Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. DAN MĂNUCĂ – 70

Spirit neliniştit şi curios

Mircea ANGHELESCU

Alte articole de
Mircea ANGHELESCU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Iaşii au fost întotdeauna un centru important şi o pepinieră generoasă de specialişti şi de iubitori ai literaturii române, în acelaşi timp oameni care nu s-au lăsat duşi cu uşurinţă prin alte locuri, chiar tentaţi de poziţii interesante: bănuiesc că există o cauză, fie ea amintirea marilor scriitori care stăruie prin aleile parcului din Copou, fie a altor locuri binecuvântate – mă refer la bogatele biblioteci şi arhive care au încă multe comori de oferit celor care le frecventează statornic, fie toate la un loc. Oricare ar fi cauza, n-a plecat nici vechiul meu coleg Dan Mănucă, pe care – deşi l-am întâlnit adesea în străinătate, la congrese sau în biblioteci – nu mi-l pot închipui altfel decât în Iaşi, la biroul lui de la Institut sau la masa de la Biblioteca Centrală Universitară, crescut parcă în chip natural dintr-un mediu al cărţii, al tradiţiei şi al frumosului. Dar, deşi pare să fie acolo dintotdeauna, n-a fost chiar aşa, şi abia târziu am aflat că a ajuns la locul pe care-l ilustrează de atâta vreme după peripeţii greu de imaginat astăzi.
Începuturile activităţii sale n-au fost uşoare şi „lupta de clasă” şi-a lăsat o amprentă apăsată pe acel capitol al biografiei colegului meu care porneşte de la absolvirea Facultăţii de Filologie din Iaşi, în 1960. După ce a rătăcit câţiva ani prin coclaurii Moldovei, pedepsit să fie ba profesor de cunoştinţe agricole la Podul Iloaiei, ba angajat cu ziua la Arhive, pentru vina de a fi avut o origine nu doar „nesănătoasă”, ci de-a dreptul duşmănoasă (fiu de preot!), Dan Mănucă ajunge cercetător la Institutul de Filologie din Iaşi „A. Philippide” şi poate, în fine, să se dedice vocaţiei care se manifestase încă din studenţie, adică istoriei literare. Primul lucru care s-a impus de la început cititorilor în cărţile lui Dan Mănucă a fost faptul că lucra exclusiv pe texte, pe documente. Pentru atmosfera care încă dăinuia la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci, aceasta era nu o marcă de seriozitate, ci aproape o erezie politică. Epoca era încă dominată de interdicţii „ideologice” şi cele mai multe dintre studiile epocii se bazau pe texte amputate, pe un „canon” strâmb şi fals: ediţiile îngăduite produceau opere ale celor mai importanţi autori cu mari şi importante hălci de text lipsă, nume şi probleme erau cu totul interzise, iar consultarea documentelor, inclusiv cele literare, se făcea cu aprobare de sus. Cum să nu te izbească simplul recurs la document, lectura directă a textelor discutate ca primă opţiune principială a unui istoric literar (şi anume în ediţiile originale, nu în cele cu masive eliminări, după bunul plac al cenzurii), într-un moment în care un foarte onorabil istoric literar declara public că pentru o monografie despre un clasic nu are nevoie de o ediţie integrală, întrucât una selectivă din BPT îi ajunge, iar alt istoric literar cita din Petru Maior preluând citatul din istoria lui Popovici, care era scrisă în franţuzeşte?
Pregătind probabil încă de atunci articolele viitorului dicţionar – cele mai multe dintre textele despre criticii junimişti îi aparţin, într-adevăr, începând cu Maiorescu şi terminând cu Panu şi Papadopol-Callimah –, cercetătorul îşi scrie teza de doctorat asupra „criticii literare junimiste” la începutul anilor şaptezeci; susţinută cu strălucire în 1973, ea apare sub formă de carte în 1975 şi este încununată cu premiul B.-P. Hasdeu al Academiei în acelaşi an. Bazându-se pe o lectură completă a surselor, între care textul integral al revistei „Convorbiri literare” (ceea ce îi permite să aducă în discuţie texte de P. P. Carp, Th. Rosetti, P. Missir, Şt. Vârgolici şi alţi autori, niciodată folosiţi într-o asemenea lucrare recuperatorie), autorul este capabil să spulbere mai multe poncife critice ale epocii, între care lipsa de aderenţă la social şi la naţional a junimiştilor şi a lui Maiorescu în special, şi să aşeze principalul instrument ideologic al mişcării, critica literară deci, în perspectiva evolutivă a unei ţări aflată într-o epocă de importante acumulări, ascunse de o aparentă stagnare culturală.
Prezentând cu ample argumente caracterul pragmatic şi preocupat de realitate al criticii junimiste, Dan Mănucă demonstrează că „la «Junimea», preocuparea pentru realitate este conjugată cu interesul pentru păstrarea originalităţii naţionale. Aceste două aspecte ajung să se confunde... Pentru critica junimistă, prezent şi originalitate naţională înseamnă unul şi acelaşi lucru”. Se poate astfel urmări, cu texte concrete în sprijin, restituirea unor caracteristici uitate ale criticii junimiste care îi scot la iveală interesul şi chiar modernitatea, prin evaluarea „raportului dintre public şi scriitori” şi „înţelegerea avizului public în mişcarea literară, dar numai în măsura în care el reprezintă o orientare generală” (p. 150-151), dar şi extragerea din magma preocupărilor publicistice concrete a unor componente pe drept cuvânt atribuite unei viziuni etice a domeniului, în capitolul conclusiv: Spre o etică a criticii literare. Nu e deci de mirare că volumul, remarcat şi premiat de la apariţie, este reluat într-o perspectivă mai largă în anul 2000, când se discută nu numai precedentele fireşti ale acţiunii junimiste (Critica literară prejunimistă), ci şi mai cuprinzătorul impact asupra societăţii şi culturii timpului, dincolo de spaţiul literaturii propriu-zise: Junimismul: sistem formal şi grup de presiune (volumul Principiile criticii literare junimiste, „Junimea”, 2000, 268 p.).
Tot critica junimistă este punctul de pornire al altei cărţi importante a criticului, oarecum ascunsă cititorului neprevenit de un titlu cenuşiu ca şi coperta ei (amândouă impuse de condiţiile epocii: Lectură şi interpretare, Minerva, 1988), unde judecăţile demolatoare ale grupului de la „Convorbiri literare” asupra literaturii contemporane sunt pretextul unei reevaluări care, punând în centrul demersului său deceniul 1850-1860, de fapt îmbrăţişează şi sistematizează devenirea prozei româneşti în secolul al XIX-lea. Nu cunosc altă cercetare care să integreze o asemenea cantitate de texte din producţia de proză a veacului respectiv pentru a-i extrage, dintr-un noian de scrieri, cel mai adesea mediocre şi fără relief, nu numai paginile bune, dar şi o sumă de trăsături, de tendinţe mai largi care se vor aglutina treptat, în literatura vremilor care vin, în teme caracteristice, în viziuni privilegiate şi, în cele din urmă, în opere viabile şi cu adevărat importante. Dan Mănucă face aici de fapt o verificare strânsă a canonului unei epoci prea adeseori considerată ca judecată şi condamnată pentru mediocritatea literaturii sale, şi dacă concluzia finală nu modifică mult imaginea anterioară (tot Heliade Rădulescu, Odobescu, Filimon, secondaţi de un Alecu Cantacuzino, Radu Ionescu, Pantazi Ghica ş.a. rămân autorii de bază), justificările ei însă sunt aşezate acum pe temeiuri infinit mai sigure şi mai nuanţate. El observă astfel „absolutizarea evenimentului istoric” în proza vremii, provenită dintr-o sensibilitate deosebită faţă de timp a epocii ulterioare revoluţiei de la 1848, şi apoi „descoperirea funcţiei artistice a evenimentului”, care stă la originea unei noi aprecieri a narativităţii, importanţa perspectivei artistice în dezvoltarea descrierii ş.a., unele dintre acestea fiind regăsite chiar şi în palida critică a vremii din care autorul salvează grăunţe de metal preţios, citând ici şi colo fraze din comentariile unor publicişti uitaţi (Pantazi Ghica din nou, Bossueceanu etc.) drept dovadă că epoca răspundea unor stimuli încă modeşti, dar corect receptaţi de cititor.
Sfera de interes al cercetărilor colegului Dan Mănucă este însă mult mai mare şi mai diversă şi nu poate fi încă apreciată în dimensiunile ei adevărate, de la eseul despre imaginarul poetic eminescian intitulat Pelerinaj spre fiinţă (Polirom, 1999) la cercetarea tematologică prin care sondează coerenţa interioară a operei unui spirit contemporan precum Rebreanu (Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, Moldova, 1995) sau la incursiunea în lumea apăsătoare şi complicată a învinşilor din proza lui Serafim Saka, între altele, pentru că ne lipseşte şi perspectiva, şi cuprinderea. Aceasta reprezintă dovada unui spirit neliniştit şi curios, atras de marile figuri şi de marile mişcări ale unei literaturi în care vede, ca şi predecesorii săi junimişti, esenţa şi totodată semnul cel mai caracteristic al vremii şi al locului acestuia.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog