Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ACADEMIA ŞI ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC

Despre sursele de formare a românei literare

Nicolae CORLĂTEANU

Alte articole de
Nicolae CORLĂTEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Trei izvoare principale considera M. Eminescu că trebuie puse la baza formării şi a dezvoltării limbii române literare:
a) vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean (moldoveni, munteni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni etc.);
b) tradiţia lingvistică şi literară, cuprinsă în cărţile noastre vechi (literatura religioasă şi cea populară, operele cronicarilor);
c) mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiţi scriitori clasici.
Relaţiile dintre vorbirea vie a graiurilor, pe de o parte, şi limba literară (sub forma ei scrisă, mai ales), pe de alta, Eminescu le considera ca raporturi dialectice între general şi particular, căci fundamentalul şi principalul încorporează diversitatea. „Aceste dialecte, scria poetul, stau în acelaşi raport cu limba scrisă, ca şi mulţimea concretă de fiinţe organice de acelaşi fel, însă totuşi deosebite de ele.” Este ceea ce numim astăzi (E. Coşeriu ş.a.) proces de abstractizare succesivă: întâi actul concret de vorbire (prima etapă de abstractizare), apoi eliminarea individualului şi generalizarea socialului (a doua etapă de abstractizare).
În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar şi cel literar oral) se deosebeşte în plan sincronic de varianta populară (şi de cele regionale) printr-o aplicare mai strictă şi mai consecventă a sistemului de norme academice, fixate în dicţionare şi în gramatici. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuinţare a mijloacelor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate, ferind-o de utilizări subiective şi incorecte.
S-a spus, pe drept cuvânt, că Eminescu a fost cel mai harnic scriitor, care citea mereu cărţile înaintaşilor săi, medita asupra fiecărui cuvânt folosit de ei. În acest mod în scrierile sale poetul căuta totdeauna cuvântul ce exprimă adevărul.
Poetul nota: „În hârţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe timpuri, care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe şi chiar două moduri noi, deşi defective”. În acest tezaur al limbii vechi a aflat Eminescu, de exemplu, acea formă expresivă de mai mult ca perfect analitic, care apare şi în Luceafărul:
„Iar apa unde a fost căzut
În cercuri se roteşte”.
El scotea în evidenţă importanţa cărţilor vechi, având în vedere toate operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor moldoveni şi munteni.
În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă”, că Negruzzi este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nostru, care străbate secolele” şi deşteaptă „dorul ţării străbune”.
În acelaşi timp Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii munteni şi ardeleni: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare / Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare”, „Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă”, „L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă”, „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită... Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”.
Cele trei surse de constituire şi dezvoltare a limbii literare se cer a fi îmbinate în mod raţional, fără a exclude sau a exagera rolul uneia dintre ele. Procesul de selecţionare a celor mai adecvate mijloace expresive se realizează în mod conştient şi efectiv prin stabilizarea normelor literare.
La ce se poate ajunge dacă se recurge cu preponderenţă la caracteristicile fonetice şi la structurile gramaticale exclusiv populare (denaturate încă în fel şi chip), ne arată practica lingvistică din fosta R.A.S.S.M. în perioada 1924-1940, când apăreau mostrele: şinşiancă, slăbăşiune militară, stare întrenorodnică, guvern de coroli sau calchieri directe de tipul: crudărie, cruzâme (din rus. „materie primă”), „unirea soartei istorişe, aşa cum şi cu unirea lind’ii şi alcătuinţii naţionale” sau împrumuturi inutile denaturate de tipul: zădăşili, crujoaşili, iaceişili, krasnâi ugolok, komnatî ş.a.
Altă extremă se încercase anterior în unele lucrări lingvistice şi literare ale latiniştilor şi italieniştilor în secolul al XIX-lea, supuse satirei lui C. Negruzzi înMuza de la Burdujeni.
Calea dreaptă, care constă în folosirea echilibrată a celor trei surse, urmată adecvat şi consecvent în dezvoltarea limbii române literare, a fost parcursă de adepţii curentului tradiţionalist (I. Heliade Rădulescu [primul preşedinte al Academiei Române], C. Negruzzi, G. Bariţ, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, Gr.Alexandrescu, D. Bolintineanu), apoi de M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă ş.a.
Toată lumea înţelege acum că limba literară constituie o unitate lingvistică spaţială şi structurală de rang superior, având o răspândire teritorială şi socială generală şi structură riguros normată, ce asigură în modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gândurilor şi sentimentelor vorbitorilor unui popor. Limba literară reprezintă tot ce conţine mai de preţ vorbirea vie, graiurile de pe întregul teritoriu al poporului dat. Ea constituie un diasistem care s-a format în decursul secolelor. Pentru a ajunge la starea contemporană a limbii lor literare, francezilor le-a trebuit nu mai puţin de opt secole: a fost nevoie să apară scriitori clasici, consideraţi drept modele de folosire a mijloacelor expresive ale limbii franceze. Ruşii au avut nevoie de nu mai puţin de cinci veacuri ca să ajungă la nivelul lui A. Puşkin, F. Dostoevski, L. Tolstoi.
De la primele texte scrise în limba română şi până la apariţia clasicilor literaturii române au trecut de asemenea nu mai puţin de patru sau cinci secole. Până în 1812 limbajul vorbit pe teritoriul din estul Prutului era inclus în procesul general de dezvoltare a limbii pe întregul masiv romanic nord-dunărean. După această dată, timp de 106 ani vorbirea vie din Basarabia s-a dezvoltat spontan, fără a se cizela, a se perfecţiona şi fără a beneficia eficient de îmbogăţirea resurselor expresive din perioada clasicismului lingvistic şi literar român. Despre condiţiile deosebit de vitrege în care s-a aflat graiul basarabean vorbea clar academicianul rus V. F. Şişmariov, specificând lipsa limbii naţionale în învăţământ, administraţie, ştiinţă, cultură, biserică. În timpul rusificării ţariste n-au putut exista scriitori basarabeni, care ar putea fi consideraţi clasici, în stare să pună bazele unei noi limbi literare, deosebite de cea română. Cu referire la perioada sovietică V. F. Şişmariov sublinia în mod deosebit că, deşi populaţia băştinaşă din R.S.S.M. se află în strânsă legătură cu ruşii şi cu alte popoare, ea nu trebuie să uite că vorbeşte o limbă romanică, dominată de legile ei interne. Savantul rus atribuia un mare rol scriitorilor în procesul de statornicire a normelor unei limbi literare.
În această epocă însă, scriitorii îşi realizau creaţia literară în concordanţă doar cu ideologia dominantă, care promova existenţa în R.A.S.S.M. (iar apoi şi în R.S.S.M.) a unei noi limbi romanice – „limba moldovenească”, deosebită de cea română. Deosebită în sensul că ea era coborâtă la rangul de grai teritorial, lipsită multă vreme de tradiţia lingvistică şi literară clasică, îmbibată cu elemente lexicale şi calchieri după model rusesc, neologismele necesare fiind considerate ca elemente burgheze dăunătoare. Nu era vorba, la scriitorii din R.S.S.M., de o corespundere între trăire şi limbaj, ci de o competitivitate a semnificaţiei poetice cu o anumită concepţie social-politică oficializată, redată de multe ori într-o formă lingvistică aservită unor modele alogene. În felul acesta se creau mostre de exprimare primitivă, proletcultistă, caracter absolut efemer, legat de un eveniment politic sau chiar de un discurs al unui conducător politic.
Nu pot nega că şi eu personal, ca şi mulţi dintre cei prezenţi aici, am vorbit şi am scris nu o dată (fiind constrânşi de împrejurările cunoscute) despre „limba moldovenească”. Susţin şi în prezent că noi, moldovenii, – şi din Basarabia, şi din Moldova istorică – am vorbit şi vorbim moldoveneşte, cântăm cântece moldoveneşti, spunem poveşti moldoveneşti. Sunt creaţiile seculare ale poporului nostru. Am auzit şi am însuşit încă din copilărie graiul moldovenesc de la mama, de la apropiaţii noştri, de la consăteni. Îl vorbim cu toţii şi astăzi în împrejurările şi situaţiile potrivite.
Cât priveşte limba literară, limba model, exemplară, de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifico-tehnice, limba oficială din documentele noastre social-politice şi administrative trebuie numită limba română. Ea este limba normată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.). E cazul să-l cităm aici pe scriitorul nostru I.C. Ciobanu („Moldova literară”, 18 iunie 1995): „Doamne fereşte dacă această limbă (=literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma „limba română” e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”.
De altfel, istoria şi situaţia modernă ne oferă multe exemple concrete când în diverse state este în circulaţie aceeaşi limbă literară, deşi statele sunt independente şi suverane. (...)
...Atribuirea denumirii de limba română pentru noţiunea de limbă literară, oficială în Republica Moldova, nu ştirbeşte cu nimic nici autoritatea, nici demnitatea nimănui. Dimpotrivă, urmăm calea de dezvoltare firească a oricărui popor, despre care M. Eminescu scria: „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete– noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – sentimente”. În realizarea acestui scop în zilele noastre apare cu evidenţă rolul decisiv al limbii române literare ca factor de cultură, de dezvoltare a terminologiei ştiinţifice şi tehnice, de diversificare stilistică. Îi urmăm în această privinţă pe predecesorii noştri în utilizarea experienţei de perfecţionare a mijloacelor expresive, pentru a ne situa alături de toate popoarele civilizate ale lumii.
Confirmarea limbii române ca limbă literară în Republica Moldova nu lezează cu nimic sentimentul general uman şi conştiinţa naţională ale vorbitorilor, deoarece la formarea şi dezvoltarea limbii române literare– alături de scriitorii şi oamenii de cultură munteni şi ardeleni – au contribuit în mod substanţial, cum am arătat mai sus, şi cei moldoveni, inclusiv cei originari din Basarabia (A. Donici, Al. Russo, B.-P. Hasdeu, A. Mateevici, C. Stere ş.a.). Afară de aceasta, rămâne în vigoare forma vie a graiurilor moldoveneşti, dar fără acele denaturări care i s-au atribuit în mod dăunător în diverse perioade.
Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, politic, tehnico-ştiinţific, cultural, e cazul să milităm şi pentru mijloace de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat. Să nu ne ascundem după deget, ci să privim realitatea în mod cinstit, aşa cum este. E vorba şi de o îmbinare fericită a formei denominative cu cea a conţinutului, doar nimeni nu se mai îndoieşte acum că în estul Europei nu există decât o singură limbă romanică.
 
„Limba Română”, nr. 4 (22), 1995, p. 14-17, 18-19
 

 

* Fragment din comunicarea prezentată la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, Chişinău, 20-21 iulie 1995.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog