Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. DAN MĂNUCĂ – 70

Exeget exemplar

Constantin CIOPRAGA

Alte articole de
Constantin CIOPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Un gong punctând implacabil Trecerea vesteşte că Dan Mănucă, fost mai ieri profesor al Facultăţii de Litere ieşene, a devenit septuagenar. Îl găsim însă, în continuare, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi, în care calitate a contribuit multiplu la realizarea unor opere fundamentale. Să cităm doar Dicţionarul literaturii române de la origini până în 1900 (apărut în 1979). Participant la numeroase reuniuni ştiinţifice de profil – în ţară şi în străinătate, în special în Germania –, a acţionat consecvent în sensul valorificării potenţialului cultural românesc. Specialişti de pretutindeni au fost găzduiţi în publicaţiile Institutului din Iaşi. Volume sub propria-i semnătură respiră la modul exemplar vigoare, echilibru intelectual şi forţă de convingere.
Comparaţia, mod de diferenţiere relevantă, intră sistematic în dialectica demersului său critic. În 1995, tentat de Analogii, Dan Mănucă se referea la Constante ale istoriei literare româneşti, urmărind procesul devenirii, în orizont epic, de la exponenţi ai secolului al şaptesprezecelea până la Marin Preda şi Eugen Barbu. La Miron Costin, bunăoară, se observă armonizarea a două tendinţe: Între logica istorică şi logica epicului; la Creangă (cel jovial) funcţionează discret Canonul neliniştii; promovat de „Junimea”, humuleşteanul nu ocoleşte „aglomerările citadine”; pe scurt, „el se mişcă dezinvolt, fără complexe”. În lectură paralelă, romanul Creanga de aur al lui Sadoveanu (1933) şi Deşertul tătarilor al italianului Dino Buzzati (1940) denotă coincidenţe şi unele similitudini în legătură cu simbolistica muntelui. Ulterior, într-o sinteză alertă despre Brătescu-Voineşti (1997), ni se spune că acesta era un „orgolios”, ca şi Sadoveanu; dar autorul Lumii dreptăţii rămâne „un artist al ţesăturii care nu se organizează în jurul unor nuclee singulare, precum la Sadoveanu, ci se întinde deasupra unei urzeli omogene”; pe de altă parte, precum Creangă, „Brătescu-Voineşti ţine să accentueze rimele interioare”.
Remarcabilul exeget al fenomenului junimist, pasionat de descoperiri în materie, adună mărturii şi probe, rectifică şi întregeşte în linii sigure, aspirând să nu-i scape nimic. Se aliniază în Scriitori junimişti (1971) nu doar personaje de mărimea întâi, judicios actualizate în microportrete antrenante: informaţia plurală, abundentă, nu impietează asupra vitezei şi clarităţii dicţiunii. Bonomul V. Pogor e un moralist in petto, iar Samson Bodnărescu un dezorientat; blajinul Leon Negruzzi înaintează timid, împărţindu-se Între foiletonul de aventuri şi nuvela psihologică; prea puţine tangenţe cu junimismul are Ioan Pop-Florentin; un personaj simpatic e Dimitrie Petrino, căruia i se consacră mai mult de douăzeci de pagini: „Inamic personal al mai tuturor membrilor «Junimii», adversar politic furibund, el rămâne totuşi junimist prin semnificaţia poeziilor sale şi, în special, prin limba lor curată”. Contradictoriul V. Pogor (opt ani la Paris, aproape zece ani primar al Iaşilor) îşi conturează prezenţa pe fundalul „prelecţiunilor” „Junimii”.
O cercetare riguroasă (datată 2000) repune în chestiune Principiile criticii literare junimiste (1864-1885); această a doua ediţie a volumului Critica literară junimistă (din 1975), amplificată, se constituie într-o panoramă multiobiectuală, subliniind rolul lui Maiorescu, al lui A. D. Xenopol şi al celorlalţi: intră în discuţie Geniul poporului, Modelul clasicismului, Modelul european, Influenţa mediului, Sentimentul continuităţii. Frapează constant interesul pentru specificul naţional, de unde formularea maioresciană concluzivă: „Să fim români – cu faţa spre Europa!”...
Ideea de continuitate organică, dimensiune istorică pregnantă, se sprijină pe conexiuni cu abisalul, cu experienţa bimilenară a comunităţii. Continuitatea, la Eminescu, la Sadoveanu şi Rebreanu – subiecţi de studii monografice – e principiu axiologic spectaculos, cu rezonanţe de ordin afectiv şi raţional. Substanţialul Pelerinaj spre fiinţă (1999) e, cum lămureşte subtitlul, un Eseu asupra imaginarului eminescian; pe fundal transistoric, demiurgul vizează Destinul, Legenda, Fiinţa. În optica lui Dan Mănucă, hyperionismul, temerară proiecţie în idealitate, reprezintă „o însumare tragică a existenţei conjuncturale cu o existenţă sublimată”. Pagini eminesciene esenţiale, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic) şi altele, congenere, iniţiază în misterul fiinţei eterne. În alt context, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu (1982), datele biografiei externe sunt văzute în reflexele lor literare, transfigurate. Comentarii ingenioase vorbesc despre geneza unor creaţii tipice, de „spaţiile străbătute de Sadoveanu (...) pe măsură ce ele au intrat în spiritualitatea scriitorului, pe măsură ce artistul şi le-a asumat şi integrat operei”. Sistematic, istoricul literar vine cu „adaosuri” surprinzătoare, derivate din „documente arhivistice”. În Liviu Rebreanu sau lumea prezumptivului (1995), istoricul literar codează condeiul criticului, hermeneutului ispitit de ipoteze pe marginea actului creativ.
Incursiuni (savuroase), întoarceri în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, sunt cele din Argumente de istorie literară (1978); de reţinut revelaţiile despre Comisul Ionică Tăutu ori despre Primul roman francez cu personaje româneşti. Evocări similare sunt de găsit în Lectură şi interpretare (1988) – suita de rememorări despre Costache Negruzzi, Al. Pelimon, V.-A. Urechia, Pantazi Ghica, Radu Ionescu ş.a. De menţionat apoi cercetările despre instaurarea unui model epic, ori despre bonus pastor. Comentatorul din Perspective critice (1998) trece de la E. Lovinescu, A. Philippide, Tudor Vianu şi B. Fundoianu la Marin Sorescu, N. Labiş, Ioanid Romanescu. Verva bine strunită şi umorul subţire contribuie la creionarea unor profiluri memorabile.
La şaptezeci de ani, Dan Mănucă, exegetul exemplar, poate privi îndărăt cu conştiinţa unei opere deplin realizate. Poate privi spre viitor din perspectiva unui iscoditor fără pace.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog