Despre propoziţia şi fraza angrenată
Pentru tiparÎn ierarhia nivelului sintactic, orice tip de propoziţie apare atât ca rezultat al segmentării frazei, în calitate de constituent imediat al acesteia, cât şi ca rezultat al integrării unui lanţ sintagmatic în prezenţa unui centru predicativ1. În acest şir de raporturi din cadrul propoziţiei, predicativitatea şi predicaţia constituie o condiţie esenţială, fără de care nu ar fi posibilă existenţa acestei unităţi. Predicativitatea (categorie gramaticală de bază a sintaxei propoziţiei) şi predicaţia (categorie logică) „totdeauna validează statutul de propoziţie”2. Numai prin aceste categorii un lanţ sintagmatic (lanţ de raporturi morfo-sintactice) se poate proiecta la nivel sintactic. În lipsa lor nu este posibilă realizarea unei propoziţii, oricât ar fi de mare şirul ordonării sintagmatice, deoarece numai ele actualizează conţinutul informativ în raport cu realitatea3.
Calităţile respective le întrunesc, după părerea noastră, propoziţiile subliniate din frază: „Dealu-i deal1 / şi valea-i vale2 / Mândra-i mândră3 / până moare4…” (folcl). Aceste trei propoziţii [(1) Dealu-i deal; (2) Valea-i vale; (3) Mândra-i mândră] sunt, din punct de vedere structural, oarecum deosebite, ieşind parcă din standardul structural tipologic tradiţional. Ele sunt, de fapt, nişte tautologii, substantivele cu funcţie de subiect (dealul, valea, mândra) sunt şi cu funcţie de nume predicative ale predicatului nominal (este deal, este vale, este mândră). Cu alte cuvinte, acelaşi subiect al propoziţiei este şi component al predicatului în propoziţie, ceea ce nu este deloc întâmplător. Geniul poporului nostru a creat atare tip de propoziţii pentru a imprima un sens informativ-comunicativ adăugător, în paralel cu cel de bază. Astfel, de rând cu sensurile informative-comunicative despre calificativele stării şi însuşirii subiectelor (în propoziţia (1) subiectul „dealul” deţine calificativul „este deal”; în propoziţia (2) subiectul „valea” – calificativul „este vale”; în propoziţia (3) subiectul „mândra” – calificativul „este mândră”) se mai exprimă, în asemenea enunţuri, şi semantica informativ-comunicativă despre certitudinea statorniciei, invulnerabilităţii lor.
Aceste subiecte (1 dealul, 2 valea şi 3 mândra) au devenit, în acest tip de propoziţii, mai mult decât obiecte propriu-zise, evoluând parcă în nişte fenomene statornice, constante şi invulnerabile în raport cu timpul şi spaţiul aflărilor. Dacă am aplica analiza transformaţională a frazei din care fac parte aceste propoziţii, am obţine o informaţie reală, firească, pe care atât vorbitorul, cât şi ascultătorul, indirect, o subînţeleg foarte uşor: „Aşa precum obiectul, fenomenul sau noţiunile de «deal» şi «vale» rămân în esenţa lor noţiuni cert neschimbate, invulnerabile, constante, în raport cu timpul şi circumstanţele lui, tot aşa şi obiectul, fenomenul sau noţiunea «mândra» (fată frumoasă, adorată şi mult râvnită de toţi flăcăii) rămâne în definitiv greu de cucerit, oricând şi oriunde”.
Aceste trei unităţi frastice (dealu-i deal; valea-i vale; mândra-i mândră), deşi se caracterizează printr-o formă structurală specifică, corespund pe deplin condiţiilor factologice de propoziţii ca atare. În primul rând, ele deţin elementele constituente necesare şi specifice (indicii categoriei gramaticale a predicativităţii: modul, timpul, persoana, numărul), şi, în al doilea rând, sunt formate pe baza relaţiilor sintagmatice actualizate de aceşti indici. Atât doar că aceste categorii structurale de propoziţii trebuie denumite propoziţii angrenate, deoarece, pe lângă sensul informativ de bază, mai comportă şi un sens comunicativ suplimentar, datorită formei lor structural-gramaticale. În cazul dat, informaţia suplimentară reprezintă certitudinea nestrămutării şi invariabilităţii noţiunii de deal, vale, mândră, dintr-un anumit punct de vedere.
• Este ştiut faptul că fraza, ca unitate sintactică, este alcătuită din cel puţin două propoziţii, iar propoziţiile, în cadrul frazei, sunt foarte strâns legate logic şi semantic. Cercetătoarea V. A. Beloşapcova consideră că, drept frază, poate fi socotită „o îmbinare de cuvinte (pe baza relaţiilor sintactice), de unităţi predicative (sau de echivalente contextuale ale acestora), conform anumitor scheme structurale (forme ale frazei) şi destinată pentru a funcţiona în calitate de unitate de comunicare”4. Este evident că la baza definiţiei respective sunt puse două din cele mai importante aspecte ale sintaxei, şi anume: a) de a fi o unitate de comunicare şi b) de a avea la bază categoria gramaticală a predicativităţii, ca nucleu al propoziţiei.
Prof. E. A. Referovscaia, ocupându-se de problema frazei în limba franceză, menţionează că cei mai mulţi lingvişti sunt orientaţi spre următoarea definiţie: „fraza reprezintă nu o îmbinare de propoziţii separate, mai mult sau mai puţin independente, dar o exprimare de ansamblu a unei gândiri complexe unice, în care propoziţiile principale şi subordonate se află într-o interdependenţă, intercondiţionare şi interacţiune, fiind elemente componente indispensabile ale acestui tot întreg”5.
Aşadar, majoritatea lingviştilor pun accentul pe proprietatea frazei a) de a exprima o gândire complexă şi b) de a avea în componenţa sa mai multe unităţi (propoziţii), relativ independente, fiecare având la bază un predicat. Toate acestea ne fac să conchidem că fraza, ca unitate sintactică, nu poate fi concepută în afara prezenţei a cel puţin două propoziţii, iar faptul că propoziţia apare, la nivel sintactic, drept rezultat al segmentării frazei în calitate de constituent al acesteia, ne vorbeşte despre o legătură bilaterală între propoziţie şi frază, o interacţiune între ele.
În contextul discuţiei noastre, constatăm în baza acestor păreri că, deoarece propoziţiile formează unităţile constituente determinatorii ale oricărui tip de frază, sensul informativ-comunicativ suplimentar al propoziţiilor angrenate devin şi o particularitate a frazei din care fac ele parte. Astfel, caracterul angrenat al propoziţiilor se răsfrânge şi asupra frazei. Aceasta ne face să remarcăm că propoziţiile angrenate funcţionează, de fapt, în paralel cu frazele angrenate, deoarece propoziţia şi fraza angrenată, asemeni propoziţiei şi frazei ordinare, formează împreună un tot întreg semantic, logic şi intonaţional.
Bibliografie
1. Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p. 216.
2. Ion Diaconescu, ibidem, p. 212.
3. A. M. Peşkovskii, Russchii sintacsis v naucinom osveşcenii, Moscova, 1956, p. 167.
4. V. A. Beloşapcova, Sovremennâi russchii iazâc. Sintacsis, Moscova, 1977, p. 167.
5. E. A. Referovscaia, Sintacsis sovremennovo franţuzscovo iazâca. Slojnoe predlojenie, Leningrad, 1969, p. 14.
6. Anatol Ciobanu, Sintaxa frazei în clasa a VIII-a, Chişinău, 1984, p. 7.