Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dicţionar toponimic (III)*

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Moto: Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. Modul cum iau ele naştere şi rolul pe care îl joacă în viaţă interesează deopotrivă pe geograf, pe istoric, pe etnolog şi pe lingvist. Aşa se face că toţi aceşti specialişti s-au simţit şi continuă să se simtă atraşi de toponimie în sensul larg al cuvântului.
Acad. Iorgu Iordan
 
Baraghina, vale cu pârâu în rn. Cahul, începe din nişte zăvoaie cu plantaţii de salcâmi la est de Crihana Veche şi se deschide în lunca Prutului în partea de sud a comunei Manta. Altitudini: 160 m la obârşia văii, 65 m la gura văii. Lungimea: 10 km. Este notată pe hărţile din sec. XIX-XX. Toponimul poate fi explicat prin apelativul regional baraghin „salcâm”, cu formantul -a, onimul având semnificaţia de origine „valea cu salcâmi”. Nu se exclude şi explicaţia denumirii prin antrop. Baraghin (< reg. baraghin „salcâm”), cu acelaşi formant -a, sensul iniţial al toponimului fiind, în cazul dat, „valea lui Baraghin”. Să se compare formaţiile similare: Brustura, vale (< brustur), Carpăna, moşie (<carpen), Frasina, pădure(< frasin), Sângera, sat(<sânger); Căpriana, sat (<Căprian, Chiprian), Crihana, sat (Cârhan), Gangura, sat (< Gangur), Tălmaza, sat (<Talmaz).
Bâtlani, lac în lunca Prutului, lângă Pogăneşti (Hânceşti), Bâtlăniţa, loc pe valea Nistrului, fost lac, la sud-vest de Tălmaza şi la nord-est de Cioburciu (Ştefan-Vodă). Hidronimul Bâtlani e menţionat ca iezer în documentele din sec. al XVI-lea [1, p. 29]. Numele topice sunt vechi precum sunt vechi obiectele hidrografice pe care le desemnează. Bâtlani este pluralul termenului ornitologic bâtlan „pasăre de baltă, cu gâtul, cu ciocul şi cu picioarele lungi, cu pene cenuşii şi cu un moţ de pene dat peste cap” (Ardea ciperea), cuvânt de origine bulgară (батлан „bâtlan”), iar Bâtlăniţa reprezintă derivatul cu suf.-iţă al aceluiaşi termen. Denumiri de lacuri şi bălţi, care indică habitatul acestor păsări, sunt frecvente în luncile inundabile ale Nistrului şi Prutului şi în Delta Dunării: Bâtlănăria, Bâtlănăriţa, Balta Bâtlanilor, Japşa Bâtlanilor.
Bolata, râu în partea de nord a Republicii Moldova, afluent pe stânga al Căinarului. Îşi are izvoarele prin nişte vâlcele şi hârtoape din preajma satelor Visoca, Teleşeuca şi Tătărăuca Veche (Soroca); curge spre sud-est, apoi spre sud, mai departe iarăşi spre sud-est, spre sud şi spre sud-vest, până la vărsarea sa în râul Căinar, lângă comuna Căinarii Vechi (Soroca). Altitudini: 290-317 m la izvoare, 104 m la vărsare. Lungimea: 40 km. Afluenţi: Valea Dărcăuţilor, Valea Condrăteştilor, Valea Iazului, Bolăţica (de dreapta), Valea Bădicenilor, Valea Poştei (de stânga). Pe valea Bolatei nu se află aşezată nicio localitate. Mai multe sate sunt situate pe văile şi vâlcelele care se deschid în valea Bolatei: Slobozia Nouă, Dărcăuţii Noi, Bădiceni, Rubleniţa Nouă, Băxani, Vanţina Mică, Lugovoe.
Hidronimul apare menţionat pentru prima dată într-un document din 16 februarie 1570, prin care Bogdan Lăpuşneanu voievod întăreşte lui Petru Albotă, logofăt, două locuri de pustie la Cubolta şi la Căinar. În hotarele acestor locuri se afla şi râul Bolata [2, veacul XVI, vol. II, p. 219]. La 1606 (1607) râul e atestat împreună cu satul Bolata [2, veacul XVII, vol. II, p. 111-112], care, probabil, se afla situat pe valea acestui râu, dar despre care mai târziu documentele vremii nu mai amintesc nimic.
În unele locuri numele râului este rostit Boláta, dar uneori şi Boloáta, cu a interconsonantic accentuat diftongat, genitivul având, de regulă, forma bolăţii (Dealul Bolăţii, Faţa Bolăţii, Valea Bolăţii). Hidronimul are la bază termenul entopic rom. bolată (boloată), înregistrat pe teren cu sensurile „loc cu apă provenită din ploi; băltoacă”, „mlaştină, mocirlă”. Valea râului este într-adevăr băltoasă, mlăştinoasă, particularitate hidrografică ce, în ultimă instanţă, a determinat denumirea văii. În limba română entopicului îi corespund următoarele sinonime, unele având un radical etimologic înrudit (balt-/ bălt-/ bolăt-): baltă, bălc, bălcău, băltac, băltoacă, blaştină, bolătău, bulhac, mlaştină, mocirlă, mociură, ochi, smârc, ştioalnă, tău [3, p.25]. Acest apelativ topic reprezintă în limba noastră un împrumut din graiurile limbii ruse sau ucrainene. Cf.: rus. болото „mlaştină, smârc, mocirlă”, „baltă”, ucr. болото „noroi, glod, tină”, „mlaştină, mocirlă”, „baltă”.
Brebariul, cu varianta locală Bribariul, lac în lunca Prutului, la vest de Crihana Veche (Cahul). Hidronimul are la bază apelativul breb „animal rozător înrudit cu castorul” (Castor fiber), cuvânt de origine slavă veche (БЕБРЪ, cu acelaşi înţeles). Numele topic reprezintă un derivat cu suf. -ar al lui breb, la origine însemnând „lacul cu brebi”, „habitatul brebilor”. Animalul acvatic nu se mai întâlneşte astăzi în apele râurilor şi lacurilor de pe teritoriul de la est de Carpaţi, toponimia servind în acest caz drept dovadă a vieţuirii în trecut în această regiune a brebului. Formaţiile zoonimice cu suf. -ar sunt frecvente în toponimia noastră: Broscarul, Furnicarul, Gâscarul, Hidrarul, Mânzărarul. Cf. şi numele de familie: Brebu, Brebanu, Brebeanu, Brebulescu.
Derventul, locuri în sudul Basarabiei: Derventul,cu varianta Dealul Dervent, înălţime de teren la sud de Slobozia Mare (Cahul), Şoseaua Derventului, şosea de la Slobozia Mare spre Câşliţa-Prut (Cahul), Dervent, lac în lunca Dunării, la vest de Satul Nou (azi Novoselskoe, rn. Ismail, reg. Odesa, Ucraina), înregistrat şi de Dicţionarul geografic al Basarabiei de Z. Arbore [4, p. 88]. Obiectele topografice sunt diferite, ceea ce face dificilă explicaţia lor printr-un etimon cu o singură semnificaţie. Complexul sonor trădează o etimologie turcică a cuvântului etimon sau a numelui topic. Limba turcă cunoaşte lexemul derbent cu înţelesul „trecătoare în munţi, strâmtoare” [5, p. 138]. Să se compare numele oraşului Derbent, situat la trecerea îngustă dintre lanţul principal al Caucazului şi Marea Caspică (în Rusia), oiconimul fiind explicat printr-un cuvânt turco-persan derbent „încuietoare, zăvor”, „loc îngust, strâmtoare” [6, vol. I, p. 500; 7, p. 119]. În unele limbi turcice, cuvântul a dezvoltat şi sensul de „îngrăditură, întăritură”, „cetate” [8, p. 176]. Acest sens este apropiat de semnificaţia de origine a toponimului Derbentul, deal în părţile Cahulului, cu urme de întărituri pe culmea sa. Denumirea lacului Dervent pare să fie motivată de entopicul dervent cu vechiul înţeles, această sursă de apă luând fiinţă, probabil, prin îngustarea locului de vărsare a ei în Dunăre. Căile de pătrundere a toponimului Derbent sau a entopicului derbent în zona de sud a Basarabiei au putut fi diferite: (1) limba turcă sau tătaro-nogaică; (2) graiurile limbilor rusă sau ucraineană. În localităţile sudice termenul a fost atestat cu sensul „deal înalt fortificat; cetate” [3, p. 63].
Dubăsari, oraş în raionul Dubăsari; Dubăsarii Vechi, comună în raionul Criuleni. Oraşul Dubăsari este situat pe malul stâng al Nistrului, la 50 km nord-est de Chişinău. Coordonate geografice: 47°16’ latitudine N, 29°11’ longitudine E. Comuna Dubăsarii Vechi se află pe malul drept al Nistrului, la 77 km nord-est de Chişinău şi pe linie dreaptă, la 15 km sud, de oraşul Dubăsari. Coordonate geografice: 47°10’ latitudine N, 29°12’ longitudine E. După cum ne sugerează însăşi denumirea respectivă, mai veche este localitatea rurală Dubăsarii Vechi.
Dubăsari este menţionat ca oraş, denumit iniţial Dubăsarii Noi, începând cu anul 1795. Anterior a existat ca aşezare rurală, apoi ca localitate de frontieră şi punct de sprijin pentru armatele ruseşti în campaniile militare contra turcilor, mai târziu a existat ca târg şi, în sfârşit, ca localitate urbană, important centru economic şi cultural. Câteva informaţii asupra statornicirii şi evoluţiei acestui oraş: 440 de case şi 2.114 locuitori (1799); se deschide prima şcoală publică (1813) şi o şcoală parohială (1821); 681 de case şi 5.905 locuitori, 2 biserici ortodoxe, o sinagogă, spital, staţie de poştă, 10 întreprinderi industriale, între care şi 21 de mori; 3 iarmaroace pe an (1859); 13.466 de locuitori (1897); 4.600 de locuitori, 5 şcoli primare (1910); oraş în plină dezvoltare: întreprinderi industriale, instituţii de menire socială şi culturală – 6 şcoli medii şi incomplete, şcoală de meserii, şcoală de arte plastice, şcoală de muzică, biblioteci, palatul culturii, cinematograf, spital, sanatoriu, circa 20 de fabrici şi uzine, port fluvial, hidrocentrală etc. (1924-1980); 21.700 de locuitori (2004) [9, vol. VI, p. 66-78].
Dubăsarii Vechi ca localitate este amintită într-o hotarnică a moşiei satului din vecinătate, Şerpeni, care datează din 3 august 1470, document pe care istoricii îl consideră îndoielnic. Sigure sunt atât mărturiile cartografice din anul 1735 şi de mai târziu, precum şi un act de hotărnicire a moşiei târgului Orhei, din 1761, care consemnează printre reperele de hotar şi Drumul Dubăsarului. Sursele statistice ulterioare ne oferă următoarele date asupra satului: 37 de case, moşia aparţinând hatmanului Dumitraşcu Sturza în 1772 [10, partea I, p. 91]; 161 de gospodării ţărăneşti, ocina satului fiind stăpânită de Roxana Mavrogheni în 1817 [11, p. 139]; 300 de case şi 710 locuitori în 1870 [12, p. 91]; 542 de gospodării ţărăneşti şi 2.520 de locuitori, o şcoală ministerială şi una de zemstvă cu 2 clase, bibliotecă, moară cu aburi în 1910-1912 [9, vol. VI, p. 83]; 4.442 de locuitori, dintre care 4.304 români în 1930 [13, p. 462]; 2561 gospodării individuale şi 6.133 de locuitori în 1994 [14, vol. II, p. 425].
Documentele vremii nu amintesc despre o strămutare a locuitorilor din Dubăsarii Vechi în Dubăsariii de peste Nistru, ceea ce nu se poate exclude, pentru că despre asemenea strămutări ne vorbesc numele multor sate de pe un mal şi de pe celălalt: Molovata, Corjova, Delacău, Speia, Cioburciu ş.a. Din vechile documente nu aflăm aproape nimic despre provenienţa numelui topic Dubăsari, deşi aceasta poate fi dedusă din unele informaţii cu privire la sistemul nostru rutier de altă dată. Vorba e că drumurile mari (şleahurile) aveau la trecerile peste Nistru şi Prut, în anumite locuri, poduri permanente fixe, construite de obicei din piatră şi lemn, şi poduri mobile, „umblătoare”, „plutitoare”, acestea fiind nişte construcţii de lemn, montate pe un ansamblu de ambarcaţiuni, denumite astăzi bacuri sau pontoane, în vorbirea populară – brudine, dubasuri. Vechile bacuri erau construite pe nişte bărci mari şi lungi, denumite dubase sau dubasuri, de la care şi-au luat numele vasele plutitoare respective. Aceste poduri mobile urmau un anumit traseu peste râuri, fiind direcţionate de otgoane metalice, fixate pe un mal şi pe celălalt, şi puse în mişcare cu ajutorul unor vâsle sau al prăjinilor, iar mai târziu şi cu nişte motoare. La Dubăsari şi la Dubăsarii Vechi funcţionau pe vremuri asemenea poduri.
Bărcile acestea se făceau din bârne de lemn şi scânduri, unse apoi din belşug cu smoală şi dohot, sau se confecţionau prin cioplire şi scobire din trunchiuri mari de copaci, de obicei de stejar, în ruseşte, limba de origine a termenului, дуб, de la care provine apelativul nostru dubă (pl. dube) „luntre mare folosită de pescari” (cf. rus. дуб „stejar”, дубă şi дубac „luntre mare”). Meşterii care construiau astfel de poduri se chemau dubăsari (< dubas + suf. -ari) şi tot aşa li se zicea podarilor şi paznicilor care supravegheau aceste poduri. Documentele vechi indică mai multe locuri la Nistru unde funcţionau asemenea poduri, la Palanca, Crocmaz, Chiţcani, Gura Bâcului, Delacău, Vadul lui Vodă, Criuleni ş.a. Deci actualele localităţi Dubăsari reprezintă la origine aşezări de meşteri dubăsari sau de lucrători la poduri umblătoare, construite pe dube (dubase) [9, vol. VI, p. 80-81].
Manta, comună în raionul Cahul, situată pe o colină cuprinsă între valea Prutului şi o vâlcea pe care localnicii o numesc Baraghina. Este o localitate veche, identificată de unii cercetători cu Gocimăneştii şi Măneştii din sec. al XVI-lea [15, vol. II, p. 7]. Cu denumirea Manta apare notată pe harta lui Dimitrie Cantemir din 1716, fiind atestată apoi în mai multe documente. Astfel, dintr-un act al cancelariei domneşti din 25 mai 1733 aflăm că au fost supuşi unor dări „oamenii căsaşi” din Greceni, Baurcii, Paicu, Zârneşti, Frumoasa, Crăhana, Manta, Iscaul şi Pelinii [16, vol. III, p. 42-43]. La 18 ianuarie 1742 este emisă o „carte de volnicie” lui Manolache Costache vel spătar, lui Vasile Sturza vel stolnic şi lui Scărlătache Costache biv vel clucer „ca să stăpânească moşiile dumnealor sale Grecenii, şi Vadul Isacului, şi Manta, şi Crăhana, după hotărârea ce s-au făcut” [16, vol. II, p. 150].
Ulterior satul e menţionat frecvent: 1772 – cu 58 de ogrăzi, moşia aparţinând proprietarului Gheorghe Costache; 1774 – cu 59 de case, 2 rufetaşi (breslaşi) şi 57 birnici [10, partea I, p. 159; partea II, p. 215]. Apare fixat apoi pe hărţile din 1770 (1774), 1812, 1856, 1878 ş.a.
Oiconimul a fost explicat în mod simplist, prin apelativul mantá „haină lungă şi largă, purtată peste îmbrăcămintea obişnuită”. Chipurile, aici a trăit unul care făcea mantale. În realitate, numele localităţii provine din antroponimul Mánta (Mántea, Mántu, cu accentul pe a din prima silabă), numele de familie al proprietarului de moşie de pe vremuri sau al fondatorului aşezării umane. Acest nume de persoană se întâlneşte rar în zilele noastre, dar e frecvent atestat în documentele vechi. Să se compare: Manta, mare postelnic pe vremea lui Mihai Viteazul (1593), Manta Câmpineanu (din Câmpina), clucer, rudă prin alianţă cu Cantacuzinii (1644), Manta, căpitan de lefegii (1711) ş.a. [17, p. 69, 150]. Antroponimul Manta poate fi explicat prin numele de persoană grecesc Mantas (Mantos), la fel ca şi bg. Manto, din care au rezultat derivatele din limba respectivă Mantov, Mantovschi. De menţionat că un Manta postelnic e trecut în pomelnicul Mănăstirii Argeş printre grecii ţarigrădeni, ceea ce confirmă într-un fel originea grecească a numelor de persoană.
Satul Manta, împreună cu alte multe localităţi de pe Valea Prutului – Giurgiuleşti, Goteşti, Crihana, Frumoasa, Paicu, Zârneşti ş.a. – sunt vetre străvechi de istorie şi tradiţii româneşti.
Runcul, locuri în codrii Botnei: Runcul (Ruseştii Noi, rn. Ialoveni), Valea Runculului (Hansca, rn. Ialoveni), Matca Runcului (Buţeni, rn. Hânceşti), Dealul Runcului (Pojăreni, rn. Ialoveni). Runcul denumeşte un teren agricol de sub Pădurea Surucenilor, la nord-est de Ruseştii Noi. Valea Runcului e o vâlcea, ramificaţie a văii râuleţului Botnişoara, pe care locuitorii din Buţeni o numesc Matca Runcului. Dealul Runcului este un deal situat la sud de Pojăreni, dinspre Valea Runcului. Deci rezultă că au existat două Runcuri principale, unul în părţile Surucenilor şi altul lângă Buţeni, acesta din urmă dezvoltând un câmp onimic, prin polarizare toponimică: Valea Runcului, Matca Runcului, Dealul Runcului.
Ce fel de locuri să fi fost aceste Runcuri? Populaţia din localităţile respective nu cunoaşte un cuvânt runc. Acesta poate că s-a aflat în uzul local şi apoi a trecut în lexicul pasiv, dispărând cu totul în cele din urmă. Termenul nu a fost înregistrat nici într-o altă localitate din Basarabia. În mod obişnuit, el se află în circulaţie în regiunile păduroase ale Carpaţilor, aici întâlnindu-se şi numeroase nume topice: Runcu, Runculeţul, Runcurelul, Runcuşorul, Runcul Dornei, Runcul Frumos, Dealul Runcului, Valea Runcului ş.a. [18, p. 23; 19, p. 226].
Termenul figurează în dicţionarul academic al limbii române şi în unele lucrări de specialitate toponimică: runc „poiană într-o pădure”, „loc înclinat, acoperit cu pădure”, „câmp unde pasc vitele” [20, vol. IX, p. 618]; runc „curătură în munţi sau pe dealuri”, „imaş pe locul unei păduri arse” [21, p. 67]; runc „loc unde a fost pădure, acum servind ca păşune” [22, p. 57].
Din toate sensurile înregistrate se distinge unul de bază – „loc unde a fost tăiată pădurea”. Cu acest sens entopicul s-a aflat în folosinţă obişnuită, probabil, în timpul defrişării masive a pădurilor din Basarabia (sec. XVII-XIX), când lemnul de pădure şi produsele obţinute prin prelucrarea lemnului (materialele de cherestea, potasa, silitra, mangalul) deveniseră marfă de cumpărare-vânzare pe piaţa internă şi externă.
Apelativul topic este un cuvânt moştenit din latină: runcus < runco, runcare „a prăşi”, a curăţa un teren de buruieni, de spini”. Documentar apare menţionat încă la 1473: do potoca runcului [23, p. 204]. Îl găsim folosit şi în operele literare: La stânga se înalţă... un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului [A. Russo, după 24, vol. III, p. 788]; Noi ne uităm de pe un runc şi vedeam toate [M. Sadoveanu, 25, p. 697]. Lui îi corespund în limba noastră sinonimele: arsură, corcitură, curătură, golişte, laz, luminiş, poiană, rarişte ş.a. În documentele din sec. XV-XVII, în arialul runc – Runc, apar menţionate toponimele: Runcul, Runcul Carpănului, Runcul cel Mare, Runcul lui Berchez, Runcul lui Bozie, Runcul lui Dan, Runcul lui Stan, Runcul Stânilor, Runcuşorul [18, p. 23; 19, p. 221].
Terebna, râu, afluent pe stânga al Prutului, la sud-est de Cuconeştii Vechi (rn. Edineţ). Izvorăşte la nord de comuna Terebna, trece prin această localitate şi prin Cuconeştii Noi (rn. Edineţ), având direcţia spre sud-vest şi apoi, înainte de vărsare, spre vest. Lungimea: 17 km. Altitudini: 2309 m la izvoare, 95 m la vărsare. Pentru prima dată apare menţionat documentar la 17 aprilie 1429, când Alexandru cel Bun dăruieşte lui Radul grămătic satele Zubricăuţi şi Ivancăuţi la Terebne, cu hotarele lor vechi [26, vol. I, p. 86-87]. E atestat şi mai târziu, la 1431, 1436 ş.a. [ibidem, p. 152-153, 222-223].
Satul Terebna, în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, era încă foarte mic: 20 de ogrăzi în 1772 [10, partea I, p. 145], 30 de gospodării, cu 30 de birnici în 1774 [ibidem, partea II, p. 159]. O anumită dinamică în demografia localităţii se constată în secolele următoare: în 1817 – 92 de gospodării, moşia cu o suprafaţă de 960 de fălci aparţinând proprietarului Stoian Solomon [11, p. 31]; în 1861– 109 de ogrăzi, 613 de locuitori [27, p. 65]; în 1875 – 836 de locuitori [12, p. 61]; în 1897– 1143 de locuitori [28, p. 9]; în 1904 – 198 de case, 1227 de locuitori [4, p. 207]; în 1930 – 1890 de locuitori, dintre care 1769 români [13, p. 54]; în 1994– 1709 locuitori, dintre care 1682 români [14, vol. II, p. 581].
După toate probabilităţile, localitatea a fost denumită după râul la ale cărui izvoare se află situată. Hidronimul are la bază tema тереб- a verbului slav теребити, care înseamnă „a smulge”, „a curăţa terenul de copaci; a despăduri”. Cf.: v. rus. теребить, ucr. теребити, belr. церебіць, sloven. trebiti, ceh. tribiti, pol. trzebic, toate lexemele având acelaşi sens – „a despăduri, a defrişa” [6, p.45-46]. Deci semnificaţia originară a hidronimului ar fi „râu (pârâu) pe o vale unde a fost defrişată pădurea”.
Formantul -n (<suf. adjectival -n- + elementul formativ feminin -a) derivă, de obicei, nume topice cu însuşiri asemănătoare sau identice cu noţiunea exprimată de etimon: Bolotna, Crapivna, Lesna, Lăpuşna, Lopatna, Răchitna. Hidronimele în -na/ -nea păstrează vechile forme scurte adjectivale, cărora în limba rusă curentă le corespund variantele pline: болотная, крапивная, лесная, лопушaная, лопатная, ракитная. Aceste nume au statut gramatical de substantive, la origine însă fiind adjective.
 
Referinţe bibliografice
1. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
2. Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XV, Bucureşti, vol. I, 1954 şi urm.
3. Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Chişinău, 2006.
4. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001 (după ediţia din 1904 de la Bucureşti).
5. Д. А. Магазаник,Русско-турецкий словарь,Москва, 1945.
6. М. Фасмер,Этимологический словарь русского языка,Москва, том I-IV, 1964.
7. В. А. Никонов,Краткий топонимический словарь, Москва, 1966.
8. Э. М. Мурзаев,Словарь народных географических терминов, Москва, 1984.
9. Localităţile Republicii Moldova, Chişinău, vol. 1-7, 1999-2007.
10. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774 // Moldova în epoca feudalismului.Chişinău, vol. VII, părţile I-II, 1975. Editate de P. Gh. Dimitriev.
11. Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года //Труды Бессарабской губернской ученой архивной комисcии, Кишинёв, том III, 1907.
12. Бессарабская губерния.Перечень населенных мест (1870-1875),Кишинёв, 1912.
13. Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
14. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova,Chişinău, vol. I-IV, 1994.
15. Vladimir Nicu, Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi. Chişinău, vol. I-II, 1991.
16. Cronica lui Constantin Mavrocordat, Iaşi, vol. I-III, 1985-1987.
17. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVIII, Bucureşti, 1971.
18. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
19. Dragoş Moldovanu, Tezaurul toponimic al României. Moldova. Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche, Iaşi, vol. I, partea a 4-a, 2005.
20. Dicţionarul limbii române, Academia Română. Bucureşti, vol. I, 1913 şi urm.
21. Teodor Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română (Extras), Chişinău, 1931.
22. Petre V. Rotaru, George A. Oprescu, Lexicon toponimic, Bucureşti, 1943.
23. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1981.
24. Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, vol. I-IV, 1955-1957.
25. Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, Bucureşti, 1989.
26. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, vol. I, 1975 şi urm.
27. Списки населенных мест Российской Империи. Бессарабская область,Санкт-Петербург, 1861.
28. Первая всеобщая перепись населения Российской Империи. Бессарабская губерния,Санкт-Петербург, 1905.
 
 
* Continuăm seria articolelor publicate în „Limba Română”, nr. 4-6, 2007, p. 97-104 şi în „Limba Română”, nr. 10-12, 2007, p. 163-170.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog