Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dicţionar toponimic (II)*

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Apărătura, pădure mare în partea de nord-vest a Codrilor Bâcului, între satele Rădenii Vechi, Bahmut, Vălcineţ şi Temeleuţi (Călăraşi). În această zonă se întâlnesc mai multe nume topice minore, apărute prin polarizare toponimică, fiind deci motivate de toponimul cercetat: Drumul Apărăturii (Bahmut), În Apărătură, pământ arabil şi parte de pădure (Temeleuţi), La Apărătură, loc în pădure (Sâghieni), Cişmeaua Apărăturii (Vălcineţ). Este un toponimic cu rezonanţă istorică, despre care însă documentele nu ne furnizează informaţii asupra obiectului topografic şi a vechimii denumirii lui.
Sursele lexicografice înregistrează apelativul apărătură cu principalele sensuri: „întăritură, fortificaţie” [1, p. 189], „loc (păşune, pădure) oprit pentru accesul lumii”, „loc în pădure oprit pentru accesul oamenilor sau vitelor” [2, p. 51, 64], „pădure în care este interzisă tăierea copacilor, păscutul vitelor; rezervaţie naturală”, „loc întărit; cetate, fortificaţie” [3, p. 16-17]. Cu înţelesul „cetate, fortificaţie” întâlnim cuvântul în Letopiseţul lui Grigore Ureche: „Văzându împăratu atâtea amestecuri ce se făcea în ţară, gândi să slăbească ţara din temelie, să nu se mai afle apărături şi lăsă cuvântul că cine va răsâpi cetăţile din ţara Moldovei, aceluia îi va da domnia” [4, p. 100].
Toponimul în discuţie pare să aibă la bază entopicul apărătură cu sensul „pădure în care este interzisă tăierea copacilor, păscutul vitelor”, formaţie postverbală de la a apăra „a proteja, a ocroti”, cu sufixul -ătură. Pe timpuri, pădurile, ca şi rezervaţiile naturale din zilele noastre, se ocroteau prin dispoziţii şi acte domneşti. Se interzicea în aceste locuri vânătoarea de animale, în afară de cele ale domnitorilor şi dregătorilor curţii domneşti. Prin alte părţi aceste locuri de pădure se numesc: Braniştea, Opritura, Popritura, Rezervaţia. În Moldova de peste Prut şi în alte provincii istorice româneşti se întâlnesc toponimele: Apărătura, Braniştea, Braniştea Băcioaiei, Braniştea lui Samoil, Braniştea lui Stănilăp, Brăniştioara [5, vol. I, partea I, p. 140; 6, p. 86, 440].
Bătag, terenuri agricole, locuri mlăştinoase: Bătagul (Bucişca, Rezina; Hâjdieni, Orhei; Nişcani, Călăraşi; Paşcani, Criuleni; Tocuz, Căuşeni; Varniţa, Anenii Noi), Bătagurile (Codreanca, Străşeni; Ghidighici, mun. Chişinău; Horeşti, Hânceşti; Ignăţei, Rezina, Jora de Sus, Orhei; Tohatin, mun. Chişinău), În Bătag (Leova, Rezina) În Bătguri (Gordineşti, Orhei) În Deal la Bătaguri (Izvoare, Orhei) ş.a. Entopicul bătag, care a stat la baza toponimelor menţionate, este răspândit pe întreg teritoriul Basarabiei, având sensurile general cunoscute: „pământ umed după ploaie şi uscăcios în timp de secetă”, „pământ cu fertilitate scăzută”, „loc mocirlos, noroios”. Pe alocuri termenul a fost înregistrat şi cu semnificaţiile: „vâlcea umedă, băltoasă” (Butuceni, Trebujeni, Orhei), „pământ sărăturos” (Chiştelniţa, Nucăreni, Teleneşti) [3, p. 23], variantele lui fonetice de circulaţie mai restrânsă sunt: batac, batag, bătac, bătagă, bătoagă.
Cuvântul bătag (batac, batag) nu figurează în dicţionarele actuale. Ca apelativ (batac „ghiol”) şi toponim a fost înregistrat în jud. Tulcea, la Mahmudia (România) [7, p. 216; 8, p. 701]. Cu forma bаmак şi cu sensul „baltă, mocirlă” e cunoscut în bulgară [9, vol. I, p. 36]. În română a pătruns pe cale directă din turcă, unde batak înseamnă „baltă”, „mlaştină, mocirlă”, iar bataklî – „mlăştinos, mocirlos”, bataklik – „loc mlăştinos, mocirlos” [10, p. 65]. Cf. şi găg. batak „mlaştină, smârc”, bataklî „mlăştinos, glodos”, bataklâk „loc mlăştinos; mlaştină, mocirlă” [11, p. 74]. În împrumuturile lexicale din limba noastră prefacerea lui c (k) în g este un fenomen fonetic obişnuit: băgeag (bageacă) < tc. bacak, băltag (baltag) < tc. baltak, borceag < bg. bacak, ciomag < tc. çomak, dărag (darac) < tc. darak, meleag < ung. mellék.
Pe terenul limbii române bătag a dat naştere adj. bătăgos „(lac) acoperit cu bătaguri; umed, glodos, mocirlos”, „sărăturos”, acesta participând la formarea microtoponimelor: Lanul Bătăgos (Coşerniţa, Criuleni), Podicelul Bătăgos (Sălcuţa, Căuşeni). Apare în funcţie de apelativ în textele unor vechi documente: Şi de acolo la deal la nişte bătaguri drept în vârful dealului [1761, 12, p. 244]. În fundul hârtopului adâncu şi altul mai în jios în nişte bătaguri [1805, 12, p. 389]. Entopicul batac, cu sensul „groapă plină cu apă, băltoacă”, era utilizat în limba română şi în sec. XVIII-XIX. Într-un document oficial din anul 1784 se menţionează: „Să se îndrepteze uliţele şi drumurile de prin mahalale, să nu se mai afle gropi sau batacuri”.
Bătcăria, lacuri în lunca Prutului, la sud-vest de Văleni şi la nord-vest de Slobozia Mare (Cahul), Bătcăriile, locuri în bălţile de la vest de satul Manta (Cahul). Nume topice similare se întâlnesc şi în lunca băltoasă din dreapta Prutului, în jud. Galaţi (România), lângă comunele Frumuşiţa şi Siviţa – Bătcăriile, Fundul Bătcăriilor, precum şi între Măstăcani şi Folteşti, comune din acelaşi judeţ Galaţi – Balta Bătcăriei [13, p. 346]. Pe hărţile hidrografice ale Deltei Dunării sunt notate câteva lacuri cu numele Bătcăria şi Bătcăriile [14, p. 8].
În graiurile limbii române din sud-vestul Basarabiei apelativul batcă e cunoscut cu sensul „pelican” (Pelecanus anocrotalus). Probabil că avem a face cu un împrumut lexical din limbile slave. Cf.: bg. бaбa, бaбka, rus. бaбa, ucr. бaбa, бaбka – toate cu înţelesul „pelican”. Aceeaşi origine pare să aibă şi sinonimul termenului discutat babiţă „pelican” [15, vol. I, p. 23; 16, p. 43]. La forma actuală a etimonului бaбka s-a ajuns prin modificarea consoanei b în t, având ca stadiu intermediar fonemul d. Formaţia onimică Bătcărie are la bază acelaşi termen românesc batcă, derivat cu suf. -ărie, semnificaţia sa iniţială fiind „lacul pelicanilor”. Derivatele colectiv-locale de la nume de păsări sunt destul de frecvente în toponimia românească: Ciorăria, Corbăria, Gâscăria (Gâscării), Hulturimea, Hulubăria.
Cobasna, sat din stânga Nistrului, situat la 22 km est de Râbniţa. Coordonate geografice: 47°47’ lat. N, 29°13’ long. E. Se învecinează cu satele Chersunovca, Adreevca, Mihailovca Nouă din Republica Moldova şi Domniţa, Nestoita, Stanislavca din Ucraina. Este o aşezare de români moldoveni cu vechime de câteva secole. Pentru prima dată apare notată cu denumirea Kowasna pe o hartă germană din anul 1740 [17]. Cu aceeaşi denumire o găsim şi pe o hartă din 1756 [18]. Pe hărţile Statului Major Rus, începând din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, inclusiv pe hărţile topografice ruse din sec. al XIX-lea şi pe cele administrative din sec. al XX-lea, până în zilele noastre, numele localităţii este grafiat Colbasna (Kolbasnaia, Colbasnoe), formă coruptă, apărută prin asimilarea lexicală a toponimului Covasna la apelativul rusesc колбаса „cârnat, salam”.
Sursele documentare ulterioare confirmă vechimea şi importanţa aşezării rurale Cobasna (Colbasna): în 1794 şi 1796 – sat cu biserică şi enoriaşi ortodocşi; în 1850-1851 este zidită din piatră biserica din localitate, pe locul bisericii vechi de lemn; în 1871 este deschisă o şcoală ministerială, iar în 1898 – o bibliotecă populară; în 1904 – sat cu 423 de curţi şi 1693 de locuitori, în 1940 satul avea 2834 de locuitori, în 1989 – 920 de gospodării şi 2386 de locuitori, în 2000 – 920 de gospodării şi 1494 de locuitori [19, vol. 3, p. 322-324].
Sursele istorice şi cartografice nu fixează un râu Colbasna, pentru că acesta ca atare nu există. În uzul local pot fi auzite doar denumirile Valea Cobasnei, Râpa Cobasnei, dar foarte rar. Deci Cobasna (satul, valea, râpa), şi nu Colbasna. Mai mult, locuitorii acestui sat se numesc cobăsneni (sing. cobăsnean, cobăsneancă), şi nu colbăsneni. Antroponimia basarabeană fixează numele de familie Cobăsnean şi Cobăsneanu. Peste tot, în localitatea dată şi în satele din vecinătate, se află în circulaţie toponimul Cobasna şi apelativul cobăsneni.
Galbena, râu, afluent pe stânga al Cogâlnicului, la satul Gura Galbenei (Cimişlia). Lungimea: 34 km. Izvorăşte dintr-o pădure situată între comunele Logăneşti (Hânceşti) şi Ruseştii Noi (Ialoveni). Altitudini: 300-315 m la izvoare, 108 km la vărsare. Pe valea râuleţului sunt aşezate satele Fundul Galbenei, Buţeni, Fârlădeni şi Gura Galbenei. Hidronimul a dat nume celor două sate – Fundul Galbenei din partea de sus a văii şi Gura Galbenei din extremitatea de jos a văii.
Prima menţiune documentară a denumirii râului datează din anul 1706, când se precizează hotarele unei părţi de moşie din Lunca Mare, cuprinsă între râurile Botna şi Cogâlnic, din preajma Ruseştilor [21, p. 149]. Ea apare notată în toate hărţile din sec. XIX-XX. Vechi sunt şi satele Buţeni, la 1772 Băţeni, cu 77 gospodării [22, partea II, p. 98], şi Fârlădeni, menţionat pe harta lui Bawr din 1770 (1774).
Numele topic redă o particularitate a satului din partea locului – vale cu sol argilos, vale cu pământ lutos, sensul lui onimic fiind „lutoasa”. Deci această particularitate a solului, mai bine zis, aspectul cromatic al terenului a determinat apariţia denumirii văii, care a devenit şi nume al cursului de apă. Toponimia noastră cunoaşte numeroase topice cromatice: Balta Albă, Dealul Galben, Dealul Roşu, Izvorul Roşu, Lacul Roşu, Movila Roşie, Pârâul Negru, Stânca Neagra.
Japşa, denumiri de lacuri, bălţi şi gârle în luncile râurilor Prut şi Nistru: Japşa (Crihana Veche, Cahul), Japşa Mălaiului (Slobozia Mare, Cahul), Japşa de sub Cetate (Giurgiuleşti, Cahul), Jăpcile Beleului (Câşliţa-Prut, Cahul); Japşa (Purcari, Ştefan-Vodă), Jăpşa (Hlinaia, Slobozia), Jepşa (Cioburciu, Slobozia), Japca (Dubău, Dubăsari) ş.a. Hidronime formate de la entopicul japşă se întâlnesc şi în zonele limitrofe Deltei Dunării, pe cursul inferior al Dunării şi, mai cu seamă, între braţurile de vărsare în mare ale acestui fluviu: Japca, Japcea, Jepcile, Japcea lui Anton, Japcea lui Gheorghi, Japcea Troianului (Reni, reg. Odesa, Ucraina), Japşa Brânzanului, Japşa Lungă, Japşa Lunguleţul, Japşa Repedea, Japşa Înfundată, Japşea. Pentru o localizare mai exactă a hidronimelor a se vedea sursele informative cu numele bibliografice: 7, p. 332-333; 6, p. 54, 516; 13, p. 348, 23, p. 46.
Este de menţionat că zonele de răspândire a numelor topice discutate formează împreună un areal hidronimic compact, care ar putea fi denumit danubiano-pruto-nistrean. În limitele acestui areal circulă curent termenul entopic japşă, cu variantele fonetice japcă, japce, jepşă, jepşa, având respectiv pluralul japşe, japce, jăpci, jepci, jepşe. Sensul general al termenului este „sursă de apă stătătoare sau curgătoare”, local însă semnificaţiile lui apar mai mult ori mai puţin diferenţiate: „balcă, lac”, „braţ de râu”, „gârlă”, „lac lungăreţ şi neadânc”, „baltă cu stuf”, „gârlă rămasă ca baltă”, „baltă cu peşte” (a se vedea aceleaşi numere bibliografice).
„Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române” îl inserează pe japşe, cu trimitere la zapşe „băltoacă”, „braţ de râu”, în funcţie de toponim, datat cu anul 1600 [24, p. 116, 267]. Forma de origine a entopicului în cauză pare să fie japşă, care reproduce apelativul de provenienţă slavă жабка, derivat cu suf. -ka de la жаба „broască”, semnificaţia fiind „baltă (băltoacă) cu broaşte”. Cf.: rus. жабина, жабка „groapă, lăsătură, luncă”, ucr. dial. жабка „baltoacă (iaz) cu broaşte”, bg. жабиняk, жабче, жeбинa, formaţii de la acelaşi radical, dar cu alte sensuri [9, p. 519-520; 25, vol. I, p. 524]. În limba română termenului entopic îi corespund derivatele broscar, broscărie şi niorcar (< nioarcă, mioarcă „broască”), de la care s-au format numele topice Broscarul, Broscăria şi Niorcarul.
Odmăt, locuri pe malurile şi în văile râurilor Prut şi Nistru: Odmătul (Colibaşi, Cahul), Odmătul de la Sălcii (Văleni, Cahul), Odmătul Turunciucului (Hlinaia, Slobozia). În localităţile de pe cursul inferior al Prutului şi Nistrului, termenul entopic odmăt e cunoscut cu sensurile: „vârtej de apă într-un râu; volbură, vâltoare” (Câşliţa-Prut, Giurgiuleşti, Slobozia Mare, Văleni, Cahul), „loc adânc într-o apă curgătoare sau stătătoare; bulboană” (Corotna, Hlinaia, Slobozia).
Entopicul a fost înregistrat de A. Scriban, cu menţiunea regional pentru judeţele Brăila, Covurlui, Tecuci (vezi numărul bibliografic 25), apoi şi de alte surse lexicografice şi de specialitate în domeniul toponimiei: reg. otmet „vârtej, bulboană” [15, vol. VII, partea II, p. 129, 377]; otmăt (otmet) „anafor” („curent circular de apă”) localizat în unele comune din jud. Brăila, Galaţi şi Ialomiţa [Ţurlan, 26, p. 334], otmet „loc adânc într-o apă curgătoare, cu vârtej ascuns”, „lac mic format în albia unui râu prin adunarea apei într-o groapă” [Deal Moldovanu, 27, p. 30-31], odmăt „vârtej de apă într-un râu”, cu variantele fonetice odmet, otmăt, otmet [A. Eremia, 3, p. 132-133; idem, 23, p. 63-64].
Apelativul românesc odmăt (otmet) este de origine slavă, în care oтметъ ar proveni din oтметaть „a înlătura”, „a arunca”, „a învălui”, format din preoziţia (prefixul) от- şi verbul мeтaть „a arunca”, „a îngrămădi”. Cf.: ucr. dial. oтмiть „bulboană”, ucr. pol. odmjet „albia de râu”, „vârtej de apă, genune” [23, p. 64; 28, p. 118]. Denumirile Odmăt şi entopicul odmăt (otmet) fac un areal comun cu Barc, Japşă şi barc, japşă în zona danubiano-pruto-nistreană. În toponimia limbilor slave sunt frecvente numele topice: Odmjet, Odmeci (Otmet), Udmet, Udmeat.
Otmoc, locuri în lunca Prutului: Otmocul, fost lac, acum teren agricol, la vest de comuna Roşu (Cahul); Otmocul, cu Varianta Otmohul, odinioară lac în lunca Prutului, la sud-vest de Zârneşti (Cahul). Termenul etimon otmoc cu sensurile „loc îmbibat cu apă”, „loc cu multe izvoare” a fost înregistrat în localităţile din stânga Nistrului, Ocniţa şi Podoima (Camenca), în satele prutene şi din preajma Dunării, aici fiind cunoscut cu înţelesurile „loc umed, băltos”, „lac, baltă” [3, p. 136; 29, AO-Orlovka, Satul Nou]. Aproximativ cu aceeaşi semnificaţie îl găsim în studiul monografic „Toponimia românească” de Iorgu Iordan – otmoc „loc umed (pe o câmpie, pe un ogor)” [6, p. 525] şi în „Chestionarul toponimic” de Dragoş Moldovanu – otmoacă „pământ îmbibat cu apă, care musteşte datorită izvoarelor” [27, p. 57].
În terminologia entopică românească basarabeană acestui cuvânt îi corespund sinonimele: bahnă, băhniş, chişteală, chiştelniţă, mocirlă, mociură, rojină. Entopicul poate fi pus în raport rus. отток „loc umed” sau ucr. отмок „loc apătos, băltos”, apelative înrudite cu rus. отмокaть „a înmuia”, отмочить „a înmuia”, отмочкa „înmuiere, îmbibare”. Să se compare şi alte formaţii ruseşti cu prefixul от-: отвал „răsturnare, dărâmare, surpare”, „grămadă de pământ”; откoc „pantă, povârniş, pripor, coastă de deal”; отлив „vărsare, scurgere”, „reflux”; отлог „înclinare, pantă, povârniş, coastă de deal”; отрог „ramificaţie muntoasă”; отток „scurgere”, „canal de scurgere”.
Răcătău, râu, afluent pe stânga al Bucovăţului, în satul Lozova (Străşeni), izvorăşte de prin nişte vâlcele, care îşi au obârşia sub cel mai înalt deal din Basarabia – Bălăneşti, cu altitudinea 428 m de la nivelul mării, curge printr-o zonă păduroasă spre est, apoi spre sud-est şi iar spre est, până la vărsarea lui în râul Bucovăţ. Are lungimea de aproximativ 35 km. Acumulează apele mai multor pârâie de pe văile şi vâlcelele satelor Căbaieşti, Horodişte, Cioreşti. Pe valea Răcătăului sunt aşezate satele: Căbăieşti (fost Cunila), Buda, Pârjolteni (Călăraşi). Pe o vâlcea de stânga văii se află comuna Horodişte (Călăraşi).
Hidronimul apare menţionat într-o hotarnică a Mănăstirii Căpriana din anul 1545: „(Hotarul) trece peste Cunila şi se suie la deal la Lacul cu Rogoz şi merge prin mijlocul codrului şi se coboară la Lacul Negru şi trece peste valea Ciorăştilor prin poiene şi se suie la deal pe Valea Coarbei şi iese deasupra Ciorăştilor păr deasupra Răcătăului” [21, p. 12]. La 1812, râul este notat Cunila, fiind inclus ca reper în hotarele satelor Lozova, Sadova, Vorniceni ş.a.: „pe zarea Sadovei, iar pe la zarea Sadovei la gura Cunilei şi de acolo pe zare pără la mănăstirea lui Varzar” [21, p. 266]. Sursele cartografice îl notează alternativ: Cunila (1770), Cunila şi Răcătău (Reketev, Rekitev, 1820, 1887), apoi Răcătău (Raketeu, Reketeu, Riketeu, 1917, 1925, 1944, 1980). În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate documentar cu acest nume un pârâu în jud. Bacau, afluent al Siretului, precum şi un sat şi mănăstirea de la Răcătau [sec. XV-XVIII, 30, p. 207-208].
Sub aspect derivaţional, numele topic reprezintă o formaţie onimică pe terenul unei limbi slave răsăritene: ракитовая балка (долина) „valea cu răchită, cu sălcii”. Denumirea a fost preluată de români, probabil, din vorbirea populaţiei ruse sau ucrainene, cu care strămoşii noştri au convieţuit în regiunile carpato-nistrene timp îndelungat, până la asimilarea totală a grupurilor etnice respective. În limba română această denumire a fost ulterior modificată conform legilor fonetice proprii: a neaccentuat din prima silabă a fost transformat în ă, suf. -oв în -ău (cf. Dubova > Dubău, Voroncova > Vărăncău), iar terminaţia -aia redusă. În toponimia limbilor slave se întâlnesc numeroase formaţii onimice de acest fel: rus. Rakitova, Rakitna, ucr. Rokitovo, s.-cr. Rakitovo.
 
Referinţe bibliografice
1. Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, vol. 1, 1906 şi urm.
2. Teodor Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română. (Extras). Chişinău, 1931.
3. Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Chişinău, 2006.
4. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
5. Tezaurul toponimic al României. Moldova, Bucureşti, vol. I, părţile 1-2, 1991.
6. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
7. Valentin Ţurlan, Din terminologia entopică legată de pescuit (I) // Limba română, nr. 3, 1970.
8. Gr. Dănescu, Dicţionar geografic, statistic şi istoric al judeţului Tulcea, Bucureşti, 1896.
9. Български етимологичен речник, Sofia, vol. I, 1971.
10. Tureţko-russki slovar, Sostavitel D. A. Magazanik, Moscova, 1945.
11. Dicţionar găgăuz-rus-moldovenesc, Moscova, 1973.
12. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
13. Paul Păşteanu, Valentin Ţurlan, Din toponimia bălţii Brateşului // Anuar de lingvistică şi istorie literară, Iaşi, tomul XXXI, A, 1986-1987.
14. Delta Dunării, Tulcea, 1987 (Extras).
15. Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, vol. I, 1913 şi urm.
16. Scurt dicţionar etimologic, Chişinău, 1978.
17. Karte von der Walachei und der Moldau, Augsburg, 1740.
18. Hungaria, Walachie et Moldaviae (hartă din 1756).
19. Localităţile Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-VII, 1999-2007.
20. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. Bucureşti, 1937.
21. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774 // Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. VII, părţile I-II, 1975.
22. Anatol Eremia, Tainele numelor geografice, Chişinău, 1986.
23. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600), Bucureşti, 1981.
24. Valentin Ţurlan, Din terminologia entopică legată de pescuit (II) // Lucrări ştiinţifice, Institutul Pedagogic Galaţi, vol. IV, 1970.
25. Dragoş Moldovanu, Chestionar toponimic şi entopic cu un glosar de entopice onomasiologic. Iaşi, 1978.
26. Marian Jurkowski, Ukrainska terminologia hydrograficzna, Wroclaw-Warszawa-Kraków-Gdańsk, 1971.
27. Arhiva onomastică a Institutului de Filologie al A.Ş.M. (AO), Chişinău, 1968-2007.
28. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
 
 
* Continuare. Începutul în Limba Română, nr. 4-6, 2007, p. 97-104.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog