Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Dualismul poetic paşoptist. Grigore Alexandrescu

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Grigore Alexandrescu a creat în două registre estetice, aparent distincte, dar, în fond, exprimând contradicţiile conştiinţei sale, ireductibile, interogative, greu de conciliat. Acest dualism estetic, în care reverberaţiilor romantice li se alătură construcţiile de severă concepţie clasicistă, e reprezentativ pentru poetul paşoptist. În meditaţii tonul liric este elegiac şi melancolic, în timp ce în epistole şi fabule tonalitatea se schimbă, accentele satirice fiind mult mai pronunţate. În acest fel, putem identifica două laturi ale operei lui Grigore Alexandrescu: pe de o parte, el este un poet melancolic şi reflexiv, marcat de marile întrebări asupra condiţiei umane şi asupra istoriei, aflat în contradicţie cu o societate mediocră, incapabilă să-i recunoască meritele. Pe de altă parte, prin raţionalismul său de esenţă clasicistă, Grigore Alexandrescu se dovedeşte un scriitor satiric, de o luciditate extremă, care îşi conceptualizează emoţiile, punând mereu o distanţă ironică sau sarcastică între sine şi lucruri. Predilecţia, în poezia de început a lui Grigore Alexandrescu, pentru meditaţiile sumbre în privinţa destinului omenirii ori a efemerităţii civilizaţiilor e influenţată de preromanticii francezi, în timp ce melancolia gravă, transcrisă într-un vers solemn, are ecouri din Lamartine. În nota dominantă a personalităţii sale, Alexandrescu e un romantic, atât în elegii şi meditaţii, cât şi în epistole şi fabule, chiar dacă acestea din urmă se remarcă printr-o temperare a spiritului imaginativ şi prin echilibru formal.
Poetul se dovedeşte, rând pe rând, reflexiv şi problematizant, stăpânindu-şi cu luciditate trăirile, el căutând să descopere adevărul profund al propriului destin, prin intermediul autoanalizei, dar şi adevărul lumii exterioare, prin denunţarea şi satirizarea viciilor şi defectelor contemporane. Meditaţiile şi elegiile lui Grigore Alexandrescu valorifică temele esenţiale ale romantismului şi preromantismului: sentimentul tristeţii metafizice, tema ruinelor, peisajul înserării, iubirea exaltată sau tumultuoasă, evocarea copilăriei şi a trecutului istoric, antiteza dintre nobleţea conştiinţei poetice şi mediocritatea societăţii contemporane. Influenţa lui Lamartine este foarte evidentă în meditaţii şi elegii, prin prezenţa reveriei melancolice, sentimentul nostalgic al timpului ireversibil, percepţia grandiosului cosmic, relaţiile dintre fiinţa umană şi Divinitate, prezenţa elementului autobiografic, tendinţa de a spiritualiza realitatea, împletirea reflecţiei filozofice cu autoanaliza, muzicalitatea versului etc. Versurile lui Grigore Alexandrescu valorifică, în tonalitate elegiacă, frământările unei conştiinţe care caută mereu să-şi afle echilibrul afectiv sau să se integreze într-o lume rău întocmită, în care principiul malefic e atotputernic, iar individul suferă datorită solitudinii sale. Drama poetului e cea a interogaţiilor fără răspuns, a căutărilor zadarnice şi a eşecului, a speranţelor şi deziluziilor. În câteva elegii sentimentul dominant este acela de resemnare în faţa efemerităţii fiinţei umane şi a tragismului existenţei, transcris în versuri expresive şi plasticizante, de sobrietate formală, dar marcate şi de un anume retorism (Miezul nopţei, Adio. La Târgovişte, Cimitirul sau Candela).
Poet reprezentativ al epocii paşoptiste, Grigore Alexandrescu a exprimat, în satirele lui, un conţinut etic şi didactic, pliat pe o expresivitate lirică de netăgăduit. Şerban Cioculescu notează că „Grigore Alexandrescu e el însuşi în poezia de conţinut etic. Poet al dezinteresării, al altruismului, al binelui public, când se dezbară de suferinţele insuficient patetizate, ca şi de temele lirice convenite, îşi regăseşte tonul cu adevărat propriu, ca acela din Rugăciunea, din Anul 1840, din fabule şi mai ales din epistole şi satire. În aceste produceri didactice, poetul îşi învederează o mai statornică afinitate cu clasicismul, decât cu romantismul francez; sau dacă acesta din urmă i-a servit ca model pentru stimularea crizelor sale subiective, în dezolare şi imprecaţie, celălalt i s-a potrivit în structura sa permanentă, de raţionalist şi de observator”. Satiră. Duhului meu a fost scrisă în anul 1839 şi publicată în volumul Satire şi fabule, din 1842. Punctul de plecare în scrierea poeziei pare să fie satira a IX-a, A mon esprit, a lui Boileau. Cu toate acestea, Alexandrescu se desprinde de modelul său nu doar prin transpunerea trăirilor şi a eroilor lirici într-un mediu inedit, ci şi prin expresia nouă, în care echilibrul clasic şi impulsul romantic se împletesc. Titlul e semnificativ şi exprimă valorificarea unui procedeu literar, dialogul cu sine însuşi, dedublarea eului, scindarea sa în două entităţi, din care una o contemplă pe cealaltă cu ironie şi sarcasm. În fapt, poezia nu urmăreşte doar amuzamentul ori satira unor aspecte izolate ale societăţii, ci pune în lumină un aspect mai grav, cu contur generic, anume condiţia poetului, a artistului în general într-o societate îngustă, cu principii mercantile şi lipsită de deschidere spre valorile artistice autentice. Orizontul în care trăieşte o astfel de societate este îngust, lipsit de perspectivă, membrii aristocraţiei dedicându-se mai degrabă distracţiilor ieftine, snobismului şi unor preocupări mondene derizorii. Poezia debutează cu un dialog dintre eul liric şi o „cuconiţă”, dialog ce are darul de a realiza o punere în scenă a problematicii lirice pe care autorul o valorifică aici, dar, în acelaşi timp, de a sugera opoziţia dintre două moduri de a exista şi de a gândi, unul autentic, al poetului, şi celălalt marcat de falsitate şi de inadecvare la normele adevărului şi ale valorilor autentice: „Trageţi toţi câte o carte: domnule, eşti cu mine. / Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine. / – Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu din întâmplare, / Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare: / Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, / Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. / – Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate; / Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate, / Veacul înaintează; caro; vezi că ţi-e rândul, / Dar ce făcuşi acolo! Unde îţi este gândul? / Când eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare? / Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!”. Descrierea moravurilor, a defectelor şi viciilor epocii e realizată cu vervă de comediograf, într-un desen îngroşat până la caricatură uneori, alteori trasat în liniile subţiri ale ironiei. Din punct de vedere compoziţional, poezia e alcătuită din mai multe secvenţe de mărimi diferite, ce figurează scene din viaţa societăţii înalte bucureştene. În prima secvenţă, dialogată, cum am văzut, limbajul este alcătuit din exclamaţii, interogaţii, expresii familiare, elemente de jargon, toate având darul de a sugera o gândire şi o vorbire facilă, de a denunţa superficialitatea şi, totodată, stilul pretenţios al personajului feminin.
În a doua secvenţă are loc dialogul poetului cu duhul său, acela care are un comportament atât de neadecvat în societatea aristocratică. Evident, reproşurile pe care le adresează poetul duhului sunt simulate, autoironia e, în fapt, o formă de critică a moravurilor celorlalţi, iar diatriba îndreptată asupră-şi e destinată semenilor, ce pun preţ pe aparenţe, pe convenţiile sociale, eludând sau ignorând trăirile autentice, valorile cu adevărat importante, acelea care structurează fiinţa profundă a omului. În acest schimb de replici între poet şi duhul său se creează un joc de oglinzi în care falsul şi autenticul, ridicolul şi sublimitatea, ironia şi autoironia se împletesc indisociabil („Aşa-mi spunea deunăzi, cu totul supărată, / O damă ce la jocuri e foarte învăţată, / Apoi şoptind pe taină cu câteva vecine: / Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine? / Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, / A! ce nenorocire! Ma chere, ce idiot! // Vino acum de faţă şi stăi la judecată, / Tu care le faci astea, duh, fiinţă ciudată, / Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare: / de ce treabă mi-eşti bună, putere gânditoare, / Când nu poci la nimica să mă ajut cu tine, / Când nu te-ai deprins încă nici vistu să-l joci bine? // Nu mai eşti tu acela care-n copilărie / Ştiai pe dinafară vestita-Alexăndrie, / Şi viaţa ciudată a unui crai cuminte / Care lasă pe dracu fără încălţăminte? / Tu care mai în urmă, râzând d-acestea toate, / De rost puteai a spune tragedii însemnate, / Meropa, Atalia şi altele mai multe / Declamându-le toate cui vrea să te asculte?”). Răspunsul „duhului” este unul ce trădează o gamă largă de procedee satirice, de la ironie la sarcasm, expunându-se aici tabloul unei societăţi ce preţuieşte non-valorile şi respinge valorile autentice, în care defectele devin calităţi, iar viciile virtuţi. E, cum s-ar spune, spectacolul aproape grotesc al unei „lumi pe dos”, marcată de superficialitate şi ipocrizie, de prozaism şi lipsă de idealitate: „Negreşit, îmi vei zice, ţiu minte ce îmi place, / Dar cărţile cu mine e greu să se împace. / Mai lesne poci a spune hoţiile urmate / La zece tribunaluri subt nume de dreptate, / Mai lesne poci să număr pe degetele mele, / Câţi sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele, / Decât să bag de seamă ce carte nu e dată, / A cui este mai mică şi cine o să bată. / Când sunt în adunare, n-am altă mulţumire, / Decât să se deschiză sujeturi de vorbire: / Atunci sunt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere / Tuşesc, zâmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere”. Pentru a-i insufla, în mod ironic, duhului dorinţa de a se adecva la exigenţele acestei societăţi „înalte”, poetul oferă exemplul acelui „domnişor” elegant, considerat de cei din jur ca om de spirit şi de caracter. Pentru a da o imagine cât mai veridică a acestui personaj, poetul îl surprinde în mişcare, notând detalii, gestica, vorbele şi comportamentul său cu cât mai multă verosimilitate şi plastică a reprezentării („Vezi domnişoru-acela care toate le ştie, / Căruia vorba, duhul, îi stă în pălărie, / În chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute? / Hainele după dânsul sunt la Paris cusute: / Singur ne-ncredinţează. Lorneta atârnată / Este şi mai streină, d-o formă minunată: / Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cuminte / Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. / Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte / Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte; / I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfârşit o lasă, / Zicându-i: Ce lornetă! Te-arată mai frumoasă. // Fieşcine cunoaşte ce cap tânărul are; / Dar pentru că dă bine din mâini şi din picioare, / Şi trânteşte la vorbe fără să se gândească, / Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; / Iată de ce talente avem noi trebuinţă”.
Finalul poeziei aduce cu sine o amplificare a ironiei şi autoironiei, pentru că poetul îşi povăţuieşte „duhul” să înveţe toate acele lucruri care îi sunt străine, ce sunt inadecvate cugetului său iubitor de frumos şi ideal („Aşa, în loc să critici greşalele streine, / În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine: / Învaţă dansul, vistul şi multe d-alde alea; / Iar dacă vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea”). Cum observa Şerban Cioculescu, „liricul la el (la Grigore Alexandrescu – Iu.B.) e accidental, am spune chiar nesubstanţial; didacticul, în cea mai înaltă expresie a cuvântului, e permanent şi caracterizant. Poetul nu-şi găseşte nicăieri tonul just, ca în epistole şi satire, unde-i recunoaştem unicitatea, prin judecată, prin bun-simţ, bonomie, îngăduinţă, incisivitate nerăutăcioasă, în numele adevărului, iar nu al patimii”. Toate aceste trăsături, însoţite de o compoziţie echilibrată, de un simţ al construcţiei în care liricul şi dramaticul se intersectează, caracterizează şi Satiră. Duhului meu, expresie a instinctului critic, clasicizant şi didactic al poetului.
Şerban Cioculescu refuză naturii poetice a lui Grigore Alexandrescu lirismul, acea aptitudine inefabilă de a vibra la ritmurile lumii, de a rezona la ecourile pe care le stârnesc în mintea noastră frumuseţile naturii fizice sau ale naturii umane. Evident, o astfel de opinie, absolutizată, nu poate fi deloc acceptată. Există, în numeroase creaţii ale lui Grigore Alexandrescu, pagini de lirism, sugestii ale expresivităţii de netăgăduită forţă poetică. Observaţia lui Cioculescu se referă la faptul că mai toate creaţiile aparţinând genului satiric sunt dominate de un ton didacticist şi moralizator, care frânge lirismul şi diluează sugestivitatea. Epistola dedicată lui Ion Câmpineanu are un dublu caracter; pe de o parte, avem de a face aici cu o artă poetică in nuce, aşadar cu o scriere de aspect programatic, în care autorul îşi exprimă concepţia sa despre artă, despre raporturile, atât de subtile şi de nuanţate, dintre artă şi societate şi, pe de altă parte, această operă ni se înfăţişează ca o scriere de aspect autobiografic, ca o oglindă a spiritului creator, ce se priveşte pe sine cu nesaţ al autocunoaşterii şi cu luciditate necomplezentă. Evident, cele două planuri ale poeziei, cel didactic şi cel autobiografic, sunt în consonanţă, se împletesc şi-şi răspund la nivel ideatic. „Poetul se analizează, remarcă Şerban Cioculescu, în stările sale de conştiinţă neparoxistică, cu mai multă luciditate”. Transformând propriile sale stări sufleteşti într-un adevărat document moral, poetul simte totodată nevoia unei limpeziri a opţiunilor sale estetice, a unei asumări a destinului său artistic din unghiul adecvării fondului la formă, a viziunii la expresie. Poezia începe pe un ton colocvial, familiar, marcat de interogaţii şi de modalităţi ale oralităţii, mijloace care par a se transpune în adevărate forme de captatio benevolentiae a cititorului: „Prietene, mai ţii minte acele povăţuiri / Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri? / C-aveai cuvânt o văz bine; eu prea înşelat eram, / Când socoteam de cumplite relile ce-atunci cercam. / Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut), / Povestindu-ţi eu o nouă neplăcere ce-am avut, / Te-ai întors, şi c-o zâmbire: «Văz adevărat, mi-ai zis, / Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris, / Şi în versuri iar nu-n proză, căci oricâţi sunteţi poeţi, / Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveţi»”. Tonul acesta de confesiune, vădind propensiunea poetului pentru exprimarea pornirilor sale cele mai adânci, are rolul de a pune în scenă meditaţia despre poezie, despre rostul poetului situat într-un peisaj inadecvat. De altfel, referindu-se la rolul „obiectului” în poezia lui Grigore Alexandrescu, Eugen Simion remarcă faptul că „introdus în poem, obiectul este lăsat deoparte până ce tema morală se consumă. Poemul trece, în acest timp, de la regimul grandorii, de la tonul înalt, de o pasionalitate lipsită de căldura intimităţii (imitaţii, modele prea vizibile...), la climatul de uscăciune al demonstraţiei morale, pentru a căpăta, în scurtele fragmente confesive, un aspect de pasionalitate mai sinceră”. Şi în Epistolă se poate observa o astfel de împletire a descripţiei reci şi a unei retorici a pasiunii, într-o încercare de a uni vizionarismul de stirpe romantică al poetului cu eticismul său de sorginte clasică.
Poetul descrie, astfel, spaţiul în care îi este dat să trăiască la un moment dat, pe un ton sarcastic, conturând, în imagini aici hiperbolice, aici contrase, o falsă Arcadie, în care austeritatea peisajului e, în fond, o satiră voalată a peisajelor bucolice în vogă în epocă. În aceste pasaje, descripţia, meditaţia, amprenta afectivă şi accentul etic se întâlnesc, conferind originalitate creaţiei: „Sunt încredinţat c-ai râde, când vrodată ai putea / Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea / Şi vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt, / Când pân lună şi pân stele, când pe cer şi pe pământ, / Iar de gropi nici că e vorbă, căci în câte-am căzut eu, / Căutând câte-un fraz nobil, ştie numai Dumnezeu. // Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt / Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sunt, / Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi, / Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăţi, / Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit, / Şi ghirlanda veciniciei cu-a lor moarte-au dobândit. / Astfel de nalte sujeturi, pentru muza mea nu sunt / Pân’ a nu zbura în ceriuri, ea se cearcă pe pământ, / Precum soldatul ce este pentru război pregătit, / Pân’ a nu pleca şi-ncearcă al sabiei ascuţit”. Repudiind subiectele „înalte” şi temele de consacrat prestigiu estetic, poetul se apleacă asupra acelor aspecte ale societăţii, aflate în proximitatea sa, pe care pana sa le zugrăveşte nu într-un avânt al sublimului, ci într-un ton voit prozaic, care să dea o culoare autentică „obiectului” reprezentat. Am putea chiar spune că suntem, oarecum, împingând lucrurile spre limita verosimilităţii lor, în prezenţa unei poetici a cotidianului, a unei concepţii estetice, pentru care apte de a fi preluate în spaţiul poetic nu sunt doar temele, subiectele nobile, cum ar fi trecutul, istoria, iubirea etc., ci şi acele aspecte oarecum banale, aparent convenţionale, acele detalii insignifiante ce beneficiază totuşi de o importanţă subsidiară.
Redarea unui peisaj de o monotonie deplină, de o paupertate estetică absolută e realizată cu scopul – polemic – de a demitiza acele peisaje pastorale prin care spaţiul e idilizat, deformat, estetizat în sens peiorativ: „Vino, dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu / Un coprins unde-întâmplarea astăzi voieşte să fiu. / Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut, / Pentru buna ta plăcere, orce-n mână-i a stătut. / Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri, / Care-mpodobesc cu fală sânul veselii naturi, / Şi de unde îşi înalţă cântăreţul zburător / Imnurile-armonioase l-al naturei ziditor. / Nu e locul însuflărei şi-al înaltei cugetări, / Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări, / Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat / O vedere monotonă ochiului cel întristat. / Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii, / Nişte salcii semănate ici şi colea pe câmpii. / (...) / Alt oriîncotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti, / Nimic nu se mai arată, deşărtul îl întâlneşti. / Se preumblă peste câmpuri milioane de ţânţari, / Care după răutate seamănă a oameni mari”. Muza poetului nu e, aşadar, una atrasă de înălţimi, de spaţiile celeste, ci mai curând una întoarsă spre pământ, spre aspectele oarecum banale, prozaice ale existenţei. Poetul îşi mărturiseşte chiar o anumită inaptitudine pentru reprezentarea existenţei în registrul sublimului, sugerând incapacitatea sa de a transfigura o realitate pauperă, de a da un sens nobil unor caractere şi destine meschine, de anvergură banală, ca şi de a transmuta simţirea sa în spaţiul sentimentului de absolută amplitudine: „Acum însă ce poci face, cu ce mijloc să suspin, / Când nimica nu mă doare şi când nu simţ nici un chin? / Bine-ar fi dacă vederea aş putea s-o amăgesc, / Ş-un object ce urât este frumos să-l închipuiesc; / Dar măcar deşi-nchiz ochii, nu poci imita de tot / Pe modelul rătăcirei, pe viteazul Don Quichotte. / Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt, / Şi-mpărat al nefiinţii mi se pare cum că sunt”. Întâlnim, şi în Epistola dedicată lui Câmpineanu, aceeaşi ascuţime a observaţiei, aceeaşi exprimare concisă, colocvială, de acută prestanţă ideatică, după cum întâlnim, valorificată la cote înalte, o concepţie despre poezie cu totul modernă. Georgeta Antonescu remarca, pe bună dreptate, că „în satire şi fabule, Alexandrescu îşi însuşeşte, în aparenţă, atitudinea de observator detaşat, dar discreţia înnăscută şi bunul gust în alegerea termenilor, ca şi predilecţia pentru caracterizările tipologice nu pot deghiza cu totul pasiunea personală pe care poetul o pune în scrutarea realităţii familiare şi în denunţarea anomaliilor şi ridicolelor ei”. Ca autor de satire şi epistole, Grigore Alexandrescu îşi modulează talentul într-un alt registru, acela satiric, prin intermediul căruia realitatea pauperă ca semnificaţie etică este sancţionată, privită la adevăratele sale proporţii şi sensuri.
Lirica lui Grigore Alexandrescu ilustrează, în cel mai înalt grad, poate, programul romantismului românesc expus de Kogălniceanu în cunoscuta sa Introducţie la Dacia literară. Atras deopotrivă de valorile perene ale trecutului, în spiritul valorificării eroismului strămoşilor, dar şi de relieful prezentului, Alexandrescu îşi dispune stările afective în două registre lirice: unul patetic, cu substanţă înnobilată de o turnură morală şi moralizatoare, atunci când se evocă faptele de arme ale trecutului, iar celălalt satiric, cu modulaţii ironice ori chiar vehement sarcastice, atunci când se reliefează tarele, precarităţile ori inconvenientele prezentului cu substanţă degradată.Umbra lui Mircea. La Cozia face parte din lirica de evocare istorică, în care poetul învesteşte cu o aură morală, evocatoare un trecut glorios. De altminteri, într-o prefaţă din 1847 poetul consideră că arta nu are doar o valoare estetică în sine, nu este într-o postură de totală autonomie, ci trebuie să încorporeze în structurile sale şi un sens moral, să aibă şi capacitatea de a educa, de a orienta publicul, exprimându-i totodată năzuinţele („Eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte simţăminte frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale”).Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia a fost scrisă în urma unei călătorii efectuate în vara anului 1842, împreună cu Ion Ghica, la mânăstirile de pe valea Oltului şi din nordul Olteniei. Roadele acestei călătorii sunt poeziile Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana şi Mormintele. La Drăgăşani. În Memorialul de călătorie scris cu aceeaşi ocazie, Grigore Alexandrescu îşi exprimă sentimentele de admiraţie faţă de frumuseţea şi măreţia mănăstirii ctitorite de Mircea cel Bătrân. Sunt pagini descriptive ce pot fi considerate un pandant ilustrativ în mare măsură pentru imaginile artistice turnate în vers de poet: „Numele fondatorului deşteaptă suveniruri măreţe nutrite încă de zgomotul valurilor care udă înaltele ziduri şi se închină, în treacăt, ţărânii eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi, acoperiţi de arbori, formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără dinspre răsărit şi opreşte razele soarelui de a tulbura fără timp repaosul părinţilor. Oltul, în măreţele lui capricii, aici desfăşoară cu fală undele sale, aici strecurându-se ca un şarpe printre două stânci, ce se par a se împreuna, ca să-i închidă drumul, îşi răzbună prin urlete sălbatice de strâmtoarea ce suferă, şi, spărgându-se cu furie de pietroasele lor temelii, pare a le ameninţa că – ajutat de timp – va surpa vreodată culmea şi trufia lor”. Prima secvenţă a poeziei, alcătuită din şapte strofe, se impune prin calităţile sale descriptive. E vorba de un pastel în care se conturează cadrul în care va apărea „umbra” domnitorului. Versurile iniţiale reliefează peisajul nocturn, încărcat de semnificaţii simbolice, de mister, în care impresia dominantă este de solitudine şi de propensiune spre meditaţie, atitudini romantice prin excelenţă. Imaginile vizuale induc ideea de încremenire, de solemnitate a naturii, de înfiorare aproape sacrală în faţa misterului unei epifanii a istoriei, a unui trecut revolut. Prin intermediul aliteraţiei, al repetării vocalei închise „u”, succedată de consoane nazale şi surde, se amplifică această atmosferă de gravitate şi mister, în care cadenţa valurilor repetă parcă succesiunea generaţiilor pe ecranul istoriei. Ecoul timpului şi ecoul valurilor Oltului se regăsesc sub aceeaşi perspectivă romantică a cadrului marcat de solitudine, de regresiune în timp şi de evocare tulburată a umbrelor trecutului: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, / Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate / Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc”. În strofa a doua cadrul se modifică, prin inserţia fantasticului, a ceea ce contrazice logica diurnă. E introdus acum motivul „umbrei”, iarăşi specific romantic. Înfiorarea se transmite unei naturi personificate, care vibrează într-un dinamism reflectat în mod hiperbolic la nivelul versului alert, dinamic, întrerupt de puncte de suspensie ori marcat de verbe la imperativ. Prezenţa naturii personificate are rolul de a legitima nobleţea „umbrei” domnitorului, de a-i conferi acesteia dimensiuni ample, solemne, dar şi de a accentua legătura, comuniunea indisolubilă dintre Mircea şi cadrul natural, dintre erou şi ţară: „Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară; / De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; / Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă se strecoară / O suflare, care trece ca prin vine un fior. // Este ceasul nălucirei: un mormânt se dezvăleşte, / O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc / Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte... / Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc. // Ascultaţi...! Marea fantomă face semn... dă o poruncă... / Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez... / Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă, / Transilvania-l aude, ungurii se înarmez / (...) / Mircea! Îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. / Acest sunet, acest nume, valurile-l priimesc; / Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, / Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc”.
Secvenţa care urmează are tonalităţi vibrante de odă. E configurat aici, în gesticulaţie patetică, de un retorism măsurat, un elogiu al domnitorului ale cărui fapte glorioase trebuie să fie pilde demne de urmat pentru contemporanii poetului. E limpede că, în trasarea acestui portret elogios al domnitorului, Grigore Alexandrescu urmăreşte un scop moral, porneşte de la o intenţie educativă, imaginile poetice fiind aşadar subsecvente modelului etic presupus, fapt observat, între alţii, de Eugen Simion: „Scenariul din puternicul poem Umbra lui Mircea. La Cozia este caracteristic pentru modul lui Grigore Alexandrescu de a figura o idee lirică, de ordin, aici, patriotic şi moral. Ideea este anunţată de o descripţie a reliefului (spaţiul meditaţiei), format în chip romantic din ziduri vechi, mucezite de bătaia valurilor, peşteri, râpi întunecate, munţi ce se clatină... descripţia este reluată, cu o notă accentuată de mister, în finalul poemului. Muzicalitatea versurilor, cadenţa lor extraordinară deplasează încă de la început accentul de la relieful grandios la sunetul grav al naturii”. Poetul face, aşadar, în spiritul admiraţiei faţă de trecut, un elogiu al „râvnei neobosite”, al „silinţei” voievodului de a oferi neamului său un moment de glorie, de încordare eroică pentru dobândirea libertăţii. Rezonanţele arhaice ale versurilor, muzicalitatea gravă a cuvântului încărcat de o savoare liturgică conferă un farmec aparte acestor versuri: „Sărutare, umbră veche! Priimeşte-nchinăciune / De la fiii României care tu o ai cinstit: / Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune; / Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit. // Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: / Pînă l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi; / Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, / Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. // Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare: / Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat: / Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, / De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat (...)”.
Acestei secvenţe poetice care are rolul de a celebra statura copleşitoare a domnitorului îi urmează o alta în care accentele de meditaţie sunt cât se poate de limpezi. E o meditaţie pe seama progresului şi a capacităţii omului, ca fiinţă socială, de a-şi domina instinctualitatea şi pornirile agresive şi de a se ridica, prin ştiinţe, arte şi cultură, la lumina raţionalităţii. E încrustată în aceste versuri o antiteză între trecut şi prezent, realizată cu o amară obiectivitate, nu în spirit paseist, poetul considerând că prezentul e superior trecutului tocmai prin „îmblânzirea” moravurilor, prin progresul artei şi prin binefacerile culturii („Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, / Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc; / Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite / În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc. // Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte, / Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îl plătesc; / E a cerului urgie, este foc care topeşte / Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc”). Ultima parte a poeziei are din nou, ca şi prima, un caracter de pastel, e o întoarcere la datele peisajului romantic, sumbru şi marcat de solitudine şi mister. Poezia se închide ciclic, ca un cerc în care trecutul şi prezentul se întâlnesc, se ating în sublimitatea şi inefabilul clipei de acum. Întoarcerea „umbrei” în mormânt este circumscrisă de aceeaşi atmosferă solemnă, gravă, în care noaptea transfigurează gesturile, estompează orice mişcare, conferă lucrurilor şi fiinţelor un contur fantastic: „Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, / La apus se-adună norii, se întind ca un veşmânt; / Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte; / Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt. // Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte / Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; / Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate / Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc”.
După cum s-a constatat, în poezia Umbra lui Mircea. La Cozia elementele de odă şi de meditaţie se împletesc armonios cu cele de pastel, de descriere în spirit romantic a peisajului. Tema centrală – supratema poeziei, cum s-ar spune – e cea a progresului omenirii, prin ştiinţă, artă şi raţiune. Din punctul de vedere al realizării estetice, secvenţele poetice care conţin evocarea „umbrei” sunt cele mai expresive. În prima strofă, atmosfera solemnă şi gravă derivă din sonorităţile unor vocale evocatoare. Astfel, prin utilizarea unor personificări, a unor propoziţii eliptice şi a unor construcţii exclamative, autorul amplifică emoţia lirică. G. Călinescu observă că „aşezându-ne în timp romantic, descoperim la poet tehnica marilor instrumente muzicale, înaltul hieratism al melancoliei”. Umbra lui Mircea. La Cozia poate fi considerată, prin tonalitatea patetică, prin retorismul modulat în formula celebrării, prin elementele de meditaţie şi, nu în ultimul rând, prin bogăţia temelor şi motivelor poetice structurate într-un discurs liric inconfundabil, o veritabilă sinteză a poeziei paşoptiste. Prin creaţia sa, Grigore Alexandrescu se dovedeşte a fi unul dintre cei mai importanţi reprzentanţi ai paşoptismului, în latura sa protestatar-eroică.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Paul Zarifopol, Pentru arta literară, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
2. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
3. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
4. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008; Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog