „poezie şi jurnale”: poezie, da, jurnale, nu încă, deoarece acestea au fost publicate, fără excepţie, abia în secolul XX. Chiar dacă textele „intime” rămân necunoscute cititorilor deceniului şase din secolul XIX, existau încă atâtea alte specii literare „de consum” care reflectau ceea ce criticul numeşte eul euforizant al epocii; într-adevăr, acesta este creatorul şi destinatarul romanţului din veacul „Junimii”. Aceste argumente folosesc lui Dan Mănucă pentru a plasa originile romanului românesc în spaţiul specific societăţii noastre, negând importanţa influenţelor: „A citi – spune tranşant criticul – nu înseamnă însă şi a scrie. Problema influenţei este una secundară, principala fiind aceea a autoformării. Apariţia noului tip de discurs epic la noi nu ar fi fost posibilă fără prezenţa prealabilă a celorlalte discursuri literare, care intră vizibil, prea vizibil poate, în constituţia lui. Se poate vorbi cu acest prilej de o circulaţie unilaterală, spre roman, a altor tipuri, romanul neavând timpul şi nici puterea de a le influenţa el însuşi”. Dan Mănucă polemizează cu N. Manolescu care insista în Arca lui Noe asupra modelului apusean şi a inutilităţii de a căuta „surse autohtone”; în acelaşi timp, concluziile din Lectură şi interpretare concordă cu cele ale lui Anton Cosma din Geneza romanului românesc. Poziţia lui Dan Mănucă nu este însă atât de tranşantă, pe cât lasă să se vadă precizările din notele şi fragmentul de mai înainte; în fond, el nu neagă importanţa împrumuturilor şi influenţelor pentru că, iată, „romancierul român a fost, înainte de toate, un asiduu cititor. S-ar putea deci spune că actul prim în geneza romanului nostru a fost lectura. Şi a rămas un act fundamental, atâta timp cât romanul nu s-a constituit deplin, nu a intrat pe un făgaş al său. Adică până foarte târziu, în secolul următor”. Mai mult, Dan Mănucă vorbeşte, la un moment dat, despre „înrâurirea romanului francez de mistere”: rolul influenţelor este incontestabil – a spus-o, demult, Ibrăileanu –, dar la fel de adevărat este că, în constituirea romanului nostru, „forţele locale” şi tradiţia abia întemeiată au jucat rolul cel mai important. Ponderea factorului intern este mai mare decât aceea a influenţelor exterioare; în orice caz, „modelul apusean” a fost un stimulent, oferea o formulă literară pentru o substanţă specific locală: altfel spus, scriitorul român descoperea o formă pentru un fond insuficient exploatat de speciile literare tradiţionale. Iar Dan Mănucă demonstrează convingător faptul că acest material epic, căruia modelul extern îi sugerează forma, este unul românesc. De altfel, cartea se subintitulează Un model epic şi, probabil, trebuia să poarte ca titlu Bonus pastor, întrucât aceasta este structura principală urmărită de Dan Mănucă pe parcursul studiului său. Motivul „bunului păstor” se proiectează, în primul rând, pe figura celui care îl (re)produce; autorul de roman din secolul XIX nu selectează materialul epic, ci se lasă selectat de el, „păstorul” fiind „imaginea vie şi mai ales simbolică a ceea ce ar dori să fie prozatorul acestei epoci în urma renaşterii spirituale”. Dan Mănucă inventariază riguros codul imagistic din care se vor particulariza temele romaneşti şi foloseşte cu eficienţă, dar fără ostentaţie, demersul naratologic în cercetarea unei literaturi submediocre, cu rare excepţii; M. Blaremberg, I. M. Bujoreanu, Al. Pelimon, V. A. Urechia, Pantazi Ghica, Radu Ionescu, Mihai Porfiriu, Al. Odobescu sunt autorii de romanţuri din deceniul şase al secolului XIX. Dan Mănucă stabileşte însă filiaţii spectaculoase ale motivului literar urmărit, considerând „bonus pastor” drept „începutul de creare, în proză, a unui stil naţional”, cu prelungiri până în opera lui Sadoveanu şi Marin Preda. Supusă datelor contextului social şi politic (şi această literatură, oricât de naivă ni s-ar părea azi, a fost „subversivă”, periculoasă din punctul de vedere al forţelor contrarevoluţionare), epica de la mijlocul secolului XIX structurează un model şi întemeiază, neîndoielnic, o tradiţie. Dan Mănucă face dese trimiteri la Eminescu şi junimişti; iar dacă spiritul critic junimist a determinat întoarcerea perspectivei asupra valorii estetice, stopând „superproducţia” de romanţuri („Junimea” a avut, se ştie, doar doi prozatori: pe Slavici şi Ion Creangă), nu se poate contesta rolul acestei literaturi în crearea paradigmei preeminesciene: cartea lui Dan Mănucă o valorifică din unghiul relaţiei cu romanul, contribuind, astfel, la cercetarea unei zone încă obscure, superficial abordată de critica şi istoria noastră literară. S-a vorbit mult şi prea general despre legătura creaţiei eminesciene cu tradiţia, dar despre codul imagistic care reflectă exact natura acestei relaţii nu avem încă studii fundamentale. Un început, şi încă unul cu totul remarcabil, se află în Lectură şi interpretare, prima parte a unei sinteze despre romanul românesc; cartea lui Dan Mănucă dovedeşte, într-o altă ordine, necesitatea înnoirilor şi în spaţiul istoriei literare considerate (şi azi, încă!) doar ca o cercetare de document, ca o restituire de date şi numai atât: pentru Dan Mănucă, istoric literar prin profesie şi vocaţie, disciplina se îndreaptă spre o istorie a formelor şi motivelor, recuperând, în fond, un teritoriu care este al său, de drept.
Ce mai poate spune cititorului de azi duiosul, sentimentalul, „eminescianul” I. Al. Brătescu-Voineşti? Foarte multe, ne asigură Dan Mănucă în volumul Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti. Cum de fiecare dată în cărţile precedente, Dan Mănucă, fără a forţa nimic, dovedeşte că putem (re)descoperi ceva interesant în opere trecute de istoria literaturii, în general, la capitolul „dosare clasate”; mai mult, în cazul lui Brătescu-Voineşti, un fel de simbol al sentimentalismului (din cauză de Puiul, de lacrimile netrucate ale elevului din clasa a V-a, din banca de la geam...), Dan Mănucă întoarce, într-o frază, această idee primită şi afirmă, cu argumente, faptul că „starea de sentimentalism e o reacţie la agresiunea lumii sau la vina de a trăi”. Plimbată zeci de ani prin manualele şcolare, ideea unui Brătescu-Voineşti – sentimental, scriind texte lacrimogene (acelaşi elev e martor...) – este demontată de Dan Mănucă, în principal, cu ajutorul, discret dar temeinic folosit, al psihanalizei: elementele ei – spune cercetătorul – l-au creat şi, în aceeaşi măsură, l-au chinuit pe autor. În ce fel s-ar putea susţine fraze precum: „Scriitorul îşi sileşte personajele să trăiască într-o permanentă teamă de abandonare. Ele simt necesitatea unui sprijin, a unui scut care să se interpună între el şi agresivitatea vieţii, agresivitate căreia nu-i poate face faţă şi de care se fereşte”, sau, referindu-se la „ambivalenţa” numelui, în care „Brătescu” e numele tatălui, iar „Voineşti” e al unchiului cartofor, povestitor şi histrion: „Scriitorul este şi «Brătescu», dar şi «Voineşti». Cu alte cuvinte, este şi tatăl său, retras, fugind de lume, muncit de chinuri secrete pe care le potoleşte în sera de flori. Dar şi «nenea Antonache», adică Alexandru Voinescu, ofiţer, cartofor în mizerie demnă, povestitor imbatabil şi histrion uluitor”, şi visul, poate coşmarul, de la Herculane, unde se visa pe sine „un boier de demult”, dând înapoi în faţa cererii lui vodă (tatăl, zice, cu dreptate, Dan Mănucă) de a asista la torturarea altui boier? Dan Mănucă nu exagerează niciodată; el reuşeşte să facă din I. Al. Brătescu-Voineşti „contemporanul nostru” prin renunţarea (polemică!) la interpretarea excesiv sociologică (Ibrăileanu, G. Călinescu) şi asumarea unei lecturi care mizează, exclusiv, pe identificarea a ceea ce istoricul literar numeşte „psihologia adâncurilor”. E o propunere de care va trebui să se ţină seama; iar Dan Mănucă foloseşte, deopotrivă, în analiza textului (cu o solidă, temeinică platformă teoretică) şi explorarea biografiei autorului (tehnică deplin cizelată în anii – foarte mulţi – câţi a coordonat colectivul istoricilor literari, care a lucrat la Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 şi la perioada 1900-1950).
În acest fel, cititorul poate identifica în I. Al. Brătescu-Voineşti, pe de o parte, un ins din imediata vecinătate. Se vor putea citi în autorul atâtor povestiri sentimentale învinsul de soartă (cu o retorică a eşecului), huliganul duios care evoluează (cât de paradoxal şi cât de semnificativ însă!) de la umanismul primelor scrieri la antisemitismul din broşura Huliganism, adunând seria unor articole din „Universul” şi la adeziunea declarată la fascism din Germanofobie? (şi nu se poate recunoaşte, aici, cu alt semn de întrebare şi de naivă mirare – traseul atâtor contemporani ai noştri?), un tenace protocronist în frazele antologice dintr-o conferinţă ţinută la Ateneu: „Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit, în Italia, întâi limba romanilor, care era o formă literară a limbii dacilor, dusă în Franţa, a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză”; dincolo de răceala analizei istoricului literar, se vede, peste tot, zâmbetul discret ironic al criticului care a văzut / trăit / citit / de toate.
În alt fel, cititorul poate identifica în volumul Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti o lectură productivă, pentru că Dan Mănucă este şi un interpret avizat al textului. El dovedeşte şi aici – e voluptatea lecturii, repetând-o pe aceea a interpretării – că duiosul I. Al. Brătescu-Voineşti e un thanatofil, că toate personajele sale exprimă o maturitate tragică, ilustrând, iată, simbolurile izolării, că una dintre preocupări („dintre cele mai singulare în literatura noastră”) a fost lucrul pe text, teama de orice amănunt „ornamental”, că importante, în opera analizată, rămân topos-urile amintirii şi ale intimităţii, în fine, că se poate vorbi, cu argumente solide, despre „anonimizarea personajului”, hipotipoză, teoria incipitului şi despre apropierea / despărţirea de Sadoveanu (în viaţă, ca şi în operă), termenul determinant al judecăţii de situare, la care face apel, mereu, Dan Mănucă. Un singur reproş aş face cărţii; „eminescianismul” atât de specific lui Brătescu-Voineşti nu mi s-a părut suficient identificat şi exploatat în economia analizei. Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti este un volum surprinzător (prin felul de abordare) şi reconfortant (prin felul de argumentare); Dan Mănucă readuce în circuit un autor „uitat” şi propune o analiză rece, cu mijloace moderne de interogare a textului literar, discret, fără zgomotele de fond care însoţesc, adesea, din păcate, astfel de proiecte. Este, fără îndoială, cea mai importantă analiză a operei lui I.Al. Brătescu-Voineşti, din toată istoria literaturii noastre.
Poate cel mai semnificativ „portret literar” al lui Dan Mănucă îl oferă volumul Opinii literare (2001); un posibil subtitlu nu poate fi decât maiorescian – În contra... poncifelor din istoria literaturii române – pentru că spiritul mentorului „Junimii” – cultivarea valorii, autonomia esteticului, identificarea şi punerea la punct a caracudei – veghează asupra tuturor volumelor sale. Secţiunea cea mai importantă a cărţii – „Eminesciene” are drept ţintă verificarea unor ipoteze, a unor „poncife” transmise pe canalele de comunicare proprii lumii literaturii; este Eminescu – se întreabă Dan Mănucă –„un Lenau român”? Clişeul a apărut în presa germană a vremii, care 1-a considerat pe Eminescu un poet important, odată ce i-a consacrat, la moarte, mai multe articole şi necrologuri, unde era numit „un Lenau al ţării româneşti”. Aceasta nu era însă o judecată de valoare (textele respective nu erau semnate de critici literari şi nu apăreau în reviste literare), cât una de situare, pentru cititorul din Germania; sintagma se putea citi astfel: a murit Eminescu, „un Lenau al ţării româneşti”, adică, un poet român la fel de important, pentru ei, pe cât este Lenau, pentru noi. Dan Mănucă face un punctaj foarte exact al problemei: „Faptul că expresia în discuţie apare mai întâi în periodicele din Germania (poate şi din Austria) şi deloc în cele din România dovedeşte că: a) Eminescu era perceput în mediile culturale de limbă germană drept un scriitor străin a cărui dispariţie merita să fie semnalată; b) pentru a-l ajuta pe cititorul german să-l situeze pe Eminescu, fie şi numai aproximativ, într-o familie spirituală cunoscută, s-a recurs la un termen de comparaţie apreciat drept adecvat; c) probabil s-au luat în considerare şi împrejurările aparent asemănătoare ale morţii celor doi scriitori”. Ulterior, preluate de critica românească şi încăpând pe mâna comparatiştilor „sursologi” care au produs comodele dar ineficientele şi, deseori, eronat-nocivele „paralele” (Eminescu şi... Goethe, Novalis, Holderlin etc.), sintagma de semnalare a unei posibile situări (pentru cititorul dintr-un anumit câmp cultural) a căpătat alte înţelesuri: Eminescu e „un Lenau” şi, în consecinţă, trebuie demonstrate, neapărat, „influenţele”. Din asta s-a hrănit „sursologia” imediat în epocă, prin Ilarie Chendi şi Mite Kremnitz, apoi prin Bogdan-Duică şi cei care l-au urmat.
Dan Mănucă pune lucrurile la punct printr-un studiu complex de biografie comparată, de analiză a temelor şi motivelor poetice, a modului de expresie literară şi ajunge la concluzia, pe bună dreptate, a unui bilanţ negativ: criticul trimite, astfel, sintagma „un Lenau al ţării româneşti” înapoi în epocă şi în circumstanţele care au creat-o, nepermiţându-i drept de existenţă într-o ierarhie de valori. Finalul studiului este cât se poate de clar şi pe deplin susţinut: „1. Formula «Eminescu – un Lenau român» nu se justifică nici din punctul de vedere al particularităţilor biografice, nici din punctul de vedere al particularităţilor artistice ale celor doi scriitori. 2. Nu se constată vreo influenţă, nici determinantă, nici de vreun alt fel, a lui Nikolaus Lenau asupra lui Mihai Eminescu. 3. O comparaţie între operele lui Lenau şi Eminescu se poate face numai din perspectiva preferinţei particulare a lui M. Eminescu pentru întregul romantism german, precum şi din perspectiva situării ambilor scriitori în ramele largi ale romantismului european”.
Al doilea studiu din seria „Eminesciene” din Opinii literare se referă la subiectul receptării lui Eminescu în revista „Viaţa românească”; bine documentat asupra lecturii lui Ibrăileanu, Dan Mănucă aruncă o privire trist-încruntată şi spre ce s-a întâmplat cu Eminescu în cunoscuta publicaţie, după 1948: dar numele revistei nu mai e acum decât unul uzurpat, ca atâtea altele (fenomen amplificat, după 1990, când „reapar”, ai zice, toate publicaţiile interbelice: „Curentul”, „Universul”, „Adevărul”, „Opinia”, „Timpul”, câte şi mai câte): în consecinţă, observă cu amărăciune Dan Mănucă, „atitudinea nu mai este însă aceea nostalgic social-democrată a lui Ibrăileanu, din 1908, ci una vehement şi trivial bolşevică”. În Feţele unui epistolar, criticul abordează mult discutata editare a corespondenţei dintre Veronica Micle şi Eminescu, punctând importanţa scrisorilor pentru biografia poetului – plasându-le în „zona experienţelor radicale” şi destrămând, astfel, „un şir de legende siropoase”; intuiţia după care în această corespondenţă se relevă, pentru prima dată, relaţia intimă dintre bărbat şi femeie (după ce Heliade Rădulescu va fi analizat relaţia lor socială), constituie, după ştiinţa mea, o premieră absolută. Dan Mănucă cere, în consecinţă, o nouă lectură a corespondenţei, făcută de experţi. Critic de opinie, Dan Mănucă nu-i iartă, în „Jugul” lui Eminescu şi Mai este actual Eminescu?, nici pe adulatorii şi nici pe denigratorii de ieri şi de azi: ei „izvorăsc – spune, cu dreptate, criticul – din acelaşi fond comun subcultural”. Iar ideea după care fiecare generaţie îşi are un Eminescu al său este foarte semnificativ pusă în valoare prin comparaţia cu un poliedru: „o valoare este asemănătoare unui poliedru, iar fiecare generaţie se oglindeşte în acea latură care răspunde cel mai bine mentalităţii sale”.
Opiniile literare ale lui Dan Mănucă se referă, apoi, la ponciful oralităţii în opera lui Ion Creangă, la agonia neojunimismului în seria revistei „Convorbiri literare” după 1900 (cauza principală? Lipsa criticilor şi eseiştilor de valoare, spune Dan Mănucă), la iudaism şi elenism în scrisul lui B. Fundoianu, la reveria barocă a lui G. Călinescu, la structura generaţiei ’60. Ultimele două studii – Crize de identitate? Literatura moldo-română şi literatura germano-română şi Structuri sociale şi modalităţi de lectură se ivesc din conexiunile criticului literar cu teoria receptării şi cu sociologia. Primul se referă la raportul dintre identitatea naţională şi identitatea culturală, cu exemplificări extrem de convingătoare din literatura „moldo-română” şi cea „germano-română”. Foarte interesant şi instructiv, al doilea urmăreşte premisa sociologică a lecturii şi relaţia (de adversitate, adesea) dintre succesul comercial şi cel literar, proiectând ceea ce s-ar numi o istorie a receptării literaturii române; pe care, nu mă îndoiesc, Dan Mănucă o va scrie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog